Teatrolog, Jurnalist, PR

Pagini de istorie a criticii de teatru

2012-01-05T09:42:00.002+02:00

Vă recomand să rețineți acest articol preluat din

The IATC web journal - Critical Stages

“Looking Back Now After Seven Decades of Theatre Activity” — An Interview with the Romanian Actor and Director Ion Lucian

Interviewed by Ioana Moldovan [1]

The Romanian actor and theatre director Ion Lucian was born on April 22, 1924 — a time when Romania was a different country, and its capital city, Bucharest had just begun to resemble Paris, the marvelous city that captured the imagination of Romanian high society.

The country was a monarchy, and the city’s most glamorous artery was Calea Victoriei, a strange cross between Broadway, Pennsylvania Avenue and Fifth Avenue. On Calea Victoriei was the Grand Theatre of Bucharest (later known as the National Theatre), which had been inaugurated on the last day of the year 1853. The Grand Theatre was completely destroyed on August 24, 1944 by a Luftwaffe air bombing, one day after Romania switched sides and left the military alliance with Nazi Germany.

Member of the Hall of Fame of the National Theater in Bucharest, Lucian is now 87. A legendary figure, Lucian is one of the few people still around who can talk about the glamorous days of old, when the Romanian theatre was owned and managed by private companies. His artistic maturity — which he speaks about in this interview — happened during the harsh years of communist terror in Romania.

Lucian’s escape from Communism was to fall in love with children’s theatre, a passion that materialized in the opening of two children’s theatres in Bucharest — one of them, called Excelsior, being his latest endeavor. Excelsior Theatre for Children, which was founded in April 1989, has re-opened a new building on May 4, 2011; it is the first theatre in Bucharest since the 1989 Revolution to be built completely from scratch. With a capacity of 181 seats and laid out on three floors (a total of 600 square meters usable space), Excelsior has a theatre hall and foyer situated on the first floor, balcony and booths on the second floor, and administrative offices on the third.

In 1942, during wartime, the National Theatre of Bucharest hired you as actor. How does a young man end up in a theatre when the world is crumbling down all around him?

My beginnings in theatre were the game of fate. Looking back now after seven decades of theatre activity, I think this is the right approach to the matter. Although it was a happy encounter right from the start, I was interested in theatre only because it was a way of earning some money. You see, my father wanted me to become an engineer. But on September 7, 1940, Romania had to give up Cadrilater, a territory located in between the Danube and the Black Sea. It became part of Bulgaria. My father was trapped there and could not return home to Bucharest. Being a young man, I’ve felt I had to contribute to the financial stability of my family until his return. So I applied for a job as an extra for the National Theatre. Everything was going smoothly until one day the Minister of Education, Petru Andrei, gave an order that high-school students were banned from entering places where sport events, cinema and theatre happened. His order was forced by a terrible crime committed by a schoolmate of mine from Lazar High who killed a teacher in cold blood. It wasn’t a political crime, it wasn’t a hate crime, just a moment of madness that came upon my mate and that forced the officials to press for urgent and strict acts. It was the end of 1940, and I found myself unable to go to theatre and earn my honest living due to a very harsh decree that was banning my presence in the theatre.

The financial stability of my family was in jeopardy, and I had to find a way to keep going to the theatre, but in a legal way. Soon I found out that the Conservatoire (the academic institution that was training actors and actresses) was awarding student IDs even without having graduated from high school, the only requirement being to pass the entrance exam. So I went to the Conservatoire, and I passed the exam. This changed my life completely. During my first year as an acting student, the National Theatre needed five new actors as Romania entered the war (June 22, 1941); some actors of the theatre decided to join the army. So they were short on actors! But I was not allowed to attend that casting, as I was only a first-year student. The casting was for final-year acting students and those who graduated within five years.

On the day of the casting, George Calboreanu (1896 to 1986, great Romanian film and theatre actor), saw me, and as everyone there knew me as the young kid of the company, he asked me why I was not trying my hand on the casting, too. I told him I was not allowed due to my age and early stage of studies. He thought otherwise and intervened on my behalf. So I was allowed to try. The jury was made of Liviu Rebreanu (president, great Romanian novelist), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, George Calboreanu and Pop Martian (all great actors). I placed third, out of 136 wannabes. The fact that I was selected without having received a proper acting training for more than a few months encouraged me to keep on following the acting/theatre path. I was hired in 1942; I was almost 18 years old, and during the first three seasons I was cast in 74 different performances. My greatest exit then was being awarded the part of Hlestakov in Nikolai Gogol’s The Inspector General directed by Ion Sahighian.

What did it mean to be an actor in wartime working for the most prestigious theatre establishment in the country?

It meant a lot. Getting hired by the National Theatre, as in any theatre of those times, was a difficult thing, but the real competition started once you were hired. One success meant all eyes were on you. Romanian theatre then, as now, did not function with the help of agents. But we had a marvelous group of theatre critics who would not miss a talent and would write in support of anyone they spotted, lobbying for them publicly. If you had a second success as an actor, the theatre managers began to inquire about you. If you succeeded a third time in a production, that was when serious negotiations begin. You were regarded an established actor only after nine or 10 great consecutive successes. But if the 10th production was a failure, you had to consider starting all over again, as people in the business were quick to bury you; they would say you had disappointed everyone or that you might not have star qualities after all.

How was the theatre public then?

Bucharest had 1,000,000 inhabitants and 22 theatres — all but one owned by the state. All the rest were private businesses, and the theatres were filled to capacity every night. Romanians have since then been forever in love with theatre. That’s why we’ve always had great theatre and great performances that could stand in competition with any other acting school in the world. Romanians are the only people who have given five sociétér[2] for La Comédie-Française. We were the only nation granted this privilege of having Romanian actors awarded memberships with La Comédie-Française. Romania was on the map for any serious theatre company in Europe; every summer, a great European actor was having a grand tour in Romania, stopping over in Bucharest.

During wartime, I remember the theatres were packed. Cinemas were popular at the time, too, but people were more attracted to theatre, as they loved the live proximity to actors. This is why during the war, despite the air raids and bombardments, the theatres were packed. Theatre was a nonstop activity in those days. In 1944, after the National Theatre’s building was bombarded, the actors were split into three smaller companies, and they toured the villages around Bucharest.

Since there was no such thing as a National Theatre at the time, which path did you take?

After three seasons, at the age of 21, I had the honor to see my name printed in neon letters as big as my body on the buildings next to the Athénée Palace, the most famous hotel in Bucharest then (and nowadays, too). My name was next to the name of Maria Tanase, the great Romanian music legend. We were cast in a Noël Coward play together. All theatres were interested in me, but I chose to go to Budapest to make a film. When I returned in the beginning of the 1945/1946 season, the only place I could find work at was at the Operetta Alhambra Theatre, where I worked for the next two years (1945 to 1947).

And what happened to the film?

The film was a flop, but I was interested in that experience. It was my debut in a film directed by a Romanian from Timisoara. The director rented the film studio in Budapest and filmed three versions of it: one in Romanian, one in Hungarian and one in German. In all three films, the leading lady was his daughter. I did not care too much about these arrangements, as being part of that film project put me into the proximity of such actors as Theo Lingen (1903 to 1978) who had my part in the German version and was an actor in more than 100 roles in films, half of those in films directed by him. The part I portrayed was played in the Hungarian version by Latabár Kálmán. Lingen was interested in me as an actor, and he showed me a few tricks. My film training on the set lasted for three and a half months. So at my return in Bucharest, the season was on, and only the Operetta Alhambra had work I could take. But I see that as another fortunate kick, as I can say about myself I’ve performed in all genres of theatre.

What can you say about theatre before and after the Second World War?

I remember that almost all the foreign playwrights would visit to see the opening nights of their plays in Bucharest. A lot of them were so excited about what they saw that eventually they took the Romanian productions of their plays on European tours. Those were good times, when Romanian actors could afford a month of vacation in Paris, even if we all were low-income people. All of us were having these trips for artistic reasons, to tour Paris’s artistic scene, to get inspired and discover new texts and playwrights. It was a time of great cultural effervescence.

Romanians have lost a great deal due to Communism. Even through the Second World War and the German Occupation, we could still manage as theatre professionals. The German-imposed theatre repertoire was of high quality. In late the 1940s and 1950s, the communists forced us to play only a limited number of texts and authors. But this forced us to be better at acting, as revenge for what we could not perform. We’ve developed a whole new way of acting, the how-we-wanted way. Communists loved theatre, but they did not figure that protecting the theatre they’ve protected an institution that fought for the moral well-being of the nation. Under communism, theatre was the star of the Romanian culture.

Can you recall how it happened: the nationalization of private theatre companies?

In 1945 we still had private theatre companies. In the autumn of 1945, it was decided that all theatre would become state-owned, and so in 1947 there were no private companies anymore. The masters have changed overnight! In 1947, I was freed from my contract with the Operetta Alhambra. I was a bit worried about my future. One day I received a called from Mrs. Lucia Sturdza-Bulandra who was designated to establish the first communist theatre: the Municipality’s Theatre. Mrs. Bulandra had two lieutenants, her helpers, both with strong communist pasts: Jules Cazaban and Beate Fredanov. She called me and told me she wanted me to join the new company. The only thing still in question was my fee. We started to negotiate. Inflation was starting, so I suggested that I be paid with the equivalent of 20 seats for every night I was performing. Mrs. Bulandra went to the Mayor of Bucharest, General Victor Dombrovski, to see if my request would pass. The theatre belonged to the municipality now, so he had a word in any decision. He laughed at my proposal and apparently he said: “Mrs. Bulandra, let it be his way as he is a smart fellow! But feel free to keep negotiating the number of the seats involved!” So from 20 seats, we came down to 10 seats.

All of this happened on August 13, 1947, and everyone was curious about the price of the seat (or the ticket price). On August 15, 1947, the Romanian economy had to face a drastic monetary instability. The Bulandra Company settled the cost of its theatre ticket to 125 lei per evening. [Author’s note: Due to inflation, new monies were issued. No matter how much money one had, everyone was entitled to only 150 lei. No changing of old money was allowed. Overnight, people lost everything. Bulandra’s 125 lei ticket price was pretty much the amount of money people received from the state.] My deal made me the most well-paid actor of the theatre, earning almost double than Mrs. Bulandra, the theatre manager. And this went on for almost a year! Then the mayor of Bucharest invited me to pay him a visit and advised me to sign a regular contract and submit to a monthly salary, no matter how many nights a month I would perform. So I did. I stayed with the Municipality’s Theatre until 1952.

How did you get involved with children’s theatre?

I am considered a real theatre founder, as I was part of the artistic crew that established the Municipality’s theatre in 1947, Nottara Theatre in 1952, the Comedy Theatre in 1960, “Ion Creanga” Theatre for Children in 1964, and in April 1989, I established Excelsior Theatre, another theatre for children. In 1964, the Municipality’s theatre had a Soviet play for children entitled Natasha and the Bear. One of the actors, a Mr. Dabija, was a great joker, and he was arrested for an innocent joke that offended the political regime. The next day the play was due to be performed, so Mrs. Bulandra asked me to fill in the last moment. For me it was a life-changing moment, as I fell in love with the public, all made of children. I’ve felt their love and seen their honest and warm reactions. I’ve found in the audience made of children something an adult public can’t offer to actors. So this has affected me, and I was happy when Mrs. Bulandra started to ask me to direct theatre plays for children.

Then in 1964, the Bulandra Theatre Company was placed at the theatre hall of St. Sava College in Bucharest until the renovation work at the headquarters of the company was completed. But Mr. Miron Constantinescu, the former Minister of Education, gave Bulandra the college hall with the condition that they do something in return: the promise of a children’s performance on June 1 that same year. Mrs. Bulandra forgot about it completely. On May 4, she received a call from the minister, reminding her about the children’s play. It was too short a time to stage one of the Romanian stories for children that made up the season of such children’s theatre events, so all I could think about was to write a simple play. I wrote it in five nights with the thought that it would be performed only for one night! But the play I wrote, entitled The Disobedient Cockerel, has been performed ever since without interruption for 54 years now. It has been translated into eight different languages. This was the final act that completely changed my life; it reoriented me towards young audiences.

You are a custodian of the next generation of theatre audiences. How do you see them? What do you think about the future of theatre generally?

What’s to come in Romanian theatre after my generation is gone is something I am asked constantly. I think Romanians have a great future in theatre, and I truly believe each generation has its uncontestable amount of talented people. All theatre people are trying to find new ways to express artistically. But I think 80 percent of all theatre experiments are parallel to the real thing and end up as a research papers in a library! I sense we’ve reached the point of the mechanization of the soul, when one pushes a button and one gets theatre. Now things are so different. No sooner than 30 years ago, when someone had tickets to a theatre performance, there was a whole ritual of dressing up with one‘s best clothing, showing up to the theatre and entering it as in a temple — almost a mystical experience. Now I feel people go to theatre in between a cinema break. It’s not right to see Chekhov’s Three Sisters with the actresses dressed as if they were circus people and asked by the director to use the samovar only for peeing in it. I want to see theatre that changes me, that makes me walk the streets afterwards in search of an answer! I am happy when I see a performance executed in good faith, with respect to the audience, playwright and the text. Experiments do not make me happy, just as I don’t agree with the politics of theatre.

[1] Ioana Moldovan,34,has been a member of the Romanian Section of the International Association of theatre Critics since March 2007. She is a theatre critic for Revista 22, a political weekly magazine. Since March 2007 she has been a member of the professorial staff of the “I. L. Caragiale” National University of Theatre and Cinematographic Arts in Bucharest – Department of theatre Studies, Cultural Management and theatre Journalism. Between 2006 and 2009, she was involved with ACT theatre in Bucharest, the first independent theatre stage in Romania, where she served as a cultural manager. She is also a 2010-2011 Fulbright Junior Grantee with the University of Southern California–School of theatre, in Los Angeles, where she pursued research on the topic of “Open Society Theatre.”

[2] Sociétérs are members of an artistic community. For actors, this designation means to be so highly regarded that the theatre would pay their salaries for the rest of their lives or get a share of all the theatre's income. It's the ultimate gesture of recognition and appreciation for an actor.

A murit Alexandru Tocilescu

2011-11-30T09:11:00.000+02:00

Alexandru Tocilescu

Regizorul Alexandru Tocilescu a murit, marţi seară, în urma unui stop cardiac, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. Artistul avea 65 de ani.

UPDATE 02.00 Surse medicale au declarat că regizorul, care suferea de mai multe boli grave, a luat o supradoză din tratamentul prescris pentru tulburările cardiace cu care fusese diagnosticat. Regizorul a fost transportat la spital şi, timp de mai multe ore, medicii au încercat resuscitarea lui. Din păcate, tratamentul trebuia luat foarte riguros, doza ingerată a fost fatală, informează Mediafax.

Alexandru Tocilescu s-a stins in urma unei îndelungi suferinţe, care dura de ani întregi.

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi recunoscuţi regizori români, născut pe 27 iulie 1946, Alexandru Tocilescu este autorul a zeci de spectacole, unele dintre ele marcând istoria recentă a teatrului românesc.

Autor al unui celebru diptic teatral, „Tartuffe" şi „Cabala bigoţilor", în 1982, al primului spectacol al unui autor japonez în România, „Amurgul unui cocor", în 1976, al unui „Hamlet", şi mai celebru, avându-l în rolul principal pe Ion Caramitru, Alexandru Tocilescu este regizorul care şochează adesea prin versiunile scenice pe care le propune.

„O scrisoare pierdută" pentru care a primit un premiu UNITER, un „Oblomov", care se joacă pe scena de la Bulandra din anul 2003, iar în prezent, la Teatrul Metropolis i se joacă spectacolul „Nevestele vesele din Windsor", o reluare a unei montări din 1978.

A montat cu succes spectacole ca "O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu", "Elizaveta Bam", "Comedie roşie" (în cadrul programului Teatrului Naţional Bucureşti "Procesul comunismului prin teatru"), "Casa Zoicăi", "Eduard al III-lea", "Sfârşit de partidă", "Comedie roşie" etc. Un mare succes a fost, de asemenea filmul de televiziune "Ultima haltă în paradis".Acestea sunt doar câteva repere dintr-o carieră impresionantă şi sinuoasă.

Alexandru Tocilescu se afla în această perioadă în repetiţii la Teatrul Bulandra cu un spectacol după un text japopnez de Kobo Abe.

În ultimul interviu acordat revistei Yorick, Alexandru Tocilescu spunea:

"Înţeleg că acum e un moment când n-aţi mai vrea să faceţi teatru. De ce?

Pentru că nu mai am putere fizică. Mă costă foarte mult. Eu sunt foarte, foarte bolnav. Şi trag de mine din răsputeri să lucrez. Mă lasă organismul. Nu mai am putere.

Dar nu vă şi încarcă faptul că lucraţi?

Mai mult mă descarcă...

Dacă vă aşezaţi acum o oglindă în faţă, ce vedeţi?

Un moş! Asta văd. Ezit şi evit să mă uit în oglindă. Se termină benzina, funia la par. Şi nu mă alint deloc."

Articol preluat din ADEVARUL.

Un Regal Teatral marca ALICE GEORGESCU

2011-10-05T12:40:00.002+03:00

Un festival de teatru bine gândit și argumentat stilistic.

