Petru Cretia – Tiranii marunti

Multe dintre relele pe care le traim astazi isi au obarsia si explicatia in trecut, si nu cred ca e zadarnic sa ne intoarcem cu gandul la vremea care le-a zamislit si care isi mai arunca greaua umbra peste noi.

Si e bine sa ia aminte cei care, lezati si dezamagiti de multe din cate patimesc si neintelegand cat de grea e primenirea unei lumi, evoca cu regret si chiar cu nostalgie infernul vechilor randuieli ca pe un paradis pierdut.

Am fost zeci de ani supusi relei voi a unei puteri autoinstituite si, totodata, mintiti si manipulati de ea, am fost otraviti. Iar drojdia acestei otravi mai opereaza si azi.

Doar ca un scenariu istoric in care de o parte se afla, nemiloasa, staruitoare si coruptiva, puterea care asupreste, iar de cealalta neputinta multimii asuprite este un scenariu fals.

De fapt, intr-o lume stapanita prin forta si guvernata de legi strambe, nerespectate nici macar acelea, masa celor astfel stapaniti se constituie ea insasi, pe trepte scazatoare, intr-o ierarhie de asupritori.

Fiecare ins care are un rol cat de mic in sistem exercita, la nivelul sau, o putere arbitrara si abuziva.

Dupa ce se ispraveste marea tagma a imputernicitilor nemijlociti ai statului totalitar, bine asezati si stipendiati de putere, incepe imperiul celor care se erijeaza - tolerati si chiar incurajati de mai marii lor - in despoti tot mai marunti, dar de nocivitate proportional constanta.

Pana la ultimul functionar de ghiseu, pana la ultimul tejghetar.

Rar sa se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fisier de clinica, secretar, controlor, arhivar, vanzator sau paznic de ceva care sa nu se poarte ca o fiinta atotputernica pe peticul ei de putere.

Si nu numai ca sa traga, cum des se intampla, foloase, ci si din pura placere de a-si exercita, in deplina imunitate, samavolnicia.

Betia puterii nu-i imbata doar pe satrapi.

Pana si vanzatoarea care stropeste trotuarul din fata unei pravalii se simte investita cu o autoritate institutionala si te trateaza ca atare.

Toti se socotesc, prin raportare la tine, care nu esti nimic, institutii, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, si in primul rand dreptul de a abuza.

Si, prin urmare, isi considera serviciile nu ca pe niste obligatii, ci ca pe niste favoruri acordate, dupa interes sau dupa toane, omului de rand. 

Intr-un fel se razbuna asa pe faptul ca, la un esalon mai sus, sunt si ei tratati deopotriva.

Dar, in relatia cu tine, om neinstitutional, se comporta ca si cand s-ar situa in insasi obarsia puterii, simtindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta.

Sluga de stapan rau este la fel de rea ca si stapanul, oricat de mici iar fi prerogativele.

Si il simte de la o posta pe cel care, macar in clipa acea, este lipsit de orice putere si se afla la cheremul lui: petitionarul si postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetateanul si, in genere, locuitorul.

Lipsit de orice prestigiu si de orice capacitate de a apela la vreo instanta care sa-i faca dreptate, el poate fi tratat oricum.

Iar daca se incumeta sa-si ceara dreptatea, se trezeste el insusi vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru ca a avut nesabuinta sa conteste sacralitatea unui marunt delegat al puterii, care se crede, si ii este ingaduit sa se creada, un sacerdot al ei.

Este oare om care sa nu fi simtit cat de amara e aceasta umilinta?

Petru Cretia – Tiranii marunti 

Petru Cretia - Suferinta zadarnica

O parte din cate avem de indurat ne vine de la puterile neomenesti: cataclisme, boli, insasi moartea.

Cat le-am zagazui, ne coplesesc si ne bantuie.

Puterile acestea din afara noastra si mai tari decat noi sunt totodata fatale si inocente.

Ele apar ca rele numai inauntrul suferintei omenesti si nu avem a ne plange de ele in fata nici unei instante. Trebuie sa le rabdam si sa le depasim, trecand mai departe, dincolo de suferinta si de moarte.

Insa alte suferinte, unele salbatice, ni le aducem unii altora.

O mare parte a istoriei este aceea a unor rafuieli pradalnice si sangeroase si a unor crancene prigoane si impliniri, care au adus mai multa suferinta decat poate gandul sa cuprinda.

Am fost o clipa tentat sa fac un catalog al crimelor istorice, insa repede mi-am dat seama ca a le califica drept zadarnice inseamna a opera cu o alta realitate si cu o alta definitie a omenescului.

Asa cum suntem, o parte constitutiva din natura noastra este rea, si fara partea aceasta am fi o alta specie, utopica. Desigur, nu suntem doar rai, suntem fiinte amestecate si ambigue, cu o cumpana ciudata in noi intre bine si rau, intre cruzime si indurare, intre ce suntem si ce am putea fi.

Astfel ca ma voi margini sa vorbesc despre acele suferinte pe care singuri ni le facem, de care ne-am putea lipsi si care, privite in adancul lor, par cu adevarat zadarnice.

Se nasc din idei gresite sau din simpla ignoranta, din nazuinte desarte, din spaime iluzorii, adesea dintr-o pragmatica defectuoasa.

Iata, patrunde in noi, din slaba noastra judecata, cate o idee care ne stapaneste, cenzurandu-ne pornirile cele mai firesti.

Ne supunem de bunavoie si adesea obsesional unor precepte zanatice, zamislite din cine stie ce interese mercantile ale altora sau rataciri ale propriei noastre minti, iar zilele noastre se umplu de oprelisti si de remuscari. Pot fi retete igienice sau dietetice, medicale sau menajere, dar pot fi, la alt nivel, anumite credinte, maniacalitatile chinuitoare ale superstitiilor sau imperativele unei religiozitati rau gandite sau rau asimilate, cu care singuri ne asuprim si ne inneguram.

Este un pacat fata de Domnul sa ni-l inchipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, incruntat si carcotas, cerandu-ne sa ne supunem neclintit unor forme fara noima si unor prohibitii nefiresti.

Unde sa-i fie iubirea, blandetea si indurarea ?

Pe de alta parte, cata suferinta in noi si in altii cand ne lasam sufletul napadit de buruienisul unor pasiuni inferioare si pernicioase.

Cate vieti nu-si mai gasesc odihna prada unor gelozii mistuitoare si fara temei, unor josnice invidii, unor susceptibilitati neverosimile.

Cui slujeste sa ai un suflet vesnic neincrezator, sa alegi doar raul din orice, sa traiesti in zavistie si in ura?

Si cati oameni nu si-au irosit puterile lor adevarate de dragul unor ambitii pentru care nu erau facuti ?

Si apoi cat chin in jurul celor care cred ca vointa lor este lege si ca dreptate pot avea numai ei si care, in numele acestei amagiri ii asupresc, ii umilesc si ii tin vinovati pe toti ceilalti.

Sau in jurul cate unei indaratnicii obtuze care se da drept darzenie si consecventa.

Si ce sa mai spunem de mizeriile pe care, in numele chibzuintei, le produce meschinaria, zgarcenia sordida care ne face mai saraci decat suntem, si mult mai urati.

Si mai exista o meteahna dezastruoasa, care tine de proasta randuiala a vietii, de neatentie, de neglijenta si de delasare si duce la neajunsuri atat de usor evitabile.

Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive si incapabile sa invete din experienta, si a caror viata este un lung supliciu, pentru ei si pentru cei din jur. Ei sunt adevaratii protagonisti si martiri ai suferintei zadarnice.

Nu e pacat de toate acestea si, in lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiti ?