Rețineți programul:

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, ediţia a 21- a

28 octombrie – 6 noiembrie 2011

PROGRAM

Joi, 27 octombrie

La porţile Festivalului – 10.00 – 21.00 Teatrul Masca, Commedia dell’ Arte la Masca

Vineri, 28 octombrie

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare

Deschiderea Festivalului Naţional de Teatru

Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare – Trei surori de A.P.Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional Budapesta, Ungaria – 3h 15min cu pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni (spectacol invitat din străinătate)

18.30 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Lansare de carte: „Silvan. Portretistul” / “The Portrait Artist” (Editura ICR)

19.00 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Leonce şi Lena de Georg Büchner, regia Gábor Tompa, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 1h 40min fără pauză / Spectacole tematice

19.00 şi 22.00 Teatrul Odeon, Sala Mare – Mountainbikerii de Volker Schmidt, regia Radu Alexandru Nica, Teatrul German de Stat Timişoara – 1h 30min fără pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

22.00 Teatrul Foarte Mic – Crazy stories in the city, un spectacol de Arcadie Rusu, Teatrul Mic Bucureşti – 1h fără pauză / Dans în teatru

Staţia de Metrou UNIRII 1 – Happening Teatrul Masca / La porţile Festivalului

Sâmbătă, 29 octombrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT – Divanele FNT – La sfat cu artiştii

11.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Amfiteatru – Caramitru – Mălăele: „Câte-n lună şi în stele”, dialog liber despre teatru şi viaţă

17.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare, Foaier – Lansare de carte: „Mayerhold. Scrieri despre teatru", selecţie, traducere, prefaţă şi note de Sorina Bălănescu, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu"

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare – Trei surori de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional Budapesta, Ungaria – 3h 15min cu pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni (spectacol invitat din străinătate)

18.00 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Leonce şi Lena de Georg Büchner, regia Gábor Tompa, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 1h 40min fără pauză / Spectacole tematice

18.00 Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” – Însemnările unui necunoscut, după F.M. Dostoievski, regia Alexandru Darie, Teatrul Bulandra Bucureşti – 3h 40min cu pauză / Spectacole tematice

19.00 Radio România Cultural – Trei surori de A.P. Cehov, dramatizarea şi regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h 25min / FNT On Air

20.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Pescăruşul de A.P.Cehov, regia Christian Benedetti, Théâtre-Studio, Paris, Franţa – 2h fără pauză / Spectacole tematice (spectacol invitat din străinătate)

20.30 Teatrul Mic – Poveşti călătoare - Capul Verde, selecţia textelor şi dramaturgia Natália Luíza, regia Miguel Seabra, interpretează Carla Galvao şi Fernando Mota, Teatro Meridional, Lisabona, Portugalia – 1h fără pauză / În prim-plan, actorul (spectacol invitat din străinătate)

22.00 Teatrul ACT – Absolut!, după Ion Creangă, regia Alexandru Dabija, interpretează Marcel Iureş, Teatrul ACT Bucureşti – 1h 30 min fără pauză / În prim-plan, actorul

22.00 Teatrul Arca, Club La Scena – Emigranţii de Slawomir Mrožek, regia şi interpretarea Lari Giorgescu şi Silvian Vâlcu, Teatrul Arca, Club La Scena Bucureşti – 1h 20min fără pauză / În prim-plan, actorul

Staţia de Metrou UNIRII 1 – Happening Teatrul Masca / La porţile Festivalului

Duminică, 30 octombrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT– Divanele FNT – La sfat cu artiştii

10.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala 99 – „ImageWork Training and the Chekhov Technique”, atelier pentru tineri actori şi regizori susţinut de David Zinder – 4h / Ateliere

17.30 Teatrul de Comedie – Lansare de carte

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Pescăruşul de A.P. Cehov, regia Christian Benedetti, Théâtre-Studio, Paris, Franţa – 2h fără pauză / Spectacole tematice (spectacol invitat din străinătate)

18.00 Teatrul de Comedie – Cântăreaţa cheală şi Lecţia de Eugène Ionesco, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul de Comedie Bucureşti – 2h 40min cu pauză / Spectacole tematice

18.00 Teatrul ACT – Absolut!, după Ion Creangă, regia Alexandru Dabija, interpretează Marcel Iureş, Teatrul ACT Bucureşti – 1h 30 min fără pauză / În prim-plan, actorul

19.00 Radio România Cultural – Livada de vişini de A.P. Cehov, adaptarea şi regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h 25min / FNT On Air

20.30 Teatrul Odeon, Sala Mare – Unchiul Vanea de A.P.Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 3h 10min cu pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni, (spectacol pe gradene)

20.30 Teatrul Mic – Poveşti călătoare - Capul Verde, selecţia textelor şi dramaturgia Natália Luíza, regia Miguel Seabra, interpretează Carla Galvao şi Fernando Mota, Teatro Meridional, Lisabona, Portugalia – 1h fără pauză / În prim-plan, actorul (spectacol invitat din străinătate)

22.00 Teatrul Foarte Mic – Crazy stories in the city, un spectacol de Arcadie Rusu, Teatrul Mic Bucureşti – 1h fără pauză / Dans în teatru

Staţia de Metrou UNIRII 1 – Happening Teatrul Masca / La porţile Festivalului

Luni, 31 octombrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT– Divanele FNT – La sfat cu artiştii

10.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala 99 – „ImageWork Training and the Chekhov Technique”, atelier pentru tineri actori şi regizori, susţinut de David Zinder – 4h / Ateliere

15.00 UNATC – Christopher Wynn, director pentru Dezvoltare şi Parteneriate al Festivalului Internaţional de Teatru de la Edinburgh în dialog cu Octavian Saiu / Conferinţe

15.00 Fundaţia Löwendal – Lansare de carte: Albumul „George Löwendal – un aristocrat în luminile rampei”. Cu participarea lui George Banu şi Horia Roman Patapievici

17.30 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Lansare de carte: „Avangarda rusă – Dramaturgie”, selecţie, traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”

18.00 şi 22.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Tv for Dummies - un spectacol pentru 100 de telecomenzi de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov, regia Ioana Păun, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 1h 30 min fără pauză / Teatrul de mâine

18.00 Teatrul Odeon, Sala Mare – Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 3h 10min cu pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni (spectacol pe gradene)

18.00 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Îngropaţi-mă pe după plintă, după Pavel Sanaev, dramatizarea şi regia Yuri Kordonsky, Teatrul Bulandra Bucureşti – 3h 30min cu pauză / Spectacole tematice

18.00 Teatrul Metropolis – Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul Metropolis Bucureşti – 3h cu pauză / Dans în teatru

19.00 Radio România Cultural – Unchiul Vanea de A.P. Cehov, adaptarea şi regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h 30min / FNT On Air

20.00 Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” – Furtuna de W. Shakespeare, regia Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Bucureşti – 1h 30min fără pauză / Spectacole tematice

22.00 Teatrul ACT – 9 grade la Paris, un spectacol de Peter Kerek, Teatrul ACT Bucureşti – 1h fără pauză / Teatrul de mâine

Marţi, 1 noiembrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT– Divanele FNT – La sfat cu artiştii

15.00 UNATC – „Absurdul în teatru, de la Cehov la Eugène Ionesco” - puncte de vedere. Vorbitori: Yun-Cheol Kim, Manabu Noda, Monica Săvulescu-Voudouris. Moderator: Octavian Saiu / Conferinţe

15.00 Fundaţia Löwendal – August Strindberg: O carte, o monografie, un happening. Lansarea volumului „Marele drum” de August Strindberg (UNITER) şi a monografiei „August Strindberg, precursorul solitar al teatrului contemporan” de Ileana Berlogea (volum postum), Editura Academiei Române

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare – Caligula de Albert Camus, regia László Bocsárdi, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova – 3h cu pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Purificare de Petr Zelenka, regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Naţional Bucureşti – 2h fără pauză / Teatrul de mâine

18.00 Teatrul Metropolis – Nevestele vesele din Windsor de W. Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul Metropolis Bucureşti – 3h cu pauză / Dans în teatru

19.00 Radio România Cultural – Platonov de A.P. Cehov, adaptarea şi regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h / FNT On Air

20.30 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Felii de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar, interpretează Ofelia Popii, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 1h 30min fără pauză / În prim-plan, actorul

21.30 Teatrul Odeon, Sala Mare – Strigăte şi şoapte, după Ingmar Bergman, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 2h fără pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni, (spectacol pe gradene)

22.00 Teatrul ACT – 9 grade la Paris, un spectacol de Peter Kerek, Teatrul ACT Bucureşti – 1h fără pauză / Teatrul de mâine

00.00 Radio România Cultural – Un duel în ziua nunţii, după A.P. Cehov, regia artistică Alexa Visarion (spectacol radiofonic în memoria actorului George Constantin), Radio România Cultural – 30 min / FNT On Air

Miercuri, 2 noiembrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT – Divanele FNT – La sfat cu artiştii

15.00 UNATC – „Absurdul în teatru, de la Cehov la Eugène Ionesco” - puncte de vedere. Vorbitori: Chris Ackerley, Ion Bogdan Lefter. Moderator: Octavian Saiu / Conferinţe

16.00 şi 21.00 Teatrul Odeon, Sala Mare – Strigăte şi şoapte, după Ingmar Bergman, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj – 2h fără pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni (spectacol pe gradene)

18.00 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Felii de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar, interpretează Ofelia Popii, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 1h 30min fără pauză / În prim-plan, actorul

19.00 Radio România Cultural – Dramă la vânătoare de A.P. Cehov, regia artistică Titel Constantinescu, Radio România Cultural – 1h 30min / FNT On Air

20.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Purificare de Petr Zelenka, regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Naţional Bucureşti – 2h fără pauză / Teatrul de mâine

22.00 Teatrul Nottara, Sala Studio – Metoda, după Metoda Grönholm de Jordi Galcerán, regia Theodor Cristian Popescu, Teatrul Nottara Bucureşti – 1h 35min fără pauză / Spectacole tematice

Joi, 3 noiembrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT – Divanele FNT – La sfat cu artiştii

15.00 UNATC – Prelegere liberă de George Banu cu ocazia lansării volumului „Reformele teatrului în secolul reînnoirii" (Editura Nemira), cu participarea lui Gelu Colceag, rector UNATC. Prezintă Alexa Visarion şi Octavian Saiu. Moderator: Ludmila Patlanjoglu / Conferințe

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare – Macbeth (un studiu) de W. Shakespeare, regia Radu Penciulescu, Teatrul Naţional Bucureşti (Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”) – 2h 50min cu pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

18.00 Teatrul Odeon, Sala Mare – Mai întâi te naşti de Line Knutzon, regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe – 2h 10min fără pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

18.00 Teatrul Nottara, Sala Studio – Metoda, după Metoda Grönholm de Jordi Galcerán, regia Theodor Cristian Popescu, Teatrul Nottara Bucureşti – 1h 35min fără pauză / Spectacole tematice

19.00 Radio România Cultural – Pescăruşul de A.P. Cehov, dramatizarea şi regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h 40min / FNT On Air

20.30 Teatrul Odeon, Sala Studio – Blifat de Gabriel Pintilei, regia Alexandru Mihail, Teatrul Odeon Bucureşti – 1h 10min fără pauză / Teatrul de mâine

20.30 Opera Naţională Bucureşti – D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – 1h 45min fără pauză / Spectacole tematice

22.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Othello şi preaiubita lui Desdemona, după W. Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul de Mişcare Studio M Sfântu Gheorghe – 1h 20min fără pauză / Dans în teatru

Vineri, 4 noiembrie

11.00 Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” – „Ce înseamnă să joci un rol” – conferinţă susţinută de Andrei Şerban / Conferinţe

15.00 Fundaţia Löwendal – Lansare de carte: „Dan Nemţeanu şi viziunea sa scenografică” de Ion Cazaban; „Printre cărţi, printre culori”, vernisajul expoziţiei de schiţe Dan Nemţeanu*

16.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Amfiteatru – Lansare de carte: „Livada de vişini, teatrul nostru” de George Banu; spectacol de Felix Alexa, fotografii de Mihaela Marin. Cu participarea autorilor

18.00 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Neguţătorul din Veneţia de W. Shakespeare, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe – 3h 10min cu pauză / Spectacole tematice

18.00 Teatrul Odeon, Sala Studio – Blifat de Gabriel Pintilei, regia Alexandru Mihail, Teatrul Odeon Bucureşti – 1h 10min fără pauză / Teatrul de mâine

19.00 Radio România Cultural – Duhul pădurii de A.P. Cehov, regia artistică Dan Puican, Radio România Cultural – 1h 20min / FNT On Air

20.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Othello şi preaiubita lui Desdemona, după W. Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul de Mişcare Studio M Sfântu Gheorghe – 1h 20min fără pauză / Dans în teatru

20.30 Teatrul de Comedie – Cântăreaţa cheală şi Lecţia de Eugène Ionesco, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul de Comedie Bucureşti – 2h 40min cu pauză / Spectacole tematice

21.00 Teatrul Odeon, Sala Mare – Mai întâi te naşti de Line Knutzon, regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe – 2h 10min fără pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

21.30 Teatrul Ţăndărică – Galaxia Švejk, după Jaroslav Hašek, regia Alexander Hausvater, Teatrul Ţăndărică Bucureşti – 1h 45min fără pauză / Spectacole tematice

Staţia de Metrou UNIRII 1 – Happening Teatrul Masca / La porţile Festivalului

Sâmbătă, 5 noiembrie

10.30 Ceainăria Teatrului ACT – Divanele FNT – La sfat cu artiştii

17.30 Lansare de carte

17.30 Teatrul Ţăndărică – Galaxia Švejk, după Jaroslav Hašek, regia Alexander Hausvater, Teatrul Ţăndărică Bucureşti – 1h 45min fără pauză / Spectacole tematice

18.00 Teatrul Bulandra, Sala Izvor – Neguţătorul din Veneţia de W.Shakespeare, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe – 3h 10min cu pauză / Spectacole tematice

18.00 Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” – Ivanov de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Bulandra Bucureşti – 3h 30min cu pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni

19.00 Radio România Cultural – Marfa vie de A.P. Cehov, regia artistică Vasile Manta, Radio România Cultural – 1h 30min / FNT On Air

19.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Yerma de Federico Garcia Lorca, regia László Béres, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ – 1h 45min fără pauză / Dans în teatru

19.30 Teatrul Nottara Bucureşti, Sala Studio – Mansardă la Paris de Matei Vişniec, regia şi interpretarea Alain Lecucq, Papierthéâtre, Franţa – 1h 20min / În prim-plan, actorul (spectacol invitat din străinătate)

20.00 Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” – Platonov de A.P. Cehov, regia Zsolt Harsányi, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, compania „Tompa Miklós” – 3h 10min cu pauză / Spectacole tematice

21.30 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare – Despre iubire la om, adaptare de Niculae Urs după povestirea „Marfa vie” de A.P. Cehov, regia Alexandru Dabija, Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” Braşov – 1h 50min fără pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

Staţia de Metrou UNIRII 1 – Happening Teatrul Masca / La porţile Festivalului

Duminică, 6 noiembrie

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare – Despre iubire la om, adaptare de Niculae Urs după povestirea „Marfa vie” de A.P. Cehov, regia Alexandru Dabija, Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” Braşov – 1h 50min fără pauză / Spectacole tematice (spectacol pe gradene)

18.00 Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier – Yerma de Federico Garcia Lorca, regia László Béres, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ – 1h 45min fără pauză / Dans în teatru

18.00 Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” – Furtuna de W. Shakespeare, regia Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Bucureşti – 1h 30min fără pauză / Spectacole tematice

20.00 Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” – Ivanov de A.P.Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Bulandra Bucureşti – 3h 30min cu pauză / Focus: Andrei Şerban – Cehoviziuni

23.30 Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” – Închiderea festivalului

Staţia de Metrou UNIRII 1 – Happening Teatrul Masca / La porţile Festivalului

În perioada 28 octombrie – 6 noiembrie, la adresa www.eteatru.ro pot fi ascultate adaptări radiofonice după opera lui A.P. Cehov: Pescăruşul, Trei surori, Livada de vişini, Unchiul Vanea, Platonov, Dramă la vanătoare, Duhul pădurii, Măscăriciul, Masca, Ursul, Judecata, Jubileul, Un duel în ziua nunţii, Marfa vie, precum şi emisiunile „making-of” despre spectacolele realizate de regizorul Andrei Şerban în teatrele din România (realizator: Crenguţa Manea).

* Expoziţia poate fi vizitată în perioada 28 octombrie – 6 noiembrie

Oamenii nu mai vor să gândească ?

2011-09-27T15:37:00.001+03:00

Preluare din revista YORICK. Un articol postat de Monica Andronescu in 26 September 2011

Marius Manole e unul dintre cei mai îndrăgiţi actori din teatrul românesc şi care şi-a construit statutul de vedetă numai prin rolurile din teatru. Nu a jucat în nici un proicet de televiziune, deşi a fost curtat. Celebru pentru rolurile din „Inimă de câine”, „Livada de vişini”, „Oscar şi tanti Roz”, „Visul unei nopţi de vară” sau „Ivanov”, Marius Manole, angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, poate fi văzut în aceste spectacole şi în multe altele, iar în curând şi în filmul lui Silviu Purcărete „Undeva în Palilula”. De ce a refuzat Marius Manole proiectele gen telenovelă?

Cum se face că Marius Manole nu joacă în nicio telenovelă?

Eu n-am nimic împotriva telenovelelor, nici împotriva actorilor care joacă în ele. Până la urmă, e meseria noastră şi o facem unde se poate. Cum spunea Oana Pellea, un lucru foarte interesant, că unii oameni au văzut-o în telenovelă şi pe urmă au venit s-o vadă şi la teatru, tocmai pentru că au plăcut-o acolo foarte tare. Şi uite aşa s-au mai câştigat nişte oameni pentru teatru. Ăsta e un lucru bun.

De ce nu mă duc eu la telenovele? În primul rând pentru că nu mi-ar permite programul. Dacă vrei să faci teatru foarte mult, n-ai cum. Pe platou la Buftea trebuie să fii de dimineaţa de la 6.00 până seara la 9.00 la dispoziţia lor. Or, eu am repetiţii, spectacole, nu se poate decât dacă mă opresc şi fac numai asta.

Nu te-au tentat niciodată banii?

Deocamdată nu. Câştig din teatru. Dar dacă mama mea sau tatăl meu sau cineva apropiat, ferească Dumnezeu, ar avea nevoie şi probleme de sănătate şi ar trebui pentru operaţie sau ceva, nu-ţi imagina că o să stau cu coada pe sus şi o să zic „eu nu mă duc la telenovele că eu sunt artist”. E o tâmpenie. Până la urmă asta e meseria noastră. Că deocamdată suntem la început, că deocamdată telenovelele se fac aşa cum se fac, asta e altă discuţie… Şi vorba Oanei: „Poţi să joci Shakespeare prost la teatru, poţi să joci Hamlet prost la teatru şi să joci un rol foarte bun într-o telenovelă.” Nu-i nicio regulă.

Dar de ce crezi că publicul are nevoie acum de acest gen de poveste?

Unu: Sunt uşurele. Iar oamenii nu mai vor să gândească. Sunt prea stresaţi de ce li se întâmplă în viaţă şi nu mai au nevoie să-i mai pui şi tu să gândească atunci când ajung acasă după o zi de muncă la birou… Doi: Ceea ce e foarte rău e că oamenii oricum nu mai vor să gândească şi s-au dezobişnuit de sportul ăsta. Nu mai pun mâna pe o carte. Având numai mail, calculator, facebook… oamenii nu prea mai vor să facă efortul de a gândi, nu mai sunt profunzi… Eu simt şi la teatru că nivelul publicului a scăzut foarte tare. Simt după reacţii. Din cât râd. Oamenii vor să râdă şi vor să râdă la orice… Se comportă la teatru ca în faţa televizorului la telenovele. Asta e prost la telenovelă. Prin asta strică. Deformează publicul. Ei stau în sală şi vorbesc între ei cum ar vorbi acasă în faţa televizorului: „O omoară. N-o omoară. Ba da. Ai să vezi c-o omoară…” Şi vorbesc aşa în sală, tare. Apoi, ei nu-şi traduc ce e pe scenă cu adevărat. Căutând comedia în orice, o şi găsesc, că nici nu e greu. Dacă într-o scenă e unul care bea şampanie şi se îmbată şi face feţe-feţe, ei râd. Nu contează că lângă ei e o dramă a unui cuplu şi că alături se întâmplă ceva mai puternic. Ei îşi mută atenţia pe cel care li se pare că face comedie, pentru că ei asta caută.