Triste zadarnicii, care ne macina vietile si ne rapesc bucuria de a trai.

Nu numai mintea ci si sufletul se poate cultiva, cand ai inclinare catre cultura sufletului, si mai ales cand te gandesti, macar din cand in cand, ca poate gresesti, ca poate se afla sub cer lucruri la care filozofia ta nu viseaza, ca poate ar fi bine sa te schimbi, sa iesi din inertia si din cercul orb al sinelui.

Prea multe sunt suferintele care nu depind de noi ca sa nu merite sa incercam sa le alungam pe cele, atat de zadarnice, care isi au obarsia in gresita asezare a sufletului nostru.

Petru Cretia - Suferinta zadarnica

Petru Cretia - Cuvantul dat

"A-ti da cuvantul - sau, cum se spunea odinioara, a-ti da cuvantul de onoare - revine la a te angaja ferm ca vei face un lucru anume pana la un termen anume. 

Cuvantul dat este ca iscalitura in josul unui contract. 

Atata ca intr-un contract se stipuleaza ca neindeplinirea lui atrage dupa sine o anume penalizare, in timp ce incalcarea cuvantului dat, care consfinteste o conventie pur verbala, nu. 

Cel care nu se tine de cuvant intr-o chestiune cat de cat mai importanta nu poate fi nici macar actionat in justitie, pentru ca nu se poate invoca impotriva lui nici un document doveditor. 

Numai ca impunitatea omului care nu-si respecta cuvantul dat este iluzorie: dupa o vreme pierde insusi temeiul conventiei verbale, care este increderea. 

Cuvantul unui om discreditat nu mai are trecere si, lucru chiar mai grav, cel lezat, mai ales daca este neincrezator din fire, tinde sa generalizeze si sa nu mai aiba incredere in nimeni. 

De aici, infinita complicare si ingreunare a relatiilor dintre oameni.

Se poate face o tipologie a oamenilor fara cuvant. In chip surprinzator, categoria cea mai numeroasa nu este aceea a celor care isi dau cuvantul cu intentia deliberata de a nu si-l tine, deci de a-si insela partenerul. 

Cei mai multi oameni fara cuvant sunt mai degraba usuratici decat fraudulosi. 

Fagaduiesc cu usurinta, uneori chiar nesolicitati, oferindu-si placerea de a se arata saritori sau generosi fara ca, mai apoi, sa-si dea vreo osteneala in acest sens; se iau cu altele, nu le mai pasa, uita. 

Iar constiinta lor nu impovareaza cu nici o remuscare, respectul lor de sine nu iese stirbit cu nimic, iar disponibilitatea de a recidiva a acestor iluzionisti ai fagaduintei ramane si ea proaspata si intreaga. 

Unii, dojeniti, chiar se scandalizeaza, uitand cu desavarsire clipa de euforie a promisiunii si neluand in seama prejudiciul adus prin inselarea unei asteptari. 

Si, in genere, rolul lor de incurca-lume. 

Si nu doar atat, uneori violeaza relatii mai delicate, se angajeaza, cu o fervoare subita si efemera, in prietenii de care uita la cateva minute dupa ce si-au fluturat batista pe un peron, la cateva zile dupa ce au promis ca vor scrie, ca vor da un semn, ca le pasa de tine cat de putin. Sunt oameni superficiali si cu atat mai periculosi cu cat nu doar par, dar chiar sunt de buna-credinta. Pentru o clipa. 

Un caz frecvent de nerespectare a cuvantului dat este nepunctualitatea. 

Pare un pacat minor, dar nu este, mai ales in comunitatile de azi, cand timpul este dramuit, coordonarea trebuie sa fie fara cusur, iar incapacitatea cuiva de a se coordona in timp cu altii poate produce uneori neajunsuri severe. 

Si, chiar fara asta, a lasa pe cineva sa bata indelung trotuarul, pe soare sau pe ploaie, sub privirile trecatorilor sau ale localnicilor, facandu-l ori suspect ori ridicol, este semnul unei grave lipse de respect. 

Si mai poate fi si semnul unui arhaism comportamental, al unei incapacitati de integrare intr-o comunitate evoluata de tip urban.

La tara starile de lucruri nu cer cine stie ce eforturi cronometrice. Dupa cum locul de intalnire nu trebuie neaparat sa fie un punct precis ("la lunca", "pe dupa gradini", "mai la vale"), tot asa momentul intalnirii se poate situa intr-o durata mai larga : "pe sara", "pe la chindie", "la intorsul vitelor". Si, in sistemul acesta de referinta mai lax, nimeni nu este pagubit si totul se petrece dupa cuviinta. 

Mutandu-l in spatiul altor rigori si al altor stringente, el este nu numai arhaic, ci si pagubitor. 

Iar cine s-a lasat amagit o viata crezand zadarnic in punctualitatea unei serii considerabile de contemporani ai sai (dintre care unii n-au mai venit deloc, fara sa mai dea mai apoi vreo explicatie sau a invoca vreo scuza), nu are nostalgii patriarhale. Si nici nu-si poate imita amagitorii, pentru ca actul etic este, prin definitie, nonpragmatic si exemplar.

Printre indicii gradului de civilizatie al unei comunitat i se numara, si nu in ultimul rand, functia regulativa a cuvantului dat. 

Sunt civilizatii in care poti obtine lucruri importante in schimbul cuvantului dat. 

E drept ca, daca minti si esti prins, nu te mai primeste nimeni, nu te mai saluta nimeni si risti sa mori in sant. In asemenea comunitati statutul cuvantului dat este bivalent : el trimite si in trecut, la perioada in care pentru elite cuvantul dat era un angajament de onoare mai coercitiv decat orice lege, si la viitorul, poate utopic, in care increderea umana va deveni atat de mare incat constrangerile legii vor fi devenit inutile. 

La noi lucrurile stau inca foarte prost: urbanizarea pripita a multora, vagi reminiscente de levantinism, greu definibile cu solide argumente de continuitate istorica, cotropitoarea tiganie si un anume endemic lasa-ma sa te las ne fac greu adaptabili unui stil de viata mai exigent. 

Multi isi fac chiar un fel de mandrie din luarea à la légère a obligatiilor de onoare, aici, la portile fericite ale Orientului. 

Sunt oamenii carora le lipseste nu numai respectul pe care il datoram semenilor nostri si de noi insine, ci si cultura si perspectiva istorica." 

Petru Cretia - Cuvantul dat

Seneca: despre dispret

Pentru că o mare parte a insultelor vine de la cei trufaşi şi aroganţi şi care fac faţă prost succesului, înţeleptul are ceva care îi permite să privească dispreţuitor această atitudine îngîmfată, şi anume virtutea cea mai frumoasă dintre toate, măreţia sufletească. 

Ea trece peste orice de felul acesta, cum sînt închipuirile deşarte ale visurilor şi vedeniile nopţii, în care nu există nimic solid şi real.

În acelaşi timp, el crede că toţi îi sînt mai prejos, pînă-ntr-atît încît le lipseşte îndrăzneala de a dispreţui ceea ce se află mult deasupra lor. 

Cuvîntul contumelia (insultă) vine de la contemptus (dispreţ), fiindcă nimeni nu îi aduce o asemenea injurie cuiva decît dacă îl desconsideră. Însă nimeni nu îl desconsideră pe unul care este mai mare decît el sau mai bun, chiar dacă se poartă în felul în care obişnuiesc să se poarte cei dispreţuitori.

De fapt, şi copiii îşi lovesc în faţă părinţii, şi sugarul răvăşeşte părul mamei şi îl smulge, scuipă, îşi dezgoleşte în văzul alor săi acele părţi care ar trebui să stea acoperite, scapă cuvinte necuviincioase; totuşi, nu numim insultă nici una dintre aceste purtări. 