Şi totuşi la telenovelă nu râd, sunt drame…

E o dramă la prima mână. Ea îi spune „te iubesc” şi el îi răspunde „nu, eu nu te mai iubesc”. Şi aici se termină drama… Asta e tot. De fapt în drama asta a lor nu e nicio dramă. De asta au nevoie oamenii. De drame care nu sunt drame. Care sunt comedii.

Artistic, de ce ai refuza să faci asta?

Dacă m-aş duce nu m-aş duce să mă împlinesc ca actor acolo, hai să fim serioşi… dar aş vrea să fac un lucru bun. Un actor poate să salveze 90 la sută un scenriu prost. Cred că e un pariu. Şi ştiu actori care au încercat asta să vadă dacă un an pot rezista să fie acolo, pe platoul de filmare, de la 6.00 dimineaţa la 9.00 seara, perfecţi, impecabili… să aştepte la cadru, să înveţe textul în zece minute şi să dea atunci tot ce e mai bun, pentru că nu mai au şansa unei duble. E o lecţie. Poţi să înveţi în viaţa şi din lucruri de genul ăsta, chiar dacă nu sunt cele mai spectaculoase.

Asta îl consumă un actor mai tare decât alte experienţe?

Depinde de capacitatea ta de a te proteja. Dacă mă duc la Buftea şi zic: „Nu mă implic emoţional în nimic, în pauză îmi iau o carte şi citesc şi fac numai ce am de făcut”, te consumă poate doar ca oboseală. Dacă eşti tipul de actor care vrei să-ţi iasă bine şi te consumi, că ai mai făcut film şi vrei să dai cât mai mult, probabil că da, te consumă foarte tare. Dacă faci mulţi ani chestia asta, însă, cred că te stoarce. Şi te stoarce necreator, asta e cel mai grav. Că nu-ţi aduce înapoi o energie bună care să te vindece, să-ţi dea înapoi ce dai, aşa cum se întâmplă la teatru.

David Esrig - etern îndrăgostit de teatrul românesc

2011-09-13T16:09:00.003+03:00

„Nu sînt abilitat să fac revoluții morale” - interviu cu David ESRIG

UN ARTICOL de Simona Chițan pentru DILEMA VECHE

A montat în perioada comunistă spectacole de neuitat: Vicleniile lui Scapin de Molière (1957, Piatra-Neamţ), Umbra de Evgheni Schwartz (1963, Teatrul de Comedie), Capul de răţoi de Gheorghe Ciprian (1966, Teatrul de Comedie) sau Nepotul lui Rameau de Denis Diderot (1968, Teatrul „Bulandra”). Regizorul David Esrig s-a impus în străinătate încă din 1965 cu spectacolul Troilus şi Cresida, după ce obţinea, la Paris, Marele Premiu al Teatrului Naţiunilor, ex aequo cu Zeffirelli, iar un an mai tîrziu, la Belgrad, la un alt festival, împărţea marele premiu cu Jerzy Grotowski. Spectacolele Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett şi Furtuna de William Shakespeare îi erau interzise în România, fapt ce l-a determinat pe David Esrig să plece din ţară în 1973. A înfiinţat, în 1993, Academia de Teatru şi Film „Athanor” la Burghausen, în Germania.

Acum, cînd aţi reluat proiectul cu Furtuna – spectacol care v-a fost interzis în urmă cu 40 de ani, fapt ce v-a determinat să părăsiţi România în 1973 – nu retrăiţi amintiri dureroase, mai ales că aţi lucrat atunci cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru sau George Constantin?

Îi am pe toţi din vechea distribuţie foarte vii în amintire – pe Gheorghe Dinică, Marin Moraru, George Constantin, Silvia Popovici, Damian Crâşmaru, Florin Piersic, Ovidiu Iuliu Moldovan, Iurie Darie, Victor Schumacher... L-am văzut într-o emisiune a Eugeniei Vodă pe vechiul şi dragul meu prieten Marinuş, lăcrimînd la amintirea repetiţiilor cu Furtuna, care s-au întins de-a lungul a aproape doi ani, în aşteptarea unei aprobări de joc. Aprobarea mi-a venit în sfîrşit de la minister, dar spectacolul a fost interzis în cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti. Imediat după aceea, mi-am dat demisia şi am părăsit ţara. Mi-a fost greu aici, în Germania, de unde îl priveam pe Marinuş Moraru, să nu-l urmez în tristeţea amintirilor.

Un vechi principiu al dumneavoastră este că cea mai bună distribuţie este aceea pe care o aveţi în faţă. Totuşi, Sorin Leoveanu, la 37 de ani, nu este prea tînăr pentru a-l juca pe Prospero, în distribuţia pe care aţi făcut-o la workshop-ul de la Academia „Athanor“, şcoala pe care o conduceţi în Germania?

Personajul Prospero impune un actor puternic, agresiv, autoritar, iar Sorin are talentul să-l realizeze în coordonatele acestea. El a jucat pînă acum personaje foarte tinere – Hamlet sau Caligula – şi cred că e o provocare să încerce şi roluri mai mature. E păcat că nu a rămas toată luna august la „Athanor“, la atelierul organizat împreună cu Institutul Cultural Român (ICR), sper însă să găsim o modalitate să recuperăm timpul de repetiţii. Leoveanu are vîrsta lui Dinică de atunci, de la începutul anilor ’70, cînd am început repetiţiile la Teatrul Naţional, însă la Gigi nu se observa că era tînăr, poate şi din cauza moacei sale de criminal. Dacă vom dezvolta atelierele noastre aici, aş vrea să le numim Atelierele „Gheorghe Dinică“ pentru că mi-e teamă că personalitatea lui se pierde în uitare, în ciuda înmormîntării impresionante pe care a avut-o. În ţară, memoria oamenilor importanţi păleşte iute.

Ce registru aţi ales acum pentru rolul lui Caliban jucat de tînărul craiovean George Albert Costea, după ce personajul a fost interpretat de Marin Moraru?

La Marinuş venea comicul valuri din el, nu era nevoie să-i cer să fie comic. În Franţa, cînd s-a jucat Troilus şi Cresida (n.r. 1965, Teatrul Naţiunilor din Paris), s-a scris despre Marin Moraru că este un actor de 50 de ori mai comic decît André Bourvil, marele lor actor comic. În lucrul cu Marinuş din Furtuna am mers foarte tare pe încrîncenarea lui Caliban, pe tensiunea născută din dispreţul lui faţa de civilizaţia care venea peste el. Marin Moraru, la fel ca Gigi Dinică, a dezvoltat partea dură a personajului său. Am încredere şi în George Albert Costea, noul Caliban, el este foarte interesant şi în comparaţie cu Cornel Scripcaru, care-l joacă pe Stefano, diferenţa de înălţime dintre ei fiind foarte nostimă.

George Constantin îl juca pe Gonzalo, iar Silvia Popovici o întruchipa pe Miranda, personaje interpretate acum, foarte diferit, de veteranul Valer Dellakeza şi de debutanta Cristina Păun.

Valer Dellakeza e complet opusul lui George Constantin cu care repetam Gonzalo, nu am lucrat cu George niciodată linia clovnescă pe care o fac acum cu Valer. George Constantin era foarte serios: creşteau rapid rădăcini în ceea ce făcea. Gonzalo, opusul lui Prospero, este omul bun care înnobilează vieţi, pentru că are un suflet mare şi îşi lasă intuiţia liberă. Dellakeza mi-a plăcut mult pentru că are o natură bufonescă, fiind foarte sincer şi deschis. Şi George Constantin era foarte deschis, dar nu era clovnesc. Silvia Popovici, la 38 de ani, era deja o actriţă consacrată cînd repetam la Naţional şi era periculos să-i cer nişte naivităţi. Astfel, am mers cu Silvica pe alt film interior decît cel pe care-l fac acum cu noua Miranda cu alură de copil.

Cîţi din distribuţia de la workshop-ul de la „Athanor“ vor rămîne în cea finală?

De unii actori sînt foarte mulţumit şi e important ce-am lucrat cu ei pînă acum la „Athanor“. Sînt colegi cu care sigur vreau să merg înainte. Am un dialog cu Mircea Cornişteanu, directorul Teatrului Naţional de la Craiova, şi cu Alexandru Darie, directorul Teatrului „Bulandra“ din Bucureşti, pentru un eventual spectacol realizat în coproducţie. Sînt însă dezamăgit că o parte dintre actorii chemaţi pentru repetiţii nu au venit la atelier, preferînd să facă filme şi ciubucuri în ţară pe timpul verii. Problema este să găsesc o echipă care să treacă prin ciur şi prin dîrmon ca să facă spectacolul alături de mine.

Nu uitaţi că lefurile actorilor sînt acum jenant de mici în România...

E de înţeles şi de ce un om disperat face o crimă, dar asta nu e neapărat de acceptat. Mă întreb dacă viitorul teatrului românesc nu se maturizează mai curînd în provincie; am auzit că Andrei Şerban a făcut nişte spectacole foarte frumoase la Cluj. În provincie se fac mai puţine ciubucuri decît în Bucureşti. Cum să devii un actor mare, dacă nu faci sacrificii? Nu pot să uit că pe Gigi şi pe Marin i-am scos din spectacolul Pigulete plus cinci fete (n.r. 1961, Teatrul Mic), ei au venit după mine, la Teatrul de Comedie, şi au muncit ca nebunii. Făceam în acea vreme aranjamente cu portarii, i-am dat unuia vreo 20 de lei să ne lase noaptea în teatru. Îl sunam pe Marinuş, în miez de noapte: „Eşti somnoros?“, „Nu, nu sînt!“. Şi veneam împreună, cu Gigi şi cu alţii din echipă, să lucrăm şi noaptea. Însă aceşti actori nu se cruţau deloc. Am lansat în acea perioadă un dicton: „Dacă tot ne plătesc prost, hai să muncim bine!“. Toţi aveam lefuri mici, dar, cît am repetat, nimeni nu a făcut nici film, nici televiziune, dedicîndu-se spectacolului trup şi suflet. Mi-amintesc că Dinică mi-a zis la un moment dat: „Andrei Blaier vrea să mă distribuie într-un film, dar nu pot să mă duc pentru că lucrăm la Furtuna“. Asta era atitudinea, deşi Gigi nu avea încă bani atunci să-şi închirieze o locuinţă, în pofida succesului cu spectacolul Umbra (n.r. 1963, Teatrul de Comedie). Pe actorii mari nu i-am cunoscut cu ifose, acum însă întîlnesc mulţi actori mediocri, dar plini de ifose. Păcat de ei! Nu sînt abilitat să fac revoluţii morale, rămîn însă la convingerile mele. Cred cu adevărat în fanatismul în teatru, iar primul pas spre un fanatism artistic este depăşirea comodităţii. Teatrul existenţial, pe care-l practic, se face însă cu o dăruire totală, de sută la sută.

Desfaceţi uimitor textul lui Shakespeare la masa de lucru. Cînd aţi început să practicaţi metoda aceasta de analiză a textului dramatic?

Am început în România pentru că m-a zăpăcit complet pălăvrăgeala legată de Stanislavski. Foarte mulţi nici nu-l citiseră, dar aşa cum trebuia în politică să-l lauzi pe Stalin, aşa în teatru trebuia să-l lauzi pe Stanislavski. Am vorbit cu o profesoară de rusă şi i-am propus să traducem Munca actorului cu sine însuşi. În doi-trei ani am avut traducerea gata, scrisă de mînă. Şi, pornind de la ideile lui Stanislavski, am început să studiez teoria schemelor de conflict şi a acţiunilor verbale. Fără metoda aceasta, pe care am dezvoltat-o, nu ar fi fost posibil succesul unui spectacol ca Nepotul lui Rameau (n.r. 1968, Teatrul „Bulandra“), deşi era, după cum spunea Beligan, „glaspapir pentru creier“, din cauza dificultăţii extreme a textului lui Diderot. Expresia corporală, pe care o studiem la „Athanor“ prin predarea metodelor a trei şcoli importante reprezentate de Étienne Decroux, Vsevolod Meyerhold şi Jacques Lecoq, este o condiţie esenţială a unui teatru existenţialist.

Cum vă raportaţi la valoarea testamentară a Furtunii, ultima piesă scrisă de Shakespeare în 1611, cu cinci ani înainte de moartea sa?

Shakespeare a fost un sceptic, a fost prea deştept, prea cinstit, prea talentat ca să nu simtă cîtă zădărnicie se află în zbuciumul omenesc. Furtuna este o piesă care descrie un experiment uman radical. Prospero îi are pe toţi duşmanii în mînă şi vrea să refacă, într-o zi, o stare de cinste şi de omenie. Analiza textului – făcută de traducătorul Florian Nicolau şi de mine – a dus la concluzia că rămîne un dubiu legat de cît de ameliorabilă este natura umană, pentru că Shakespeare nu credea că se poate construi un om nou şi nici că sîntem creaţia cea mai reuşită a dumnezeirii. Mi-e teamă că avea dreptate.

Ce alte planuri mai aveţi, alături de proiectul cu spectacolul Furtuna?

Aş vrea să găsesc o modalitate de a crea o punte între cele două culturi cărora le aparţin, să se facă cîte o casă de cultură – una bavareză în ţară şi alta românească aici. Cînd vin în Bucureşti, nu am senzaţia că am plecat de 40 de ani din ţară. Trăiesc o dublă cetăţenie sufletească. Politicieni germani cu care am vorbit mi-au mărturisit cu ton de glumă, dar nu fără o evidentă sinceritate, că între Bavaria şi nordul Germaniei distanţa le pare mult mai mare decît cea care îi desparte de România. Sper să găsesc şi în România sprijinul necesar pentru a utiliza această „apropiere“ în forma unor centre de cultură româno-bavareze.

a consemnat Simona CHIŢAN

In Memoriam STEFAN IORDACHE

2011-09-13T13:57:00.002+03:00

Ştefan Iordache a murit acum trei ani, pe 14 septembrie, de Ziua Crucii. Despre ce a fost înainte – despre perioada când juca „Barrymore” la TNB şi despre ultimul spectacol, „Ecaterina cea Mare”, tot pe scena Amfiteatru de la TNB, din care n-a apucat să joace mai mult de şase reprezentaţii – am stat de vorbă cu Gelu Colceag, regizorul spectacolului „Barrymore”, cu Silviu Biriş, unul dintre tinerii lui parteneri de scenă din „Ecaterina…” şi cu Laurenţiu Andronescu, regizorul tehnic cu care a lucrat la acelaşi ultim spectacol „Ecaterina cea Mare”, după G.B. Shaw, în regia lui Cornel Todea. Iată în câteva rânduri cum se vedeau omul şi artistul Ştefan Iordache prin ochii unor oameni şi artişti care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin, dar care i-au stat în preajmă şi au lucrat cu el în acea perioadă… Şi, în plus, o „lecţie de reuşită” pentru actorii tineri sau pentru cei care vor să urmeze actoria, aşa cum i-o dezvăluia Ludmilei Patlanjoglu în cartea „Regele scamator”: „Se ia puţin talent, se amestecă în proporţii, după caz, cu inteligenţă, se adaugă multă trudă, după aceea se întreabă şi se consultă creierul, inima, ficatul şi celelalte organe ce au domiciliul în casa corpului meu, construită de Mamă, Dumnezeu şi de mine, cu ajutorul, dus până la sacrificiu, al spectatorului meu.” Vă propunem o întâlnire cu Ştefan Iordache între oglinzi paralele…

Gelu Colceag: „Ştefan Iordache a fost un paradox”

„În biroul meu la UNATC am două fotografii care stau şi mă păzesc. Mă privesc din ele Ion Cojar şi Ştefan Iordache şi eu îi privesc la rândul meu. Sunt doi mari dispăruţi, doi oameni cărora le datorez foarte mult, pentru că mi-au fost profesori adevăraţi, fără să-mi fie vreunul profesor oficial.

Cu Ştefan, pe care l-am şi visat astă-noapte, când era din nou viu, am avut o întâlnire care m-a marcat. Am făcut două spectacole importante cu el, şi . Din păcate, pe al treilea, , n-am apucat să-l facem, fiindcă au apărut nişte probleme, acum 6-7 ani, lucru pe care-l regret enorm.

Am avut o relaţie specială cu el, ca, de altfel, mai toţi care au lucrat cu el, fiindcă el era un om special. Pentru el, relaţia profesională trebuia să se bazeze neapărat şi pe o relaţie de prietenie. Am senzaţia că nu putea lucra altfel. Cred că l-a marcat rolul din . Dacă nu era , nu putea să-şi pună în valoare geniul. Deci trebuia să se facă iubit şi pentru asta iubea el întâi. Astfel a fost şi relaţia mea cu el. Mi-a fost ca un frate mai mare. L-am idolatrizat în tinereţe, când eu eram student şi el, un tânăr actor de mare succes. După ce l-am văzut în , am fost absolut tulburat şi l-am avut ca model, eu fiind actor într-o primă fază. Apoi m-a marcat felul în care a jucat Hamlet în spectacolul lui Dinu Cernescu. Tot timpul a fost un fel de idol de neatins. Nici nu mi-am imaginat vreodată că o să lucrez cu el, ca regizor, şi apoi chiar să apar pe scenă alături de el, cum s-a întâmplat în . Aşa mi s-a împlinit un vis de tinereţe, care părea de neatins. De altfel, mi s-a împlinit şi celălalt vis: am ajuns pe covorul roşu de la Cannes, cu lui Cristi Puiu, poate puţin cam târziu, dar tot e bine…

E greu să vorbesc despre Ştefan, pentru că el nu a fost doar un actor cu care am lucrat, ci şi un prieten special. Prietenia noastră a fost nemărturisită, nediscutată, se întâmpla pur şi simplu, uneori numai din priviri. Şi aşa n-a fost numai cu mine, ci cu mulţi oameni importanţi cu care lucra. Dincolo de respect şi de preţuire, între noi era dragostea, o formă de ataşament rară… De aici, şi momentele de gelozie, ca în orice amor… Este vorba, fireşte, exclusiv despre planul spiritual, el fiind un bărbat căruia-i plăceau foarte mult femeile şi care a avut şansa să fie iubit de multe femei. Şi din punctul ăsta de vedere putea fi un model pentru un băiat mai tânăr!

Ne-am înţeles mereu bine. Tot timpul mă obliga să-mi depăşesc limitele ca regizor, parcă mă biciuia. Mi-aduc aminte că, atunci când începusem repetiţiile la , mă suna în fiecare zi să mă-ntrebe ce idei mi-au mai venit, cum o să facem scena cutare. Şi noi nici nu începusem efectiv lucrul pe scenă, abia făcusem două lecturi, după ce retradusesem textul împreună cu soţia lui, Mihaela-Tonitza Iordache, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea… El dorea întotdeauna mai mult decât ar fi putut da, în primul rând de la el şi apoi de la cei din jur. Tot ce a făcut el a fost numai din pasiune, în niciun caz din . Era un om care nu făcea niciun fel de concesii şi de compromisuri, fără să fie încrâncenat în atitudinea asta, fără s-o afişeze, ci dând dovadă de eleganţă şi de multă, multă discreţie.

Ştefan a fost o raritate. Avea un fel de tradiţionalism moştenit de la actorii de altădată. În zilele în care avea spectacol, nu ieşea din casă şi apoi venea la teatru cu 3-4 ore înainte de reprezentaţie. Or, cum ştim, aşa făceau actorii din epoca interbelică şi cei din anii ’50-’60. Atunci, pentru actorii care-şi respectau profesia, meseria era aproape un ritual. Şi Ştefan era la fel. Rămăsese aproape singurul care era aşa, parcă ar fi fost teleportat în timpul nostru. Respecta acest tradiţionalism şi şi-l impunea celor cu care lucra, care trebuiau să vină la teatru cu 2-3 ore înainte de spectacol, care se repeta înainte cap-coadă. La el, tradiţionalismul se combina cu o gândire extrem de modernă, cu o nelinişte creatoare… El nu a refuzat niciodată exprimentul, motiv pentru care a lucrat foarte bine cu Silviu Purcărete şi Cătălina Buzoianu. Ştefan Iordache a fost un paradox. Există în continuare mari actori, dar au alte caracteristici, nu sunt ca el.”

Laurenţiu Andronescu: „Venea cu o sticluţă de cafea făcută de dna Tonitza…”

„Dacă în perioada repetiţiilor la s-a simţit rău, asta cu singuranţă nu s-a văzut în vreun fel şi n-a afectat ritmul repetiţiilor, iar pofta cu care cânta, juca şi dansa pe mine nu m-a lăsat nici o clipă să ghicesc că ar avea vreo suferinţă… Avea o energie pozitivă extraordinară şi toţi în jurul lui o simţeau.

Mi-aduc aminte, înduioşător, cum venea întotdeauna la repetiţie cu sticluţa de cafea făcută de dna Tonitza… Apoi, era foarte superstiţios, iar una dintre cele mai importante superstiţii era să nu se pronunţe în preajmă cuvântul .

Despre lucrul efectiv în perioada repetiţiilor la , pot să spun că din culise, din spatele scenei, aşa cum l-am observat eu, se simţea o mare generozitate. Ştia să-şi asculte partenerii, să relaţioneze cu ei… iar cu actorii tineri era îngăduitor şi în acelaşi timp exigent. Accepta greşelile, dar nu tolera neseriozitatea, iar la un moment dat, după mai multe repetiţii, voia ca totul să fie perfect, nu mai tolera nici greşelile. Şi mă refer atât la echipa de tehnicieni, cât şi la partenerii de scenă, de la care cerea mult, aceeaşi seriozitate cu care lucra el şi-l deranja dacă simţea că nu o găseşte…

Era foarte iubit de echipa tehnică. N-am auzit pe nimeni vorbind urât de omul Ştefan Iordache. Ştia să se facă plăcut, dar, în acelaşi timp, prin felul lui de a fi, impunea respect. Era riguros cu partenerii şi cu personalul tehnic, aşa cum am spus, dar şi mai riguros era cu el însuşi. Mi-aduc aminte că la un moment dat în am aşezat un tac pe pian cu partea groasă pe stângă, în loc de dreapta, aşa cum ştia el şi a venit şi l-a răsucit… Şi nu-i plăceau improvizaţiile în sensul de „ceoace” pentru a agăţa publicul. Era foarte meticulos, dar avea un excelent simţ al umorului.

Numai că se glumea înainte de repetiţie. Când începea repetiţia totul devenea extrem de serios. Nu era nevoie niciodată să-l chem la scenă în timpul spectacolului sau al repetiţiilor, pentru că rămânea întotdeauna în culise, nu se mai ducea la cabine. Şi câtă vreme stătea acolo în culise îmi lăsa impresia că se închide în cercul lui… Şi spre deosebire de alţi actori care de cele mai multe ori lasă impresia că sunt prezenţi doar 20 – 30 la sută, el lăsa sentimentul că e acolo sută la sută.

Una dintre imaginile care mi-au rămas vii în minte este imaginea lui, după una dintre repetiţiile în care s-a pus accent mai mult pe scenele de cântec şi dans, şi-n care tocmai îl văzusem într-o dezlănţuire de energie. Mi-l amintesc la final, plecând de la cabină un Ştefan Iordache împovărat, cu un mers greoi, care se îndepărta încet pe coridorul de la Sala Amfiteatru…”

Silviu Biriş: „Era un om de o mare sensibilitate”

„Cu maestrul Iordache, m-am întâlnit de-a lungul anilor de mai multe ori, dar prima întâlnire importantă cu el a fost la Gala Tânărului Actor unde am fost invitat cu de la Teatrul Bulandra, în regia Teodorei Câmpineanu şi în care eu jucam Rică. A venit după spectacol, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis numai cuvinte minunate, pe care cu greu le scoteai de la o persoană cum era domnia sa…

Un om foarte misterios şi-l înţeleg de ce, avea o notorietate pe care o purta cu greutate, era o persoană foarte sensibilă şi foarte timidă în viaţa particulară. Lumea îl vedea aşa un dur cu o ţigară în colţul gurii… Nu! Era un om de o mare sensibilitate, era ca un copil mare. Apoi ne-am reîntâlnit pe scenă, în regia dlui Cornel Todea, în . Venea cu două ore înainte de spectacol şi dădea textul cu sufleurul, apoi şi cu mine, iar eu îi aduceam presa… Dar nu ziare din ziua respectivă. Ziare vechi. Avea multe superstiţii, iar una dintre ele era să nu citească presa din ziua respectivă. , îmi spunea. Şi ţin minte că începusem să răscolesc pe la tot felul de tarabe după presă veche.

Ştiu că se simţea destul de rău într-o vreme şi că venea la repetiţii având febră. Mi-a zis odată: <în seara asta o să fiu mai reţinut>. Dar una zicea, alta făcea, pentru că atunci când intra pe scenă nu era niciodată reţinut, dădea tot…

Mi-aduc aminte că ne-am luat la revedere după ultimul spectacol, undeva în primăvara lui 2008. Şi e incredibil cum e viaţa… Eu în seara aia plecam la Viena cu familia. În toamnă, el avea să moară la Viena… Şi m-a întrebat: . Zic: , mi-a spus. Şi pe urmă a zis: Parcă-l văd, cum stătea în maşină cu dna Tonitza… Nu am vorbit peste vacanţă, nu aveam o relaţie apropiată. Dar era un om de care nu puteai să nu te lipeşti şi care avea o energie fantastică.

Şi a venit toamna lui 2008. Stupid. Eram la o masă, cu un prieten, şi am văzut la ştiri… Şi ştii cum e în filmele proaste, când se opreşte timpul în loc şi intervine muzica aia tâmpită. Exact aşa a fost. Parcă s-a oprit timpul în loc, parcă s-a dilatat secunda, mi-au trecut toate prin minte. Îmi pare rău de rolurile pe care n-a apucat să le facă.”

ARTICOL PRELUAT din REVISTA YORICK

Frumusețea va salva lumea!

2011-05-31T14:05:00.004+03:00

Va recomand cronica doamnei Ludmila Patlanjoglu despre OSCAR-ul TEATRULUI !

“Oscarul Teatrului” a reunit la Sankt Petersburg elita mondială a scenei: actori, regizori, dramaturgi, scenografi, coregrafi, muzicieni, critici care au evoluat în spectacole, ateliere, expoziţii, colocvii.

Amfitrion: Alessandro Martinez – secretar general Premiul Europei pentru Teatru.

Alegerea Sankt Petersburgului pentru a găzdui acest eveniment de elită este o reverenţă faţă de acest oraş-muzeu, o citadelă a culturii, un omagiu adus marilor tradiţii ale şcolii ruse de teatru. Manifestarea se bucură de patronajul Parlamentului European şi Consiliului Europei şi are parteneri iluştri ca Uniunea Teatrelor Europene, Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, Institutul Internaţional de Teatru Mediteranean, Institutul Internaţional de Teatru – UNESCO, Asociaţia Festivalurilor Europene, Teatrul Casa Baltică şi Festivalul Internaţional Baltic. De-a lungul celor 14 ediţii, laureaţii au fost patriarhi ai teatrului modern ca Peter Brook, Georgio Strehler, Pina Busch, Ariane Mnouchkine, Heiner Muller, Robert Wilson, Patrice Chereau, Lev Dodin, Luca Ronconi, Robert Lepage, Harold Pinter. Anul acesta juriul (din care au făcut parte, alături de prestigioase personalităţi, criticul George Banu – membru în comitetul de organizare şi regizorul Alexandru Darie) l-a ales pe Peter Stein. La cei 75 de ani, are un CV impresionant. Fondator al Companiei Schaubühne din Berlin, reputatul regizor a semnat spectacole provocatoare, modele pentru arta actorului şi respectul fanatic faţă de text şi timpul istoric când a fost creat.

Marele Premiu, regizorul Peter Stein

Este autorul unor montări-capodoperă ca “Orestia” (durează 9 ore), “Faust” (21 de ore), “Peer Gynt”, “Titus Andronicus”, “Unchiul Vanea”, “Demonii sau Oedip la Colonos” cu actorul său fetiş Klaus Maria Brandauer (cunoscut publicului nostru din filmele de succes “Colonelul Redl” sau “Mefisto”). Peter Stein s-a prezentat pe măsura legendei cu spectacolul “Ulciorul sfărâmat” de Kleist cu Klaus Maria Brandauer în rolul principal şi cu Faust Fantasia, un monolog pentru voce şi pian, unde prezenţa regizorului în ipostaza de actor încarcă de inefabil personajele şi cuvintele lui Goethe.

În vogă, actorul total

O distincţie râvnită este şi Premiul „Noile Realităţi Teatrale”. De-a lungul timpului au fost nominalizaţi la această categorie şi artiştii români Cătălina Buzoianu, Bocsárdi László, Radu Afrim, Gianina Cărbunariu. Laureaţii ediţiei de la Sankt Petersburg au fost: Kristian Smeds (Finlanda), Katie Mitchell (Marea Britanie), Andrei Moguchi (Rusia), Wiliam Docolomanski (Slovacia/Cehia), Teatrul Meridional (Portugalia) şi Teatrul Vesturport (Islanda). În spectacole ei demonstrează cum dialogul artelor şi noile tehnologii deschid noi căi de creaţie şi cunoaştere.

"Faust - o poveste de dragoste" după Goethe

(Compania Vesturport) - Premiul Noile Realităţi Teatrale

Imaginile generate de calculator, pantomimă, dansul, circul, muzica lărgesc frontierele teatrului, îl fac mai dramatic. “Faust – o poveste de dragoste” după Goethe, “Metamorfoze de Kafka”, “Mr. Vertigo” de Paul Auster, “Cabo Verde” de Natalia Luiza şi Miguel Seabra, “Fericire” de Maurice Maeterlinck copleşesc prin tehnică, dar şi prin emoţie. Invită la reflecţie despre profilul viitorului artist. Ce înseamnă să joci într-o lume dominată de computer şi multimedia, în care au fost abolite graniţele dintre arte, dintre realitate şi virtualitate. Este în vogă actorul total, acrobat, dansator, cântăreţ, capabil să treacă de la trăire la transă, de la psihologie la psihanaliză şi psihiatrie.

Performerii străluciţi joacă pe scenă, pe pereţi, în aer, în sală, pe plase suspendate deasupra publicului. Nimic excentric sau superficial în arta lor. Creatorii taie cu bisturiul în detalii de filigram cu rigoare şi vigoare. Răul şi urâtul nu sunt cosmetizate. Producţiile lor ne vorbesc despre maladiile timpului nostru, violent şi desacralizat. Actori şi spectatori împreună fac un balans năucitor între grotesc şi graţios, între tortură şi tandreţe.

"Trei surori" de Cehov, regia Lev Dodin

Un Premiu Special i-a fost acordat nonagenarului Iuri Lubimov. Marele artist rus a cunoscut gloria, dar şi tragedia exilului. Este autorul unor montări antologice, printre care Hamlet cu actorul poet Vladimir Vîsovski. Teatrul său, Taganka, a fost o insulă de libertate, un bastion al rezistenţei artistice şi politice în vremuri de dictatură în Rusia. Un alt mare rus, Lev Dodin (iubit şi de publicul de la noi pentru spectacolele prezentate în România) a revenit la Premiul Europei la categoria “Reîntoarceri”, cu spectacolul “Trei surori” de Cehov. Un regal actoricesc într-un superb recviem scenic despre crucea neiubirii.

Alexandru Darie, membru in juriu (Premiul Europei pentru Teatru) si presedinte reales UTE

Premiul Europei a atras invitaţii şi prin întâlnirile profesionale de la Casa Actorului de pe celebrul Nevski Prospekt, Academia de Stat pentru Artele Teatrului sau Teatrul „Casa Baltică”. Cu acest prilej, Adunarea Generală a Uniunii Teatrelor Europene (UTE) l-a reales ca preşedinte pe regizorul Alexandru Darie, după alte două mandate consecutive, ca semn de apreciere pentru modul în care a condus această asociaţie şi pentru organizarea la Bucureşti a Festivalului UTE.

Duhul dragostei

O ediţie fastă, cu seri încântătoare. Gala a avut o temperatură înaltă. În imperialul Teatrului Alexandrinski pe locurile ocupate altădată de spectatori celebri, precum Cehov, Gogol, Dostoievski, Puşkin, acum se aflau laureaţii. Pe scenă, din decor făcea parte cortina celebrului spectacol “Mascarada” de Lermontov în regia lui Meyerhold. Într-o troică trasă de un cal, fetiţe şi băieţi costumaţi în balerine şi marinari aduceau trofeele pentru câştigători.

Cuvintele de mulţumire ale fericiţilor premiaţi invocau duhul dragostei şi al frumuseţii. În mesajul său, seducătorul actor finlandez Gisli Orn Gardarsson aduce la rampă cuvintele lui Dostoievski: “Frumuseţea va salva lumea”. O profeţie pentru viitor care electrizează asistenţa. Publicul se ridică în picioare şi ovaţionează îndelung. Pentru a dăinui în vremuri de criză, teatrul trebuie să rămână o oază de spiritualitate, salvare şi speranţă.

Articol preluat din revista YORICK.

Noua Gală UNATC

2011-05-17T13:52:00.002+03:00

Un articol publicat de revista YORICK.

Start la Gala Absolvenţilor

Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” organizează de multă vreme manifestări dedicate, an de an, absolvenţilor săi. Astfel că, la începutul verii, are un fel de festival-vitrină prin care se perindă tinerii artişti. Ediţia din 2011 a Galei Absolvenţilor înseamnă 18 zile de manifestări importante pentru curajoşii care vor să facă teatru, film şi televiziune în România, curajoşi surprinzător de mulţi şi surprinzător de dispuşi să-şi plătească studiile consistent, în ciuda unei realităţi nu tocmai încurajatoare.

Anul acesta, între 19 mai şi 5 iunie, absolvenţii UNATC au la dispoziţie spaţiile de joc din sediu (Sala „Ion Cojar”, Sala „Atelier”, Platoul de Regie „Ion Sava” şi Podul „Adrian Pintea”) şi alte scene: Teatrul Evreiesc de Stat, Centrul Cultural UNESCO „Nicolae Bălescu” şi Clubul La Scena. De când a rămas fără Studioul Casandra, spaţiu important al memoriei, sală în care au jucat, la început de carieră, artişti remarcabili sau chiar majoritatea actorilor care au pornit la drum de la UNATC, organizarea Galei Absolvenţilor nu este deloc floare la ureche.

Privaţi de farmecul, e adevărat, palid, al centrului vechi al oraşului, acolo unde supravieţuişte în ruine Studioul Casandra, tinerii artişti iniţiaţi în actorie, actorie de păpuşi-marionete, regie, coregrafie, scenografie, design de lumină şi sunet şi tehnologii digitale în spectacolul contemporan au pregătit, totuşi, multe spectacole.

Ele vor fi găzduite de spaţiile menţionate, în care amatorii vor vedea de toate pentru toţi, adică mai multe tipuri de spectacol şi o gamă variată de artişti în devenire. Câţiva dintre ei au şanse să devină personalităţi.

Istoria UNATC a arătat-o. Clasicii dramaturgiei şi contemporani rebeli vor ieşi iar la rampa, de data aceasta graţie unor visători care se aruncă în mica lumea a teatrului şi a filmului românesc. Amatorii pot vedea comedie, tragedie, dramă, teatru de animaţie şi teatru-dans. Vă aşteaptă „Hedda Gabler” şi „O scrisoare pierdută”, „Gaiţele” şi „Desculţ în parc”, „Ursul” şi „Cerere în căsătorie” (în mai multe variante), „Un tramvai numit dorinţă, „Zăpezile de altădată” şi câte şi mai câte, la diverse ore. Spectacolele şi celelalte manifestări sunt realizate sub coordonarea unor profesori ca Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Tudor Mărăscu, Sandu Mihai Gruia, Victor Ioan Frunză, Tania Filip, Cristian Pepino etc.

Luni, 30 mai, la ora 18.00, Sala „Ion Cojar” va găzdui lansarea volumului „Marusia”, prima carte de teatru a lui Liviu Lucaci, profesor de actorie la UNATC şi scriitor în timpul liber. „Marusia” cuprinde şase texte dramatice, printre care şi „Cinci rendez-vous-uri mortale”. O montare după aceste texte veţi putea vedea vedea pe 6 iunie (la ora 21.00) şi pe 13 iunie (la ora 18.00) la Clubul Ţăranului Român, în cadrul Festivalului de Comedie.

Programul ediţiei din acest an a Gamei Absolvenţilor va apărea, probabil, pe site-ul UNATC, deocamdată foarte secretos…

Să fie o hibă de organizare sau numai de coordonare ?

Ion Lucian: "Dumnezeu şi-a pierdut ochelarii!"

2011-04-22T15:40:00.000+03:00

"Fiecare vârstă are bucuria, satisfacţia, victoria ei! – spune Ion Lucian care astăzi împlineşte 87 de ani. Cine fură aceste bucurii înainte de vârsta respectivă, la momentul oportun se trezeşte fără satisfacţie şi începe să caute altă satisfacţie. Satisfacţie ce se regăseşte în droguri". Să luăm aminte!