De ce? 

Pentru că cel care le face nu este în stare să dispreţuiască. 

Ramîi cu bine,

Senca.

Seneca: despre nedreptate

"Nu ai nici un motiv să spui, aşa cum te-ai deprins să faci, că acest înţelept al nostru nu se găseşte niciunde.

Nu ni l-am imaginat noi, ca o fală deşartă a spiritului omenesc, şi nici nu am plăsmuit o imagine măreaţă a unui lucru ireal, ci una pe care o modelăm, am dat-o la iveală, o dăm la iveală – chiar dacă foarte rar şi una singură într-un lung şir de ani.

Căci lucrurile mari şi care depăşesc limita a ceea ce este obişnuit şi comun nu apar des.

Altminteri, însuşi acest M. Cato, de la al cărui nume a şi pornit această discuţie, mă tem că se ridică deasupra modelului nostru.

În cele din urmă, trebuie să fie mai puternic ceea ce vatămă decît ceea ce este vătămat.

Nevrednicia însă nu este mai tare decît virtutea: prin urmare, înţeleptul nu poate fi vătămat. Numai răuvoitorii încearcă să-i nedreptăţească pe cei buni; între cei buni este pace, dar oamenii răi sînt primejdioşi atît pentru cei buni, cît şi între ei. Dacă doar cel slab poate fi vătămat, iar cel rău este mai slab decît cel bun, dacă pentru cei buni nedreptatea nu poate veni decît din partea unuia neasemănător lor – atunci nedreptatea nu îl poate atinge pe înţelept. Căci nici nu mai e nevoie să ţi se amintească aceasta: singurul om bun este înţeleptul. „Dacă Socrate,” spune cineva, „a fost condamnat pe nedrept, înseamnă că a suferit o nedreptate.” 

În acest moment, trebuie să înţelegem cum se poate întîmpla ca vreunul să îmi facă o nedreptate, iar eu să nu o sufăr: la fel ca în cazul în care cineva mi-ar aduce în casa din oraş un lucru pe care mi l-a furat din casa de la ţară, acela a săvîrşit un furt, dar eu nu am pierdut nimic.

Este posibil ca cineva să devină un răufăcător, în ciuda faptului că nu a făcut nimic rău: dacă cineva se culcă cu soţia sa ca şi cum ar fi soţia altuia, va fi vinovat de adulter, chiar dacă ea ar putea să nu fie o adulteră.

Dacă cineva mi-a dat otravă, dar aceasta, amestecată cu mîncarea, şi-a pierdut efectul, cel care mi-a dat otrava, s-a făcut răspunzător de o crimă, chiar dacă nu a făcut rău. Nu este mai puţin tîlhar cel a cărui armă şi-a ratat ţinta pentru că i-a stat în cale îmbrăcămintea. 

Toate crimele, cel puţin în ceea ce priveşte vinovăţia, sînt împlinite încă dinainte ca fapta să fie dusă la capăt.

Unele lucruri sînt de un asemenea tip şi sînt astfel îmbinate între ele, încît unul nu poate exista fără celălalt. Mă voi strădui să lămuresc ceea ce spun. 

Îmi pot mişca picioarele, fără să alerg, dar nu pot să alerg, fără să-mi mişc picioarele; pot să nu înot, deşi mă aflu în apă; dacă înot, în schimb, nu pot să nu mă aflu în apă.

Din această categorie face parte şi ceea ce tratăm noi aici: dacă cineva suferă o nedreptate, e obligatoriu ca ea să fi fost săvîrşită; dacă a fost săvîrşită, nu este obligatoriu ca eu să o fi suferit. 