Jurnalul Naţional: Avem ceva în comun. Am terminat acelaşi liceu. Dumneavoastră în 1942, iar eu în 1993.
Ion Lucian: Matei Basarab?! Vai... Este o jumătate de secol!

Vă mai amintiţi de dascăli?

Bineînţeles! Din fericire, Liceul Matei Basarab mi-a oferit şansa unei garnituri de profesori remarcabili. Frumuzache Chiriac, fost primar al Capitalei şi lider liberal, preda latina. El a fost primul profesor cu care m-am întâlnit în "Matei Basarab". A intrat în clasă, a pus catalogul pe catedră şi a întrebat cine sunt elevii noi? Eram în primul an de studii din partea superioară, clasele V-VIII. Ne-am ridicat vreo trei. I-au căzut ochii pe mine şi mă întreabă: "Cum te cheamă?". Eu atunci purtam numele bunicului adoptiv al tatei, Lazarovici Ion. S-a încruntat puţin şi m-a întrebat: "Eşti ovrei?" Eu am îngheţat la o asemenea "primire". Am răspuns: "NUUU". "Atunci e bine, stai jos!" M-a pus cu băiatul lui în bancă. M-a iubit foarte tare, fiindcă eram bun la latină. Ce a suferit când am trecut la partea reală! Eu mă pregăteam pentru inginerie, nu pentru actorie.

Pe cine aţi avut diriginte?

Pe Georges Hilt. Tu nu l-ai mai apucat... Era de o eleganţă sclipitoare! Nu venea îmbrăcat, de două ori într-o lună, cu acelaşi costum. A călătorit până la Polul Nord, a fost şi în Sahara. Era profesor de franceză. În calitate de diriginte, ne-a povestit ce înseamnă furtul anilor. Ne-a spus că fiecare vârstă are satisfacţia ei. Prima minge, la trei ani. Prima tricicletă, la patru; primii pantaloni lungi, la 11; primul papion, la 13; primul fior, la 15; prima floare oferită, la 17; vine diploma de Bacalaureat, apoi studenţia... Fiecare vârstă are bucuria, satisfacţia, victoria ei! Cine fură aceste bucurii înainte de vârsta respectivă, la momentul oportun se trezeşte fără satisfacţie şi începe să caute altă satisfacţie. Satisfacţie ce se regăseşte în droguri... Încerc şi eu să le transmit tinerilor de astăzi că fiecare mare bucurie a vârstei trebuie trăită din plin, cu puritate, cu devotament.

Sunteţi un star făcut, sau născut?

Eu stau în faţa ta ca un star făcut, dar şi născut. Eu mă pregăteam pentru profesiunea de inginer. Am făcut clasa a opta în paralel cu Conservatorul, fiindcă se putea, cu derogare. Luni mă duceam la liceu, marţi la Institut, cealaltă săptămănă le inversam, ca să nu se simtă că lipsesc în aceeaşi zi a săptămânii. Nimeni nu ştia. Maestrul meu, Ion Manolescu, mă întreba de nenumărate ori: "Mai ai şi altă preocupare?". I-am spus că da, iar el mi-a zis să mă fac inginer!... Eu nu am avut niciodată intenţia de a deveni inginer. Voiam doar să am carnetul de student. La un moment dat s-a dat un concurs la Teatrul Naţional şi am intrat actor. După care m-am întors la Manolescu şi i-am spus că trebuie să termin Conservatorul, pentru că sunt actor la Naţional... (râde). M-a luat sub aripa lui şi m-a pregătit pentru teatru.

Star făcut pe scena Teatrului Naţional...

Da. În clipa în care am câştigat concursul la Teatrul Naţional, Calboreanu m-a luat de umeri şi mi-a spus: "Bine ai venit, colega!". M-am topit tot şi m-am gândit că nu pot

să-l fac de râs pe "colega". Atunci am făcut un contract amândoi. Cine ajunge al doilea în teatru plăteşte vinul (râde).

Şi a curs mult... vin?

Calboreanu avea raţie de cinci litri pe seară. Am venit cu două ore mai devreme, el era în teatru. Am venit cu trei, el era în teatru. Şi tot aşa... Nici o şansă! El avea o cabină pe care şi-o amenajase special şi, atunci când avea repetiţii, venea cu multe ore înainte, citea rolul, se umplea de atmosfera spectacolului.

V-au prins bine acele ore?

Într-o zi de 4 noiembrie am fost chemat la scenă. Eu aveam figuraţie în actul III. Nu era nevoie de mine, dar eram în treatru încă de la ora 7:00. Era toată distribuţia piesei "Chiriţa", în frunte cu George Calboreanu şi Sonia Cluceru. M-au întrebat: "Puştiule, ai curajul să intri în rolul lui Guliţă?". "Da", am răspuns, cu inconştienţa vârstei. Şi am intrat pe negândite într-un rol important. Am făcut o asemenea chestie că, a doua zi, Rebreanu mi-a dat o gratificaţie de jumătate "din reţetă" şi decizia de a rămâne definitiv în rol. De asemenea, i-a atenţionat pe toţi regizorii asupra mea. Aşa am ajuns, în trei ani de Naţional, să joc 74 de roluri, printre care şi Hlestacov din "Revizorul" lui Gogol. Aveam doar 20 de ani. Iar la 23 numele meu era pe Atheneu, în litere de neon de înălţimea trupului. Jucam alături de Maria Tănase, în "Sfinxul din Hollywood". Evoluţia a fost fulminantă, explozivă! Şi iată că am devenit, din star făcut, un star născut.

În copilărie, aveaţi "simptome" de talent artistic?

(Râde) La 5 ani am făcut primul film. Fratele mamei mele, Jenică Ungurescu – arhivarul Primăriei Piatra Neamţ, care semăna cu Chaplin atât de bine, încât putea să-i fie dublură – a făcut, prin 1929, o variantă a filmului lui Chaplin "The Kid", care se numea "Piciul". Jucam eu şi unchiul meu. Să reţineţi, am avut un debut cinematografic la 5 ani! (râde). Am mai avut o apariţie pe scena actualului Teatru foarte Mic, tot copil fiind, în chip de clovn. Era un bal al copiilor şi spectacolul era animat de doi clovni celebri: Ceacanica şi Caramel. Ceacanica m-a observat în public şi a spus: "Oooo, un coleg!". M-a luat în braţe şi m-a urcat pe scenă! De atunci am rămas pe scenă...

Mai este puţin şi Teatrul Excelsior ridică cortina!

Da. Dacă 50 de ani m-am ocupat de generaţiile foarte fragede, m-am hotărât să las ceva în urmă. Profesiunea noastră este efemeră, ca un fulg în vânt. La ultima cădere de cortină a căzut ghilotina şi pe memoria spectatorilor. Dispari! În patima mea pentru cultura generaţiilor tinere, m-am gândit să fac acest teatru. Şi iată că Dumnezeu m-a ajutat. Au fost 12 ani de galeră, ca şi cum aş fi făcut o crimă! Poate că aşa aş fi avut plăcerea unei graţieri, pe parcurs... Dar să mă trezesc acum, ca de altfel toţi colegii mei, cu decizia primăriei prin care suntem numiţi în funcţie în calitate de interimari.

Aţi devenit director interimar? Asta e crimă!

Da. Asta e ultima "bucurie" cotidiană...

În 2006 aţi primit Ordinul "Legiunea de Onoare", conferit de Jacques Chirac. Este o recunoaştere, pe care nimeni nu o poate şterge din istorie.

Ooo, da! Această distincţie pe care a înfiinţat-o Napoleon a fost oferită, înaintea mea, unei alte românce, poetesa Anna de Noailles, prinţesa Brâncoveanu. Pentru mine a fost o onoare şi o schimbare de metabolism primirea acestei distincţii.

La cei 87 de ani, pe care îi împliţi, ce credeţi că este important în viaţă?

Căminul este primul lucru. Un om care are un cămin fericit şi echilibrat are o mare autoritate asupra destinului lui. În al doilea rând, aş spune că este cariera, care te poate face fericit sau care te poate distruge de la început şi te poate face să o duci ca pe o povară toată viaţa. A treia la rând este starea fizică. Profesia noastră este aparent un divertisment. În realitate este, poate, cea mai cumplită şi grea profesiune. Un inginer român a inventat o maşină de măsurare a efortului. El a fost invitat la Ministerul Muncii cu invenţia lui şi atunci a făcut experimente cu un număr "n" de profesii. Când a ajuns la profesia noastră, i s-a dat aparatul peste cap. El a crezut că i s-a stricat aparatul. N-a putut să creadă. S-au făcut studii ştiinţifice şi s-a descoperit că energia consumată de un dirijor în cadrul unei simfonii complete poate să fiarbă un litru de apă la 100 de grade, în mai puţin de cinci minute. Vă daţi seama, consumul nostru este mai lung decât o simfonie! Plus că mai este şi efortul psihic care este năucitor!

Oscar Wilde spunea ca nemulţumirea este primul pas în progresul unui om sau al unei naţiuni. În calitate de nemulţumit, ce aşteptări sau speranţe nutriţi de la noul Excelsior, care se va deschide în curând?

Exact ca un preot voi ţine trei slujbe pe zi. Dimineaţa voi juca pentru copii, după-masa pentru adolescenţi, iar seara pentru adulţi. Eu nu voi părăsi nici o generaţie! Va fi o lume a poveştilor în care toate reperele de moralitate se vor asimila fără efort şi cu plăcere... Vreau ca Teatrul Excelsior să fie un lăcaş de cultură, dacă îmi ajută Dumnezeu.

Aţi biruit. Aţi făcut multe fapte bune. Este o maximă care mă călăuzeşte în viaţă: "Să faci fapte bune, ca atunci când te vizitează Necuratul să te găsească ocupat!"...

(râde) Cred că Necuratul mă blesteamă de la naştere!

El este înfrânt, dumneavoastră sunteţi învingătorul!

Sper să mi se permită să mai fac ceva. Dumnezeu şi-a pierdut ochelarii! Bâjbâie, îi tot caută. Când şi i-o pune pe ochi, atunci să vezi! Să-ţi dea Dumnezeu să apuci clipa în care îşi găseşte ochelarii!

ARTICOL PRELUAT DIN JURNALUL NATIONAL.

Prima actriţă care va primi o stea pe Walk of Fame din Bucureşti

2011-04-21T14:56:00.000+03:00

Maia Morgenstern este prima actriţă care va primi o stea pe Walk of Fame din Bucureşti, evenimentul urmând să aibă loc pe 1 mai, informează organizatorii.

Talentata actriţă devine, chiar de ziua ei, prima femeie care primeşte o stea în cadrul renumitului proiect cultural.

Născută în Bucureşti, în 1962, una dintre cele mai celebre actriţe din România, Maia Morgenstern a studiat la Academia de Teatru şi Film între 1981 şi 1985, iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Naţional Bucureşti.

Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola, din "Îngerul albastru/ Der Blaue Engel", iar în film, ea este cunoscută pentru rolurile din filmele "Balanţa", de Lucian Pintilie, "Cel mai iubit dintre pământeni", de Şerban Marinescu, dar şi "Patimile lui Hristos", de Mel Gibson.

Walk of Fame este un spaţiu dedicat valorilor artistice ale filmului şi teatrului româneşti, situat în Piaţa Timpului, aflată în vecinătatea magazinului Cocor şi a centrului istoric al Capitalei. Acest spaţiu a fost inaugurat de Teatrul Metropolis în colaborare cu Asociaţia de Turism a Municipiului Bucureşti şi magazinul Cocor.

Înaintea actriţei Maia Morgenstern au mai primit această distincţie Florin Piersic, în ianuarie, Victor Rebengiuc, în februarie, Radu Beligan, în martie, şi Amza Pellea (postum), în aprilie.

Dan Puric face un teatru creştin

2011-04-19T16:03:00.001+03:00

Despre teatru şi despre Dumnezeu, despre ritual şi despre teatralitatea liturghiei, despre sacralitatea pierdută a teatrului şi despre comuniune, pe scenă şi dincolo de ea, am stat de vorbă cu Dan Puric. Din Antichitate şi până azi, de la teatrul sacru la cel profan, de la convertiri miraculoase la teatrul psihologic, arta Thaliei a străbătut un drum impresionat şi plin de taine. Cum, unde şi dacă actoria se (mai) întâlneşte undeva cu divinitatea, sunt câteva dintre întrebările la care Dan Puric mi-a răspuns într-o dimineaţă dinainte de Săptămâna Mare.

Pentru că se apropie Paştele, povestiţi-mi care e cea mai frumoasă amintire din Noaptea de Înviere?

Când eram mic, aveam vreo şase ani, m-a dus bunica în noaptea de Paşti la Bucureşti. Nu prea înţelegeam eu foarte mult, eram micuţ, mă trăgea printre oameni şi eu le ajungeam doar până la buric. Eram cu capul între trupuri umane şi era o înghesuială extraordinară. La un moment dat am auzit aşa pe deasupra capului că „se dă lumină”. Lumină, lumină, dar bunică-mea i-a dat foc la păr unei cucoane în faţă şi am zis: „Stinge lumina, bunico!”. Şi mi-a răspuns: „Nu se poate, dragă, că e lumină sfântă!”. Pe urmă i-a stins părul şi s-au împrietenit, amândouă erau în vârstă. Ţineau lumânarea strâns în mână şi îşi povesteau pe deasupra capului meu în Noaptea de Înviere nişte lucruri pe care eu nu le mai auzisem, despre deportări, despre arestări, despre comunişti. Şi atunci am aflat şi eu la lumina aia sfântă istoria poporului român. Istoria adevărată… Pe urmă trebuia să păzesc lumina până acasă şi aveam sentimentul că trebuie să ţin foarte bine în căuş lumina de Paşti şi când i s-a stins bunicii am crezut că e distrusă, că va muri, dar a venit la mine şi a aprins-o din nou şi atunci mi-am dat seama că trebuie să aprindem lumânarea de la om la om…

Cât de aproape e teatrul de Dumnezeu?

Teatrul a plecat de la condiţia sacră. Dar a ratat-o pe aia sfântă. Sacrul e altceva decât sfinţenia. Există lumea profană şi lumea sacră, unde este inconştientul religios. Sfinţenia însă este conştiinţa lui Dumnezeu. Iniţial, teatrul a intrat în zona sacră, în a traduce semnele divinităţii pe pământ. La un moment dat s-a dus spre ritual şi pe urmă spre un teatru care s-a profanizat. Cu timpul el a fost foarte mult folosit în zona asta profană, de aici şi protestele vehemente ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că romanii îi foloseau pe mimi ca să blasfemieze taina botezului. Dar tot atunci au fost primii sfinţi, Porfirie, Ghelasie… Ei au fost primii care s-au convertit.

Ceea ce fac eu astăzi este un teatru creştin, care îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii. În clipa în care eşti un bun creştin nu joci orice. Când eşti un bun creştin foloseşti teatrul ca pe un vehicul către Dumnezeu.

Cum anume teatrul pe care-l faceţi îl ia pe om din faţa laptopului şi-l duce în faţa bisericii?

Dacă vedeţi „Visul” sau „Don Quijote” veţi înţelege. Nu vreau să povestesc pentru că cei care ar citi ar avea impresia că este o reţetă. Trebuie să trăiască lucrul ăsta. E ca liturghia, care nu se poate respira la distanţă, la televizor, pentru că n-are nici o taină. Trebuie să fii participativ.

O să vă întreb nu cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu, ci cum l-aţi descoperit în teatru?

În teatru nu-l descoperi, ţi se descoperă, pentru că sufletul omului este o taină. Socrate zicea „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” Mai târziu, Goethe spunea că asta e nu atât un apel la introspecţie, cât să te cunoşti pe tine însuţi în raport cu celălalt, ceea ce e foarte adevărat. Te cunoşti pe tine însuţi, în raport cu tine însuţi, dar şi în raport cu ceilalţi. Dar este ceva care există dincolo de ambele remarci, şi anume transcendenţa. De când te naşti până când mori, tot nu reuşeşti să te trezeşti. E ceea ce zicea Sf. Grigorie de Nisa că mai degrabă numeri stelele de pe cer sau firele de nisip de pe plajă, decât să cunoşti sufletul tău. Teatrul operează foarte mult cu sufletul omului. Din nefericire, el a rămas doar la nivel de psihologie, nu a mers către transcendenţă. Sigur că acum teatrul în România şi în lume e marcat de proxenetism, de pornografie, lucruri care vin de dincolo, din zona aşa-zis civilizată şi secularizată pe care noi ar fi trebuit de mult să le aruncăm, dar din păcate ne-am lăsat contaminaţi din complexul ăsta de inferioritate. Şi credem că, dacă nu ne degradăm, nu suntem europeni. Europa are norme de civilizaţie extraordinare, pe care ar trebui să le urmăm, şi are norme de degradare sprituală de care ar trebui să ne îndepărtăm. Eu am mai zis că Europa occidentală ne civilizează şi noi îi spiritualizăm. Ei au pierdut contactul cu Dumnezeu. Noi nu.

Dar uite pe ce merge teatrul acum: divertisment, introspecţie, patologizare… A se vedea filmele care sunt premiate, inclusiv de la noi. Sunt filme care vorbesc despre lumea marginală, despre avorturi, adică patologice. Nu vorbesc despre firi sensibile, despre firea meditativă a omului, ca să nu mai vorbim de transcendenţă. De la „Rubliov” au luat toţi pauză. Există un film excepţional care a apărut la noi, se numeşte „Umilinţa”, al lui Cătălin Apostol, care este un film creştin.

Şi atunci actoria e o sabie cu două tăişuri?

E ca banul. Petre Ţuţea a zis că a cunoscut un preot care era sfânt. Se sfinţise săracul, îi muriseră şase copii pe front… Şi preotul ăla i-a zis: „Măi, Petrică, banul e ca o funie. Te poţi ridica în Rai sau te poţi coborî în Iad.” Aşa este şi teatrul. Depinde ce faci cu el. Bogăţia în sine nu e un păcat, ci atitudinea ta faţă de bogăţie. Exact ca şi sărăcia în sine, care nu este o virtute. Sunt unii săraci care sunt mizerabili. Important nu e să fim toţi egali, ci să ne iubim toţi.

Dumneavostră vă întâlniţi pe scenă cu Dumnezeu? Sau scena te poate fura şi spre alte zone, mai întunecate?

Astea sunt cuvinte pe care aluneci ca pe felie pe gheaţă. Se zice că Dumnezeu coboară pe scenă. Aşa zicea Talma, marele regizor. „În seara asta n-a coborât Dumnezeu”, adică n-a existat acea inspiraţie, care trebuie să existe, ci s-a mers numai pe partea tehnică. Dar e mult spus… Eu nu alunec. Am avut întotdeauna un instinct care m-a păzit de lucrurile urâte, vulgare. N-am putut să le fac, din natură. Am refuzat să spun cuvinte urâte pe scenă, cu toate că regizorul care mi le cerea era unul cu state vechi şi cu box-office internaţional. Lângă mine mai era un singur om care a refuzat, se numea Ghiţă Cozorici. Şi l-am întrebat „De ce refuzi?” „Pentru că se întoarce mama în mormânt.”, mi-a răspuns. E o chestie de igienă. Depinde ce joci. Important e să nu accepţi să joci orice.

Şi dumneavoastră ce n-aţi juca niciodată?

Demenţi, patologici, criminali, oameni care nu cred c-ar înzestra foarte bine sufletul omului. Nu m-au pasionat şi nu mă pasionează să joc crime, criminali, Richard III, Macbeth, niciodată. Am trecut de etapa asta. Asta nu înseamnă că trebuie să joci Făt-Frumos tot timpul… E cu totul şi cu totul altceva, să nu trecem în idilism… Dacă zideşti ceva la sufletul omului, atunci este perfect. Asta nu înseamnă că răul nu trebuie reprezentat, dar şi pe-ăsta trebuie să ştii cum… Pentru că şi iadul se pictează în biserici, dar trebuie să ştii…

Povestiţi-mi atunci dacă aţi trăit pe scenă un moment absolut în care aţi fi vrut să rămâneţi în poveste…

Nu, n-am avut trăiri din astea parapsihologice… Viaţa e mai puternică decât teatrul. Viaţa e viaţă.

Şi teatrul ce e?

Teatrul e pentru mine nu chiar un hobby, dar e o formă… dacă se supune mesajului meu atunci e bine. Dacă nu, nu mă interesează. De-aia joc rar şi nu joc orice…

Când are teatrul sămânţă divină şi când o pierde?

Există un teolog catolic care a avut o expresie extraordinară. A zis: „Dom’le, la greci, Olimpul era maximum de spiritualitate. Şi era ca un capac pe o oală. Cel care a spart capacul a fost Iisus.” A dat drumul la cer. Şi s-a văzut cerul. Teatrul a rămas în borcanul ăsta psihologic. În cel mai bun caz. Shakespeare este într-o lume a unor psihologii frumos, genial reprezentate, dar fără transcendenţă, cel mult ezoteric. Restul teatrului rămâne în psihologie, Ibsen, Cehov… Foarte frumos, dar oamenii nu au transcendenţă, nu mai au raport cu Dumnezeu. Foarte puţini dramaturgi au putut face lucrul ăsta.

Şi atunci care sunt dramaturgii care au transcendenţă?

Doar dacă-l dramatizezi pe Dostoievski mai găseşti lucrurile astea. În rest nu. Are transcendenţă în sensul lui Don Quijote, care raportează totul nu la „a fi sau a nu fi”, ci la „tu poţi să fii”. La devenire. Sunt foarte puţine spaţiile în care mai găseşti transcendenţă. Arta secolului 20, spunea Hegel, va muri sub suflul rece al conceptului. N-a murit sub suflul rece al conceptului, a murit sub suflul cald al pornografiei.

Pe care dintre rolurile din Dostoievski, dacă s-ar dramatiza, aţi vrea să-l jucaţi?

Dacă m-aţi fi întrebat acum zece ani, l-aş fi jucat pe Mîşkin. Acum n-aş mai vrea. Pentru că e un Iisus ratat. Iar Iisus nu este ratat. Iisus e devenire. L-aş fi jucat pe Mîşkin acum zece ani. Acum mi se pare greoi, e prea rusesc, nu-l mai respir. Între timp am devenit profund român.

Dacă v-aş întreba de liturghie. Spuneţi-mi în structura liturghiei există teatralitate?

Esenţa cuvântului „liturghie” vine de la „leitorgos”, „leos”, care înseamnă lume, şi „ergon”, care înseamnă o activitate gratuită în folosul comunităţii. O foloseau grecii. Aristotel vorbeşte de ea. Până în secolul 16 aşa a rămas. Secolul 16 a desemnat pentru prima dată euharistia şi cultul bisericesc. Adică s-a însfinţit. Sigur că spaţiul liturgic presupune cultul şi ritualul. Dar ritualul nu presupune întotdeauna sfinţenie. Poate să fie ritualul animalelor… Dar este ritual pentru că e o repetitivitate care duce la simbol şi este cult pentru că face legătura cu sacrul. În acelaşi timp este şi sfinţenie. În liturghie se creează comuniunea, este totul de tip participativ. Sigur că ritualul în sine are şi o anumită teatralitate, o anumită gestică, un preot nu poate în timp ce iese cu Sfintele Daruri să se uite la ceas să zică „e ora 2 jumate”. Nu poate să facă un gest civil. Acolo gesturile lui sunt ritualice. Un om în biserică se comportă altfel, nu ca la mall. De-aia zicea Ţuţea că în biserică afli că eşti om.

Şi când capătă teatrul puterea asta de comuniune, de trecere dincolo?

Foarte rar… De regulă simulează viaţa, arată viaţa, existenţa în spaţiul mimetic. În care nu copiază viaţa, dar, cum zice italianul, „Chiar dacă nu e adevărat, e bine găsit”. Teatrul nu înseamnă viaţă. Înseamnă o reprezentare a vieţii care înseamnă o esenţializare, o sugerare, un paradox câteodată, că uneori e chiar împotriva vieţii ca să arate viaţa. Dar teatrul merge în zona asta. Ca să ajungă la zona divină, sfântă, teatrul trebuie să se reformuleze. Să ne gândim la nişte artişti care s-ar apuca să facă lucrul acesta. E interesant acest film, „Umilinţa”, că iată, un tânăr regizor român încearcă să ne scoată din molozul în care ne-a băgat tânăra generaţie atât de aplaudată de „Cântarea României” din Occident. Şi arată nu mizeria României, ci cum se transcende mizeria României prin flacăra creştină.

Ce-a pierdut şi ce-a câştigat teatrul de la momentul când a apărut şi până azi?

A avut enorm de multe balansări în funcţie de paradigma secolului respectiv, a câştigat imens în posibilităţile de comunicare, în rafinament, în abilitate, în text… dar şi în metatext. Dacă ne gândim la perioada Renaşterii şi a commediei dell’arte, dacă ne gândim ce a însemnat textul în commedia dell’arte, începând cu Goldoni, dacă ne gândim ce au însemnat Shakespeare sau Moliere… Pe urmă teatrul psihologic cu Cehov, cu Ibsen, cu Strindberg… până la dramaturgia contemporană. Universul uman a fost atât de bine deşurubat, atât de bine pus în scenă… dar pentru mine universul acesta uman rămâne sub capac, cum zicea Romano Guardini. Foarte rar în piesele de teatru îl vezi pe om în raport cu Dumnezeu. Îl vezi pe om doar în raportul lui psihologic. El nu iese din carcasa psihologiei. Sau, maxim de intensitate, din cea a psihiatriei. Personajul religios în teatru e un personaj exotic. Pe când omul credincios este normal. Precum creştinismul în România. Normal! Dar asta nu înseamnă că teatrul trebuie să fie acum ceva în care unul se opreşte şi face 5000 de metanii înainte să vorbească… Numai că nu-l vezi pe om că-şi pune întrebări. El îşi pune întrebări existenţiale, precum Hamlet, care era un existenţialistavant la lettre, dar întrebări de genul „a fi sau a nu fi”…

Şi atunci ce este şi ce-ar trebui să fie teatrul?

Pentru fiecare creator teatrul este ceea ce crede el, e un răspuns dat vieţii. E ca istoria unui neam. Un neam există în istorie în măsura în care dă un răspuns istoriei, nu o reacţie. Numai animalele au reacţii, conştiinţele au răspunsuri. Un mare dramaturg este un răspuns dat vieţii. Un actor, luând textul unui mare dramaturg, îşi duce şi el mai departe lupta. Nu este doar un interpret, este şi un creator. De-asta te duci să vezi Richard III. Nu pentru că nu ştii piesa, dar vrei să-l vezi pe Lawrence Olivier, pe Ştefan Iordache, pe Marcel Iureş… Adică pe acel cineva în… Să vezi o atitudine. Teatrul rămâne în continuare un raport deschis cu viaţa. Numai că teatrului îi lipseşte în acest secol 21 transcendenţa. I-a lipsit şi în secolul 20. De mult îi lipseşte.

Dacă ar fi să alegeţi o perioadă din istoria teatrului, în care credeţi că v-aţi fi potrivit mai bine…

Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada commediei dell’arte ca să mă joc ca un copil, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada lui Shakespeare şi mai mult decât toate, mi-ar fi plăcut să fiu în misterele medievale. Sau să fi fost în locul lui Porfirie sau Ghelasie, mimii care s-au convertit în faţa împăratului…

ARTICOL PRELUAT DIN REVISTA YORICK

Film de Eva Ionesco, proiectat la Cannes, în secţiunea Semaine de la Critique

2011-04-19T14:36:00.000+03:00

Filmul "My Little Princess" al regizoarei franceze de origine română Eva Ionesco, cu Isabelle Hupert, va rula la Festivalul de Film de la Cannes, în cadrul unor proiecţii speciale ce vor avea loc cu ocazia celei de-a 50-a ediţii a secţiunii Semaine de la Critique, informează variety.com.

Eva Ionesco

Un film deosebit de aşteptat, ce va fi prezentat printr-o proiecţie specială care marchează a 50-a aniversare a secţiunii Semaine de la Critique, este lungmetrajul cu accente autobiografice al regizoarei franceze de origine română Eva Ionesco, intitulat "My Little Princess". În acest film, cu care Eva Ionesco debutează ca regizor, celebra actriţă franceză Isabelle Huppert joacă rolul mamei regizoarei, Irina Ionesco, care a devenit cunoscută ca fotograf de artă în anii 1970 după ce a convins-o pe fiica ei, pe atunci adolescentă, să pozeze într-o serie de fotografii semipornografice.

La vârsta de 5 ani, Eva Ionesco a devenit modelul preferat al mamei sale. Fotografiile semierotice ale acesteia realizate de mama sa au stârnit controverse când au fost publicate, în anii 1970. Eva a mai fost model şi pentru alţi fotografi, precum Jacques Bourboulon. Ea este cel mai tânăr model care a apărut într-un pictorial nud în Playboy, la vârsta de 11 ani, în 1976, în ediţia italiană a revistei. Un alt pictorial nud, apărut în noiembrie 1978 în ediţia spaniolă a Penthouse, a fost realizat pe baza fotografiilor realizate de mama sa. A apărut, de asemenea, pe coperta Der Spiegel.

A debutat ca actriţă la 11 ani, în 1976, în filmul "The Tenant" al lui Roman Polanski. A avut apoi o serie de roluri de tip Lolita în filme semipornografice lansate la mijlocul anilor 1970.

Cea de-a 50-a ediţie a secţiunii Semaine de la Critique se va deschide cu proiecţia lungmetrajului "La Guerre est declaree", regizat de Valerie Donzelli, care va rula în cadrul unor proiecţii speciale.

Lungmetrajele care vor concura în secţiunea Semaine de la Critique sunt: "Las Acacias" de Pablo Giorgelli (Argentina/Spania), "Avé" de Konstantin Bojanov (Bulgaria/Franţa), "17 filles" de Delphine Coulin şi Muriel Coulin (Franţa), "Sauna on Moon" de Zou Peng (China), "The Slut (Hanotenet)" de Hagar Ben Asher (Israel/Germania), "Snowtown" de Justin Kurzel (Australia) şi "Take Shelter" de Jeff Nichols (SUA).

Tot în competiţie au fost selectate scurtmetrajele şi mediumetrajele următoare: "Alexis Ivanovitch vous êtes mon héros" de Guillaume Gouix (Franţa), "Black Moon" de Amie Siegel (Statele Unite), "Blue" de Stephan Kang (Noua Zeelandă), "Boy" de Topaz Adizes (Statele Unite), "Bul-Myul-Ui-Sa-Na-Ie" de Moon Byoung-gon (Coreea de Sud), "Dimanches" de Valéry Rosier (Belgia), "In Front of the House" de Lee Tae-ho (Coreea de Sud), "La inviolabilidad del domicilio se basa en el hombre que aparece empunando un hacha en la puerta de su casa" de Alex Pipern(Uruguay/Argentina), "Junior" de Julia Ducournau (Franţa) şi "Permanências" de Ricardo Alves Júnior (Brazilia).

În cadrul sesiunilor speciale de proiecţii va rula şi filmul "Walk Away Renée" de Jonathan Caouette (SUA/ Franţa/ Belgia), iar lungmetrajul "Pourquoi tu pleures?" al cineastei franceze Katia Lewcowicz va fi proiectat în seara de închidere a secţiunii Semaine de la Critique.

A 50-a ediţie a secţiunii Semaine de la Critique, al cărei juriu este prezidat de cineastul sud-coreean Lee Chang-Dong, va avea loc în perioada 12 - 20 mai.

Cea mai veche secţiune paralelă cu Festivalul de la Cannes, Semaine de la Critique a fost creată în 1962, de Sindicatul francez al criticii de cinema, cu misiunea de a prezenta filmele de început din cariera unor cineaşti. Bernardo Bertolucci, Ken Loach şi Wong Kar Wai sunt câţiva dintre cei care şi-au făcut debutul la Semaine de la Critique, de-a lungul timpului.

A fost şi Gala UNITER 2011

2011-04-19T12:19:00.001+03:00

Teatrele din Cluj-Napoca şi Sibiu au fost marile câştigătoare ale celei de-a XIX-a gale a premiilor Uniunii Teatrale din România (UNITER), ce a avut loc luni seară, în studioul TVR 1.

Cel mai premiat a fost, de departe, spectacolul "Strigăte şi şoapte", montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, care şi-a adjudecat premiile pentru cel mai bun regizor, cel mai bun spectacol şi cel mai bun actor în rol principal (Zsolt Bogdán).

Andrei Şerban nu a fost prezent pentru a ridica trofeul pentru cel mai bun regizor, însă a trimis un mesaj prin scenografa Carmencita Brojboiu. Artistul a transmis astfel că, prin "Strigăte şi şoapte", a pornit pe un nou drum în arta sa. Şerban a dedicat acest spectacol "actriţelor excepţionale din spectacol care nici măcar nu au fost nominalizate" şi "geniului lui Ingmar Bergman".

Pe de altă pare, Ofelia Popii a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal, pentru prestaţia sa din spectacolul "Felii" al Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu.

Printre decernările de premii s-au strecurat şi mici momente artistice, în cadrul spectacolului din studioul Televiziunii Publice, care a fost prezentat de preşedintele UNITER Ion Caramitru. Unul dintre acestea a fost cel realizat de Horaţiu Mălăele, care a spus ce înseamnă a fi sau a nu fi premiant UNITER.

Juriul care a ales, în seara galei, câştigătorii a fost alcătuit din: Alexandru Berceanu - regizor, Maria Miu - scenograf, Ozana Oancea - actriţă, Ion Parhon - critic de teatru - şi Sebastian Vlad Popa - critic de teatru.

Printre cei care au înmânat premii s-au numărat primarul Capitalei, Sorin Oprescu, şi ministrul Culturii, Kelemen Hunor.

Prezentăm mai jos lista completă a câştigătorilor celei de-a XIX-a ediţii a premiilor UNITER:

Debut: Conrad Mihai Mericoffer, pentru rolul Trofimov din "Livada de vişini" la Teatrul Naţional Bucureşti

Cel mai bun spectacol de teatru TV: "Unde-i revolverul", de Görgey Gábor, regia Mircea Cornişteanu

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic: "D'ale carnavalului", de I. L. Caragiale, regia Gavriil Pinte, producţie a SRR

Cea mai bună scenografie: Dragoş Buhagiar, pentru "Shaking Shakespeare", Teatrul German de Stat, Timişoara

Cel mai bun actor în rol secundar: Gábor Viola, pentru rolul Valerio din "Leonce şi Lena", Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Ana Ciontea, pentru rolul Mama tânărului din "Avalanşa", Teatrul Naţional Bucureşti

Cel mai bun actor în rol principal: Zsolt Bogdán, pentru rolul Bergman din "Strigăte şi şoapte", Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Cea mai bună actriţă în rol principal: Ofelia Popii, pentru rolurile din "Felii", Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu

Cea mai bună regie: Andrei Şerban, pentru "Strigăte şi şoapte", Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Cel mai bun spectacol: "Strigăte şi şoapte", la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Premiile Senatului UNITER:

Premiul de Excelenţă: Tamara Buciuceanu

Premiul pentru întreaga activitate: actorul Ilie Gheorghe, actriţa Coca Bloos, regizorul Tudor Mărăscu, scenografa Gabriela Nazarie, criticul Ion Cazaban (Premiile Senatului UNITER)

Premiul special pentru teatru de păpuşi: Aneta Forna Christu

Premiul special pentru muzică de teatru: Gabriel Bassarabescu

Premiul special pentru coregrafie - Andras Lorant

Premii speciale pentru proiecte inedite şi realizări remarcabile - "Teatru3 (Teatru La Cub)" (Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi) şi Muzeul Teatrului de Păpuşi şi Animaţie din România, Asociaţia Culturală GAG, Craiova.

Senatul UNITER a decis ca în cadrul galei să fie acordate diplome de recunoştinţă reprezentanţilor personalului de scenă cu o activitate de peste 30 de ani în instituţiile teatrale de care aparţin.

De asemenea, în cadrul galei au mai fost acordate următoarele distincţii:

Pemiul special acordat de Consiliul Britanic: Ion Caramitru

Premiul pentru cea mai bună piesă românească a anului: Radu F Alexandru - "Labirint"

Premiul pentru critică de teatru (decis de Biroul de conducere al Secţiei Române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru): Andreea Dumitru.

Gala premiilor UNITER a fost transmisă în direct la TVR 1.

Caramitru se destănuie în Săptămâna Patimilor

2011-04-18T10:15:00.003+03:00

Cum au încercat securiştii să-l recruteze de trei ori şi de ce are un dosar de reţea la CNSAS, cu numele de cod "Horaţiu Codrea", dacă a refuzat colaborarea?

Directorul Teatrului Naţional, Ion Caramitru, vorbeşte în premieră despre câteva episoade din trecutul său, arată cum puteai să fentezi Securitatea şi oferă posibile explicaţii pentru turnătoria împotriva sa, devoalată recent, a fostului director de la Bulandara, actorul Ion Besoiu.

INTERVIU EVENIMENTUL ZILEI

În ziua Galei UNITER, amfitrionul Ion Caramitru vorbeşte despre evoluţia sa artistică, relaţia cu Securitatea şi mistificările Revoluţiei ratate

Recent, EvZ a publicat nota de constatare emisă de CNSAS privind colaborarea cu Securitatea a actorului Ion Besoiu. Din dosarele dv. reiese că aţi fost cel puţin la fel de "curtat" prin prisma legăturilor cu care le aveaţi cu diplomaţii străini. Era doar o chestiune de voinţă acceptarea sau refuzul colaborării?