Căci pot interveni multe care să înlăture nedreptatea. Aşa cum, de pildă, există o şansă ca mîna îndreptată împotriva cuiva să cadă, iar suliţele azvîrlite să fie abătute, la fel este posibil ca un act de nedreptate să fie oprit de vreo circumstanţă şi întrerupt în mijlocul desfăşurării sale, astfel încît nedreptatea să fie săvîrşită, dar să nu fie suferită.

Ramîi cu bine,

Seneca "

Seneca: despre tihnă

Dacă nu facem ceva care să aducă vreun folos, retragerea în sine ne va prinde cel mai bine; singuri, vom deveni mai buni. Aceasta nu se poate petrece decît într-o perioadă de viaţă tihnită. Cînd nu intervine nimeni care, avînd mulţimea în ajutor, să ne întoarcă din hotărîrea luată, cît timp aceasta este încă firavă; numai atunci viaţa, care azi ni se împarte între ţeluri foarte diferite, va putea să înainteze într-o mişcare unică, neîntreruptă şi uniformă.

Căci dintre toate celelalte păcate, acesta este cel mai rău – obiceiul de a ne schimba pînă şi viciile. Astfel, nici măcar nu avem parte de norocul de a stărui într-un păcat care ne este deja cunoscut. Găsim plăcere într-unul, apoi în următorul, iar ceea ce ne face şi mai mult rău este faptul că judecăţile noastre nu sînt doar strîmbe, ci şi nestatornice.

Oscilăm şi ba prindem una, ba alta; abandonăm ce am rîvnit, rîvnim din nou ce am abandonat şi alternăm dorinţa cu regretul. Căci depindem cu totul de judecata altora şi pentru noi un lucru este foarte bun dacă sînt mulţi care îl laudă şi îl rîvnesc – nu dacă este demn de a fi lăudat şi rîvnit – şi nu considerăm că o cale este bună sau rea în sine, ci după mulţimea urmelor, între care nu se găseşte nici una de întoarcere înapoi!

Îmi vei spune: „Ce faci, Seneca? Îţi părăseşti şcoala? Cu siguranţă stoicii tăi spun: «Vom făptui pînă în ziua din urmă a vieţii, nu vom înceta să ne străduim pentru binele comun, să îi ajutăm pe fiecare şi pe toţi, să le aducem ajutor şi duşmanilor, cu mîna noastră împovărată de bătrîneţe. Noi sîntem cei care nu dăm scutire pentru serviciul militar pe motiv de vîrstă şi, cum spunea acel poet plin de talent,

‘Îndesăm coiful pe părul cel alb.’

Noi sîntem cei care susţin într-o asemenea măsură că nu există nici un fel de răgaz înainte de moarte, încît, dacă împrejurările ar îngădui, nici în moarte nu ne-am găsi răgaz.»

Deocamdată am să-ţi răspund în felul următor: „Ce vrei mai mult decît să mă arăt asemenea conducătorilor mei? Ce vreau să spun cu asta? Voi merge nu într-acolo unde m-au trimis ei, ci în direcţia în care m-au călăuzit.”

Îţi voi dovedi acum că nu mă dezic de învăţăturile stoicilor; căci nici ei înşişi nu s-au dezis de învăţăturile lor. Şi totuşi sînt cît de poate de scuzabil, chiar dacă le-aş urma exemplul, şi nu învăţăturile.

Am să arăt că şi stoicii încuviinţează aceasta, şi asta nu pentru că mi-am impus ca regulă să nu spun nimic care să îl contrazică fie pe Zenon, fie pe Chrisip, ci pentru că însăşi tema pe care o dezbatem îmi îngăduie să merg în întîmpinarea părerii lor; căci dacă cineva urmează întotdeauna părerea unuia singur, locul nu-i este în senat, ci într-o facţiune. Ce bine ar fi dacă toate ar fi cunoscute de toţi, iar adevărul ar fi mărturisit deschis şi nu ne-am schimba nicicînd din hotărîri! Însă noi sîntem în situaţia de a căuta adevărul împreună cu chiar cei care ni-l predau.