Au existat trei încercări de racolare a mea. Prima a fost în facultate, imediat ce am intrat în anul I. Se făcuse o oarecare amnistie şi intraseră în şcoală şi oameni care fuseseră încarceraţi sau aveau probleme de dosar, cum erau Ştefan Radof şi Sergiu Cioiu. Student în anul IV era unul Cristescu care era şeful studenţilor comunişti, care, după două săptămâni, m-a chemat la el. Era spaima şcolii, şi profesorii se temeau de el. Lua numai 10, era un dobitoc, dar era tartorul Institutului de Teatru. Şi mi-a zis: "Bă, eu ştiu totul despre tine, despre familia ta. Dacă vrei să termini facultatea, faci ce îţi zic eu".

Şi mi-a propus, fără nici un fel de perdea, să mă duc la Cioiu acasă şi tot ce vorbesc în casă să-i raportez lui". I-am zis că nu fac asta, apoi am avut inspiraţia să merg la Cioiu să-i spun. "Aoleu, zice, şi mie mi-a zis să fac acelaşi lucru cu tine". Atunci l-am convins pe Cioiu să mergem împreună la Cristescu să-l pocim pentru că ne pusese să ne turnăm unul pe altul. L-am luat tare şi nu a mai apucat să zică decât că a glumit. Aşa am scăpat.

STUDENT. În 1960, în primul an de facultate la Teatru

Ce ştiau securiştii despre familia Caramitru?

Tata făcuse deja de două ori puşcărie, iar sora mea, care e mai mare cu nouă ani şi jumătate, fusese dată afară în 1956 de la Teatrologie şi de la Regie.

Ca o consecinţă a atitudinii faţă de ce ce se întâmpla în Ungaria, bănuiesc.

Da, fusese într-un grup în care se discutase despre asta şi din care au fost arestaţi foarte mulţi sau exmatriculaţi. Ea a avut un mic noroc, dacă se poate spune aşa, că nu a fost prinsă "în flagrant" şi a scăpat cu "exmatricularea din toate facultăţile". A fost trimisă la reabilitare, la o fabrică de ţesături, "Flamura roşie" parcă, unde trei ani a măturat pe jos, cu şedinţe de înfierare a duşmanului de clasă, unde era scuipată, împroşcată cu lapte. În fine, ale epocii tâmpenii.

"Dacă vine duşmanul de clasă, vin eu şi vă spun"

Pentru ce fusese arestat tatăl dvs?

Ai mei erau aromâni veniţi din Macedonia în Cadrilater, unde au stat între 1925 şi 1940. Când s-a cedat Cadrilaterul în 1940, au pierdut a doua oară totul. Au venit apoi aici şi cu bruma de bani pe care o mai aveau, tata şi bunicul au deschis un mic magazin de ţeşături, pe lângă Lipscani. A venit apoi naţionalizarea, li s-a luat tot, au fost consideraţi mic-burghezi, au fost bănuiţi de simpatii legionare, ceea ce nu s-a dovedit, dar tata a făcut de două ori puşcărie fără să fie judecat, fără să fie condamnat.

Când eu aveam şapte ani, în 1949, într-o noapte, pe la 3, au intrat vreo 20 de persoane, i-au scos din pat pe ai mei trăgându-i de păr, tăind canapelele. Au făcut o percheziţie dementă după care i-au luat pe mama, pe tata şi pe soră-mea. Eu am scăpat pentru că eram mic. Sora s-a întors după două zile, mama după două luni, iar tata după doi ani. El s-a angajat apoi ca revizor contabil la un şantier lângă Ploieşti, într-o mizerie îngrozitoare şi de-acolo a fost arestat a doua oară, cu mai mulţi, pe motive inventate. Iarăşi l-au anchetat, nu l-au judecat şi i-au dat drumul după doi ani.

După ce a stat a doua oară în puşcărie a ieşit şocat, îşi cam pierduse minţile, căci era un om sensibil şi fizic nu prea bine clădit. Nu a mai vrut să lucreze, era obsedat să plece din ţară. A fost apoi arestat pentru o acuzaţie de speculă inventată, iar cu totul, în trei rânduri, a făcut aproape şapte ani de puşcărie. A ieşit în 1973, complet epuizat, iar după două luni a murit. Rămasă singură, mama şi-a deschis un centru de răcoritoare pe Ştefan cel Mare pentru a ne putea întreţine.

A doua încercare de recrutare a dv. de către Securitate când a fost?

A fost după ce am intrat la "Bulandra", prin 67 sau 68, de data asta cu un tertip, care este descris şi în dosarul meu. Am primit un telefon prin care mi s-a propus să lucrez la un film care urma să se facă în Studioul de film al Armatei. Şi mi-au dat rendez-vous la Miliţie, pe Eforie. Era acolo un tip rubicond care mi-a zis că de fapt mă chemase la Securitate pentru că m-au studiat şi au constatat că sunt actor de perspectivă, că vorbesc limbi străine şi alte laude. Că ţara are nevoie de mine, că trebuie luptat împotriva duşmanului de clasă şi alte chestii de genul ăsta. Îmi făceam scenarii în cap cum să refuz.

Dar el a făcut o greşeală de tactică. Mi-a întins o hârtie pentru a o semna. "Păi nu vreau", am zis. "Vă daţi seama ce înseamnă asta?" "Păi dacă sunt aşa cum m-aţi prezentat, dacă vine duşmanul de clasă, vin eu să vă spun. Mă jigniţi dacă îmi cereţi să semnez un angajament". De maniera asta am scăpat, iar comportamentul meu apare descris în dosar prin raportul făcut de ofiţer superiorilor. A treia oară a fost o chestie banală, aş zice.

În 1989, trebuia să merg în Anglia invitat de Societatea Poeţilor Britanici, la împlinirea a 100 de ani de la moartea lui Eminescu, la manifestările UNESCO. La Barbicane Centre urma să recit Eminescu în română şi engleză. Deşi invitaţia venise pe linie oficială, şi pe linie diplomatică, şi prin Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste nu mi-au dat voie să plec. Eram obişnuit cu chestiile astea. Societatea a decvis suspendarea acţiunii în aşteptare mea şi a făcut presiuni diplomatice. Am primit paşaportul la începutul lui decembrie.

Înainte de plecare, m-au chemat la Casa Scânteii să-mi dea paşaportul, dar cu condiţia să fac un raport cu tot ce s-a întâmplat acolo când mă întorc. Eu am zis că nu vreau paşaportul, că nu mai plec. Până la urmă mi-au dat aşa drumul.

"Vreţi să spun că am colaborat?"

Vă spune ceva numele Horaţiu Codrea?

Da, e numele pe care mi l-a dat Securitatea, dar de care eu nu am ştiut până nu mi-am văzut dosarele de la CNSAS.

E un nume de cod pe care Securitatea vi l-a dat în 1975, când v-au deschis un dosar de reţea –închis în 1981- şi voiau să vă racoleze pentru că frecventaţi mult ambasadele. Securiştii stabiliseră chiar şi o parolă de recunoaştere pentru întâlnirile cu dv. "Sunt din partea lui George". A fost aceasta expresia unei a patra tentative de recrutare?

Nu, nu ştiu despre asta. Oricum acest dosar de reţea a apărut nu demult. Primul dosar care mi s-a dat era o maculatură şi abia acesta dă cât de cât măsura celor întâmplate. Nici acesta nu cuprinde însă multe chestii care s-au întâmplat. De exemplu, episodul cu Besoiu, al ne-plecării mele în America, apare foarte succint prezentat. Ori asta pentru mine înseamnă că securiştii ori n-au depus toate dosarele, ori le-au ars. Aici, în Teatrul Naţional, era biroul de securitate pentru instituţiile de cultură din Bucureşti, care era condus de colonelul Sterian (maiorul Vasile Mureşan se ocupa nemijlocit de Teatrul "Bulandra" şi alte două teatre, acum revoluţionar cu merite deosebite). Pe 22-23 decembrie, actorii de la Naţional au spart acest birou şi nu mai era nici un dosar aici. Apucaseră, deci, să scoată dosarele sau să le distrugă.

De ce nu aţi vorbit niciodată, totuşi, despre acest dosar de reţea?

Dv. vreţi să spun că am colaborat? Nu am colaborat, iar acest dosar pe care mi l-au întocmit ei l-am primit în urmă cu vreo doi ani.

Din relatările dv. reiese că puteai să refuzi colaborarea fără să păţeşti nimic.

Da, nu păţeai nimic grav. Sau nu plecai în America. Sau îţi făceau alte şicane.

Dar dv. aţi vrut cu adevărat să rămâneţi în America, aşa cum suspectau ei, pentru că vi s-a propus şi în 1971, după ce aţi participat la Festivalul de Teatru de la Edinburgh, să rămâneţi în Anglia şi aţi declarat că aţi refuzat.

În 1971, am primit primit propunerea de la doi prieteni să rămân acolo, să fac carieră. Nu, le-am zis, eu nu mă pot exprima ca artist decât în limba maternă. Din aceleaşi motive nici în America nu m-am gândit să râmân.

COPIII. Cu Andrei (azi, 35 ani), Ştefan (azi, 29 ani) şi Matei (azi, 21 ani)

"Besoiu a fost un actor frustrat"

Şi atunci cum au apărut informaţiile date de Ion Besoiu Securităţii că intenţionaţi să nu vă mai întoarceţi?

În 1979, a fost ultimul turneu al trupei de la "Bulandra", în America, şi în Germania. Am primit o bursă la Yale, acordată de Institutul Internaţional de Teatru. Urma, deci, să plec la un an după ce avusesem deja ocazia să rămân. Dar eu mă întorsesem şi din State, şi din Germania. Actorul Dan Nuţu, de exemplu, rămăsese în Berlinul de Vest. Acel turneu a marcat şi preluarea funcţiei de director de către Ion Besoiu, după ce în 1977, în urma scandalului cu "Revizorul" de Gogol, fusese demis şi Ciulei, şi Maxim Crişan de la conducerea teatrului, iar Toma Caragiu din funcţia de secretar de partid. Besoiu i-a locul acestuia din urmă.

În 1979, când Emil Riman, următorul director, a fost destituit şi el pentru că semnase declaraţia lui Goma, se pare, Besoiu a ajuns apoi la conducerea "Bulandrei". Pentru asta a trebuit să se înscrie la "Ştefan Gheorghiu", căci nu avea studii superioare, provenea din categoria actorilor amatori. M-am dus la el în calitate de director să-l întreb de ce nu primesc viza. Mi-a zis că nu ştie, că nu-i treaba lui. Am epuizat apoi toate căile de a afla de ce mi se refuză. Am mers în audienţe de la Suzana Gâdea până la şeful de la Paşapoarte. Suzana Gâdea, de pildă, mi-a zis "Dragă de ce să mergi tu în America, stai tu aici, că noi avem teatru bun, ei au teatru prost".

A trecut termenul pentru bursă, martie- aprilie 1980, iar la sfârşitul stagiunii, în Adunarea Generală de la "Bulandra", am spus că asta pentru mine echivalează cu un oprobriu, în condiţiile în care sunt un om public, toată lumea ştie că trebuie să plec în America şi nimeni nu-mi spune de ce nu plec. Şi mi-am dat demisia în faţa tuturor colegilor. Am plecat apoi cu soţia şi copilul la mare, iar după trei zile am fost chemat de urgenţă să-mi iau paşaportul. Am plecat, deşi universităţile americane erau închise, căci era vară, iar după vreo şase zile în care ITI mi-a organizat o vizită la teatrele de vară, m-am întors.

Şi nu aţi bănuit niciodată până acum de ce aţi pierdut această bursă?

Am bănuit ceva în momentul în care la aeroport am avut parte de o surpriză cumplită, de un control draconic. M-au dezbrăcat la pielea goală, semn că suspectau că vreau să rămân şi căutau posibile acte cu care aş vrea să plec. Explicaţia propriu-zisă pe care am găsit-o recent a fost aceea că Besoiu rămând şi om al partidului în teatru, fiind şi director a fost primul întrebat dacă să primesc viză. Iar el probabil că a zis: "Nu-i daţi viză, că nu se mai întoarce".

De ce, dacă nu era real?

Nu am fost în bune relaţii niciodată. A fost un actor frustrat de capacităţi artistice mult mai mari în "Bulandra" decât ale lui. Deci putea fi vorba de gelozie sau de răutate, puteau fi mai multe motive căci el este un om cu două feţe. Cert este că nici şeful de la Paşapoarte, nici cel de la partid nu putea să treacă peste declaraţia lui fermă că nu mă întorc. Când mi-am văzut dosarul, numele proprii sunt anonimizate şi doar am bănuit că e vorba de el. Dovada am avut-o abia acum, cu această notă

"Au fost şi mari actori care au colaborat"

Nu cred însă că Besoiu era singurul informator din teatru.

Nu, erau şi alţii. Actori de mâna a şaptea, foşti directori de teatru în provincie, politruci şi care erau aproape la vedere. Mi se pare comic, de exemplu, că cel la care se adunau chestiunile mai mărunte şi care mai chema pe câte unul -şi Rebengiuc mi-a zis că a fost chemat- era şeful de la pompieri.

Dar erau şi mari actori?

Da, erau. Am recunoscut vreo trei mari artişti ai teatrului, dar nu-i treaba mea să-i deconspir. Sunt unii la care nu te-ai aştepta.

Puteţi spune dacă unul dintre ei este Lucian Pintilie, căci el a recunoscut, în urmă cu câţiva ani, că a avut o colaborare în tinereţe?

Nu. După scandalul cu "Revizorul" el a fost practic obligat să plece din ţară. A fost exilat. I s-a dat paşaport şi a făcut carieră peste hotare.

"Dacă îi luai tare, nu aveau ce să-ţi facă"

Actorii rămaşi în ţară, după turneul din 1979, nu au mai putut pleca însă. Au fost cei zece ani până la Revoluţie o perioadă de dizidenţă în teatru?

A fost o disidenţă cu publicul, căci oameni care veneau şi urmăreau un spectacol de cinci ore cu "Hamlet" (n.r. piesa regizată de Alexandru Tocilescu, care s-a jucat din 1985 până în 1992) găseau în subtext toată istoria recentă a României. A mai fost şi spectacolul omagial "Eminescu...după Eminescu", făcut de mine cu Dan Grigore. Spectacolul se baza pe manuscrise, texte de atitudine în general. Era destul să rosteşti un text metafizic de-al lui Eminescu, cînd metafizica era interzisă, şi să fie un lucru important. În noiembrie 1989, la Vaslui nu s-a putut ţine acest spectacol din cauza frigului. Caloriferele plesniseră, ieşeau din ele iatagane de gheaţă. Ne-am retras tot în frig, în camera de hotel, cu cei doi tovarăşi de la Cultură din Vaslui, cu o sticlă de vin, cu nişte pâine, unt şi parizer să luăm masa de seară. Ce-a fost la gura mea nu pot să spun. Am înjurat regimul şi pe Ceauşescu, iar la o zi după ce m-am întors Besoiu mi-a zis că sunt căutat de Securitate. I-am zis securistului că situaţia e fără ieşire, am început să ţip la el. Psihologic vorbind, dacă îi luai tare -şi Rebengiuc a făcut asta mereu, şi eu am făcut-o de câte ori am putut - nu aveau ce să-ţi facă.

În pofida acestui episod, dv. ziceţi că aţi primit viza pentru Anglia peste câteva săptămâni, în decembrie.

Da, dar din raţiuni diplomatice.

"Născut vinovat"

În dosarul lui Ion Besoiu apar informaţii şi despre sora dv., despre care el însă neagă cu vehemenţă că ar fi vorbit cu securiştii, cu atât mai mult cu cât o cunoştea foarte puţin.

Nu e adevărat. Sora mea a lucrat, până a plecat din ţară, în 1973, după moartea tatălui, ca organizator de spectacole la "Bulandra". După ce a fost exmatriculată, în 1956, din facultate, reabilitată, nu şi-a mai permis să continue facultatea pentru că, începând-o eu, mama nu ne putea susţine pe amândoi. A rămas însă tot în zona teatrului, iar la "Bulandra" era prietenă foarte bună cu Gina Patrichi, care era prietenă şi cu Besoiu. Deci acesta o ştia bine pe sora mea.

Ce este totuşi adevărat din relata sursa "Bogdan" Securităţii, că a plecat căsătorindu-se cu un arab, că s-a recăsătorit apoi cu un ziarist elveţian? Vă întreb pentru că la un moment dat, dorind să vă atace pe dv., au fost unii care au zis că sora a fost spioană.

Sora mea a plecat pentru că un prieten din afară a plătit 10.000 de dolari pentru ea - bani pe care i-a returnat în rate omului -, aşa cum se plătea pentru evrei şi germani. Ea fusese într-o relaţie foarte specială cu tatăl meu, care îşi dorise enorm să plece sau să i se ducă osemintele din România, lucru pe care sora mea l-a şi făcut mai târziu. În Elveţia s-a căsătorit cu un turc din România, pe care însă l-a cunoscut acolo, iar al doilea soţ, cu care este şi astăzi, nu era ziarist, ci un simplu comerciant.

Plecarea ei a avut vreo consecinţă asupra dv.?

Da. De aceea mi-am şi intitulat memoriile, la care tot scriu, "Născut vinovat". "Vinovat" că am avut părinţii ăştia, că am avut sora asta. Prima mea întâlnire cu Securitatea a fost la şapte ani, când i-am văzut pe securişti cum arată şi ce fac. Şi i-am urât de moarte.

SORA. Elena (Lily) Portier Caramitru, cu 9 ani şi 6 luni mai în vârstă

"Revoluţia mea nu a reuşit"

Cu toate acestea, dv. aţi fost de multe ori acuzat după 89 că aţi colaborat cu Securitatea. Unii au zis chiar că aţi lucrat pentru MI6 sau KGB. Cine credeţi că se află în spatele acestor zvonuri?

Au plecat de la Vadim Tudor, care m-a inclus pe lista celor care trebuie împuşcaţi şi toate spaimele astea ale lui şi ale securiştilor săi se bazau pe faptul că ar putea veni unii care să-i tragă la răspundere. Cu regret profund însă spun că Revoluţia la care am participat nu a reuşit. Revoluţia mea a fost una anticomunistă, antisecuristă. Dar a reuşit cealaltă, a celor care s-au înşurubat în acelaşi sistem. Am fost pentru aceştia un om incomd, până când s-au lămurit că nu mă interesează politica. În aceeaşi idee am înfiinţat, alături de Radu Filipescu, şi Asociaţia Revoluţionarilor fără Privilegii, deşi am fost prima voce care a anunţat Revoluţia şi am stat printre gloanţe atâtea zile. Am avut norocul să nu fiu nici măcar zgâriat, iar odată atins scopul de a-mi obţine libertatea mi-am văzut de treabă.

Nu am urmărit să fiu scutit de impozite sau să primesc terenuri la Snagov. Cei care au fost răniţi sau urmaşii celor morţi trebuie să primească un ajutor, dar nu cei care au avut norocul să scape teferi. Legea pe care Iliescu a girat-o cu privire la revoluţionari este una din marile lui găselniţe imorale. Dintre toţi revoluţionarii cu certificat marea majoritate nici n-au ieşit pe stradă, căci legea este extrem de permisivă - este suficient să fie trei martori care să declare că ai participat. Aşa a fost posibil ca un oraş precum Constanţa, în care nu s-a întâmplat nimic, să aibă 1000 de revoluţionari.

O altă acuzaţie care vi s-a adus îndelung a fost aceea că aţi fi responsabil de incendierea Bibliotecii Universitare în acea perioadă. Pe YouTube există însă o înregistrare din care reiese că minute în şir aţi strigat în mijlocul mulţimii să se oprească focul. Cum a putut fi fost omis acest film?

Eram pe 22 seara în studioul IV când am aflat că arde BCU şi se trage în Muzeul de Artă şi am plecat cu un Trabant în Piaţă, unde erau taburi dispuse în evantai din care se trăgea în Palatul Regal. Erau însă trasoare, nişte gloanţe luminoase, care doar muşcau din pereţi, dar cele care intrau pe geam produceau foc şi mi-am dat seama ce dezastru e. Atunci am urcat în balcon, unde rămăseseră microfoanele instalate de cu ziuă şi am început să strig să nu tragă. Am reuşit să opresc focul până la urmă. Ei, când i s-a zis lui Vadim că omul a strigat să nu se tragă, nu să se tragă, a justificat că era un consemn, că trăgătorii trebuiau să facă exact contrariul!

"Mircea, fă-te că lucrezi"

Care a fost rolul lui Tatulici în acuzaţiile care vi s-au adus?

Televiziunea era condusă în 1990 de Răzvan Theodorescu, iar Iliescu, al cărui om era, nu mă înghiţea. La un an de la Revoluţie, Theodorescu şi Tatulici, în calitate de şef de programe, au făcut serialul "Revoluţia în direct", din care s-a reţinut în primul rând replica "Mircea, fă-te că lucrezi". Care a fost de fapt povestea? În Studioul patru, pe 22 decembrie, în jurul orei 12, cei care ne-au luat în braţe au zis că nu aparatura nu are curent.

Curentul a venit după zece minute şi emisiunea a început. Noi eram sinucigaşi acolo şi încă sub stare de şoc pentru că trecusem pe sub elicopterul lui Ceauşescu şi dacă se întorcea şi făcea ce face azi Gaddafi ăia eram. În alea zece minute a fost acolo o isterie, o demenţă. Primul care s-a trezit oarecum la realitate am fost eu şi mi-am dat seama că trebuie să spunem ceva, iar noi venisem de pe stradă nu aveam nici un program. Dinescu era acolo şi i-am zis: "Apucă-te şi scrie ceva că tu te pricepi la asta". A scris ceva, a lăsat undeva carneţelul, iar când s-a zis că începe emisia şi ne-au potrivit în cadru i-am zis "Mircea, arată că lucrezi".

Noi nu am ştiut că în cele zece minute am fost filmaţi pe ascuns. Toate camerele ne-au filmat, că toate camerele aveau energie bine-mersi. Dealtfel unul din operatori a recunoscut acest lucru când am eram într-o emsiune în platou la Timişoara şi a zis că nu doar că au primit ordin să ne filmeze ci să filmeze şi ce era în spate. Nimeni nu a ştiut însă că există aceste zece minute. Ele au fost date pe post un an mai târziu. Ce se vedea acolo? O adunătură de isterici, de nebuni speriaţi de moarte, care aleargă unii peste alţii şi această replică care, vezi Doamne, arăta că era o chestie pusă la cale. Vadim a preluat apoi şi el această idee şi a promovat-o în publicaţiile lui. Morala: în acele momente, Securitatea juca la două capete. Dacă se întorcea Ceauşescu ne aveau filmaţi şi identificaţi, dacă nu şi reuşea Revoluţia ei puteai deveni revoluţionari cu certificat, ceea ce s-a şi întâmplat.

SOŢIA. În tinereţe, cu soţia, actriţa Mihaela Caracaş

"Dineu cu proşti", încasări de 350 de milioane pe spectacol

Dacă aţi mai fi astăzi ministru al culturii, ce aţi decide legat de Teatrul Naţional?

Ceea ce se face acum, reconstrucţia lui, readucerea la forma iniţială, dinainte de incendiul din 1978, după care Ceauşescu a ordonat nişte aberaţii, cum ar fi lărgirea Sălii Mari, scobirea ei în laterală. Din punct de vedere artistic, Teatrul Naţional nu a mers niciodată mai bine ca astăzi în ultimii 20 de ani.

Şi din punct de vedere financiar sunteţi la fel de mulţumit?

Am putea mări preţul la bilete, chiar mult, dar nu vreau pentru că important e să vină lumea, iar cel mai scump bilet la Sala Mare, pentru cele mai bune locuri, e de 50 de lei. Dar sunt şi bilete de 8 sau 10 lei pentru studenţi. Sunt sălile pline, în fiecare seară peste 1500 de spectatori în cele trei săli.

S-a spus că "Take, Ianke şi Cadâr", cu Beligan, Dinică şi Moraru" făcea încasări de jumătate de milion de euro pe reprezentaţie. Care era suma reală şi care este astăzi spectacolul care aduce cei mai mulţi bani?

"Take, Ianke şi Cadâr" avea încasări de 82 de milioane de lei vechi, iar astăzi "Dineu cu proşti" aduce 350 de milioane de lei vechi, la alte preţuri ale biletelor însă, mai mari.

"Eu aflu premiile UNITER odată cu publicul"

La alegerile din 2006, de la UNITER, s-a recomandat celor care au colaborat să se retragă. A dat roade acest îndemn?

Am cerut avizul Senatului UNITER pentru a solicita verificarea celor care candidau. Doi nu au mai candidat, printre ei Cornel Todea şi încă o persoană despre care nu pot vorbi. La fiecare patru ani se reia procedura pentru cei care vin.

Apropo de UNITER şi de gala de luni (n.r. azi), în ce măsură reflectă premiile propriile dvs preferinţe?

În nici un fel. Văd că şi Uniunea de la Chişinău a preluat procedura noastră de a lucra cu două comisii. Una care face nominalizările, formată din critici, care prin natura meseriei văd toate producţiile teatrale din ţară, şi una care acordă premiile, formată din doi critici, un regizor, un scenograf şi un actor, care văd ce au selecţionat ceilalţi şi care în seara galei decid câştigătorul. Eu aflu odată cu publicul.

Sunteţi preşedintele UNITER de 20 de ani. Veţi mai candida?

Nici anul trecut, nici în urmă cu cinci ani nu am vrut să candidez, dar nu s-a înscris nimeni. Eu cred că am făcut deja ceea ce trebuia să fac. Ultima decizie de a candida totuşi a fost luată când pierdusem sediul, căci fusese retrocedat proprietarilor, şi am reuşit, împreună cu maestrul Beligan, să convingem Primăria să-l cumpere.

Ce aduce nou ediţia din acest an a UNITER?

Ca şi la Oscar, este vorba de tradiţie.

"Acest dosar de reţea pe numele meu a apărut nu de mult. Primul dosar care mi s-a dat era o maculatură şi abia acesta dă cât de cât măsura celor întâmplate.", ION CARAMITRU, director TN

CARIERĂ

Pe scenă, de o jumătate de secol

Ion Horia Leonida Caramitru s-a născut în 1942 într-o familie de aromâni din Macedonia, care au trăit până în 1940 în Cadrilater. În 1960, în pofida "dosarului" foarte prost, cu un tată care făcuse de două ori puşcărie politică şi o soră exmatriculată din facultate tot pe criterii politice, a fost admis la Institutul de Teatru. La absolvire a fost adus de Sică Alexandrescu pentru a juca la Naţional rolul lui Eminescu într-un spectacol cu Valeria Seciu în rolul Veronicăi Micle.

În 1966, după ce a jucat în "Pădurea spân zu ra ţilor", film regizat de Liviu Ciulei, acesta i-a propus să meargă la Bulandra, unde a cunoscut consacrarea şi a fost şi director trei ani, în perioada 1996-2000, iar din 2005 e director la Naţional. Din 1990 conduce UNITER şi e şi vi cepre şedinte al Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii.

1971. La Festivalul de la Edinburgh, cu regizorul Liviu Ciulei, alături de care a cunoscut consacrarea artistică

1994. Alături de mentorul său politic, Corneliu Coposu

PRIETEN. Cu poetul Nichita Stănescu

ARTICOL PRELUAT DIN EVENIMENTUL ZILEI.

Google îl omagiază pe Charlie Chaplin într-un mod inedit

2011-04-15T14:54:00.000+03:00

Google şi-a modificat, vineri, logoul de pe pagina principală pentru a-i aduce un omagiu renumitului actor şi regizor englez Charlie Chaplin, de la a cărui naştere se împlinesc sâmbătă 122 de ani.

Logoul tradiţional al Google a fost înlocuit de un videoclip realizat special de echipa companiei de internet pentru această ocazie. Videoclipul imită stilul filmelor în care apărea Charlie Chaplin, însă în mai multe scene este inserat şi logoul Google.

Charles (Charlie) Spencer Chaplin s-a născut pe 16 aprilie 1889 la Londra. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Printre cele mai renumite filme ale sale se numără "City Lights/ Luminile oraşului", "Modern Times/ Timpuri noi" şi "The Great Dictator/ Dictatotul".

Părinţii lui Chaplin erau animatori - tatăl său era vocalist şi actor, iar mama lui era cântăreaţă şi actriţă. Aceştia au divorţat înainte ca Charles să împlinească trei ani. Recensământul din anul 1891 arată că mama sa, actriţa Hannah Hill, trăia cu Charles şi fratele său vitreg, Sydney, pe Barlow Street, Walworth, Marea Britanie. Bunica sa din partea mamei era pe jumătate ţigancă, lucru de care era extrem de mândră. Tatăl lui Chaplin, Charles Chaplin Sr., era alcoolic şi nu a prea avut contact cu fiul său. Tatăl său a murit din cauza dependenţei de alcool când Charlie avea 12 ani, în anul 1901. Conform recensământului din acel an, Charlie locuia împreună cu o organizaţie de artişti numită The Eight Lancashire Lads, condusă de John William Jackson, fiul unuia dintre fondatori. Mama lui Chaplin a murit în anul 1928, în Hollywood, la şapte ani după ce a fost adusă în America de către copiii ei. Charlie şi Sydney nu ştiau pe atunci că au un frate vitreg din partea mamei lor. Fratele său, Wheeler Dryden, a fost crescut separat de către tatăl său, dar apoi s-a reunit cu restul familiei şi s-a dus să lucreze pentru Chaplin la studioul său din Hollywood.

Filmul "Making a Living" (1914) a marcat debutul în cinematografie al lui Charlie Chaplin. Primele filme ale lui Chaplin au fost făcute pentru studiourile Keystone ale lui Mark Sennett, unde şi-a dezvoltat personajul Vagabondul şi a învăţat foarte repede arta de a face filme. Publicul l-a văzut pe Vagabond când Chaplin avea 24 de ani, în cel de-al doilea film al carierei sale, lansat pe data de 7 februarie 1914 - "Kiad Auto Races at Venice/ Puştiul face curse de maşini în Veneţia".

Cu toate acestea, el a inventat costumul de vagabond pentru un film realizat cu câteva zile înainte, dar lansat mai târziu, pe data de 9 februarie 1914, "Mabel's strange Predicament". Principalul personaj al lui Chaplin a fost Vagabondul (cunoscut ca Charlot în Franţa şi ţările francofone, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, România şi Turcia, Carlitos în Brazilia şi Argentina şi Vagabond în Germania).

În anul 1915, Chaplin a semnat un contract mult mai favorabil cu studiourile Essanay, unde şi-a îmbunătăţit în continuare talentele artistice, adăugând noi niveluri şi adâncimi stilului Keystone. Majoritatea filmelor de la Essanay au fost mai ambiţioase, având o lungime dublă faţă de cele de la Keystone. Chaplin şi-a întemeiat propria companie, în care se regăseau Edna Purviance şi comicii Leo White şi Bud Jamison.

În anul 1919, Chaplin a fost cofondator al companiei de distribuţie United Artists, împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks şi D.W.Griffith, care vroiau să scape de puterea în creştere a distribuitorilor din sistemul studiourilor din Hollywood. Această mişcare, împreună cu controlul total al producţiilor, datorată studioului său, au asigurat independenţa lui Chaplin ca producător de film. A făcut parte din United Artists până în anii 1950.

Toate filmele sale din cadul acestei companii începeau cu o dramă, în care Chaplin avea doar un rol superficial. Nişte exemple pot fi "A Woman of Paris" (1923), care a fost urmat de clasicele "Goana după aur/ The Gold Rush" (1925) şi "The Circus" (1928).

După ce au apărut filmele cu sunet, Chaplin a făcut filmul "City Lights" (1931), precum şi "Modern Times" (1936) înainte să treacă la sunet. Acestea era filme mute, la care a adăugat propria muzică şi efectele sonore. "City Lights" a fost filmul în care a combinat cel mai bine comedia cu sentimentalismul. Despre ultima scenă, criticul James Agee a scris în revista Life în anul 1949 că este "cel mai bine jucată scenă care a fost văzută într-un film".

Filmele cu dialog ale lui Chaplin pe care le-a făcut la Hollywood sunt "The Great Dictator" (1940), "Monsieur Verdouse" (1947) şi "Limelight" (1952).

Sănătatea robustă a lui Chaplin a început încet să se deterioreze spre sfârşitul anilor '60, după terminarea ultimului său film, "A Countess from Hong Kong", şi mai rapid după ce a primit Oscar în anul 1973. În 1977 avea deja dificultăţi în comunicare şi se deplasa cu ajutorul unu scaun cu rotile. Chaplin a decedat în somn, în ziua de Crăciun în 1977.

Chaplin a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveţia. Pe data de 1 martie 1978, cadavrul său a fost furat de un grup mic de mecanici elveţieni, cu scopul de a cere o răscumpărare de la familia lui Chaplin. Planul lor a eşuat. Aceştia au fost prinşi , iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni, de lângă lacul Geneva. Corpul său a fost reînhumat la adâncimea de 1,8 metri sub un strat de beton, pentru a preveni alte incidente.

Arta nu este un sport, o să câştige un film foarte bun

2011-04-14T15:51:00.000+03:00

Filmul "La Source des Femmes" de Radu Mihăileanu a fost nominalizat în competiţia oficială a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes. Anunţul nominalizării a adus multă fericire în rândul celor împlicaţi în realizarea lungmetrajului, iar regizorul Radu Mihăileanu a vorbit în exclusivitate cu romanialibera.ro despre aflarea acestei veştii.

"Nu cunosc nici un regizor care să nu fie fericit să meargă la Cannes. Este nemaipoimenit, fantastic. Toţi regizori ştim că festivalul de la Cannes este unul foarte exigent, deci important este ca filmul să fie bun. Un film un pic mai slăbuţ este distrus la Cannes, dacă nu este plăcut de critici şi de public", a declarat Radu Mihăileanu pentru românialibera.ro

Regizorul a mai spus că vestea nominalizării a făcut toată echipa fericită şi speră ca filmul "La Source des Femmes" să facă o impresie bună. "Sper să ajungem să facem o impresie bună cu filmul nostru. Darastăzi suntem fericiţi, astăzi suntem buni, suntem cu toţi fericiţi, toată echipa,actorii, eu. Este numai fericire", spune Mihăileanu.

Radu Mihăileanu mai afirmă că nu a văzut celelalte filme aflate în competiţie pentru că majoritatea vor fi prezentate la Cannes în premieră mondială, dar concurează cu unii dintre cei mai renumiţi regizori din lume.

" Nu am văzut filmele celelalte, dar suntem competiţie cu autori foarte mari, cu cei mai mari regizori ai lumii. Atu-ul nostru este că din fericire, din întâmplare, suntem foarte actuali cu subiectul pentru că în acest moment sunt toate revoluţiile din ţările arabe. Noi credem că revoluţiile astea pot reuşi cu ajutorul femeilor, fără ele revoluţiile nu vor fi complete. Fiecare film are un atu regizoral, artistic deci nu putem să ne comparăm înainte de a vedea. Arta şi cultura nu este un sport, nu sunt jocurile olimpice. O să câştige un film foarte bun, dar asta nu înseamnă că celălalte filme sunt mai puţin bune", a mai declarat Mihăileanu.

Despre nominalizarea Lungmetrajul "Loverboy", de Cătălin Mitulescu la secţiunea Un Certain Regard, Mihăileanu spune că este nerăbdător să vadă filmul şi să se întâlnească cu Mitulescu la Cannes. "Îl iubesc mult pe Cătălin, îmi este un prieten foarte bun şi un mare regizor. De-abia aştept să ne întâlnim la Cannes şi să îi văd filmul, dar am mare încredere în talentul lui şi în capacităţile lui", spune el.

"La Source des Femmes"- un film despre greva dragostei

Scenariul lungmetrajului "La Source des Femmes" a fost scris de Radu Mihăileanu, împreună cu Alain-Michel Blanc, alături de care regizorul român a lucrat şi la filmul "Concertul".

Acţiunea filmului "La Source de Femmes" se desfăşoară într-un sat izolat, unde femeile îşi ameninţă bărbaţii că nu vor mai face sex cu ei dacă nu le aduc apă de la singura fântână din zonă, situată pe un deal îndepărtat.

"Ideea filmului a pornit de la un fapt divers care s-a întâmplat în Turcia, în anul 2001. Acolo femeile se duceau de zeci de ani să ia apă din vârful muntelui de la un izvor. Şi într-o bună zi, pentru că drumul era dificil, iar ele cădeau, pierdeau copiii, au decis să facă greva dragoste până când bărbaţii vor aduce apa în sătuc. Acesta este subiectul filmului, de la această poveste m-am inspirat. Este un film de dragosteîn care se vorbeşte despre relaţia dintre bărbat şi femeie, mai întâi dragostea şi apoi este vorba despre dreptul femeii. Se vorbeşte şi despre un subiect de actualitate şi anume revoluţia în ţările arabe, dar nu numai pentru că sunt subiecte care ne ating şi pe noi occidentalii şi pe oamenii din întreaga lume. O să vedem dacă toate subiectele integrate în film, intenţiile vorbesc publicului sau nu", a mai spus regizorul.

ARTICOL PRELUAT DIN ROMANIA LIBERA.