Epicurei şi stoicii, se deosebesc în foarte mare măsură şi în această privinţă, dar, pe o cale diferită, amîndouă ne îndeamnă către viaţa în tihnă. Epicur spune: „Înţeleptul nu va lua parte la viaţa cetăţii, decît dacă intervine ceva.” În timp ce Zenon spune: „Va lua parte la viaţa cetăţii, dacă nu îl împiedică ceva.” Unul caută tihna ca ţel, celălalt pentru un motiv anume; dar acel „motiv” are o vastă întindere. Dacă statul este prea corupt pentru a putea fi ajutat sau dacă se află în stăpînirea unor netrebnici, înţeleptul nu va face eforturi de prisos şi nici nu se va risipi, dacă nu se va alege cu nici un cîştig. Dacă va avea prea puţină autoritate sau putere, iar statul nu va fi gata să îi primească serviciile, dacă îi va sta împotrivă sănătatea şubredă, nu va porni la un drum pentru care se ştie nepotrivit, la fel cum nu ar porni pe mare cu o corabie spartă şi cum nu şi-ar înscrie numele la armată dacă ar fi infirm.

Prin urmare, şi cel ale cărui bunuri sînt încă neatinse, înainte să fie încercate de vreo furtună, poate să se salveze într-un loc sigur şi în continuare să se dedice artelor liberale şi să pretindă tihnă nelimitată, să devină un cultivator al virtuţilor, pe care chiar şi cei mai retraşi le pot pune în practică. Desigur, unui om i se cere să le fie de folos semenilor săi – multora, dacă poate, iar dacă nu, cîtorva; dacă nu cîtorva, măcar celor mai apropiaţi; dacă nici celor mai apropiaţi, măcar sieşi. Căci făcîndu-se util celorlalţi, ia parte la activitatea publică. La fel cum omul care alege să devină mai rău, nu îşi dăunează doar sieşi, ci şi tuturor celor care ar fi avut de cîştigat dacă el ar fi fost mai bun, oricine îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de sine le este de folos şi altora prin aceea că se pregăteşte să le devină util.

Ramîi cu bine,

Seneca

Arta cucereste omul prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul

Articol preluat din revista YORICK 

„Urme în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski.

Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. Vă oferim un fragment în avanpremieră din volumul care va apărea la Editura Nemira, în Colecția Yorick, în co-producție cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3. Traducerea este semnată de Raluca Rădulescu.

Înainte să mă ocup de problemele specificului artei cinemtografice, mi se pare important să îmi definesc propriul mod de a înţelege cea mai înaltă idee a artei în sine.

De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Şi îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci şi cel care receptează arta sau, cum se spune acum, dezvăluind esenţa interdependenței în care, din nefericire, a intrat și arta, cu publicul său din secolul XX, cel care o „consumă”…

Sunt mulți cei care își pun aceste întrebări şi fiecare dintre cei implicaţi în artă, răspunde în propria sa manieră.

După cum spunea Block[1]: „poetul creează armonia din haos”… Puşkin a înzestrat poetul cu har de proroc… Fiecare artist se ghidează după propriile sale reguli, facultative pentru alţii.

În orice caz, este extrem de clar că scopul oricărei arte, dacă ea nu este predestinată pentru „consumator”, ca o marfă pentru vânzare, este acela a-şi explica sieşi şi celor din jur, de ce trăieşte omul şi care este sensul existenţei sale, de a le explica oamenilor care este motivul apariţiei lor pe această planetă. Şi chiar dacă nu le explică, măcar le pune această problemă.

Începând cu cele mai generale consideraţii, nu este lipsit de sens să spunem că funcţionalitatea indubitabilă a artei constă în ideea cunoaşterii, în care impresiile se exprimă sub forma şocului, a catarsisului.

Chiar din momentul în care Eva a mâncat mărul din copacul cunoaşterii, omenirea a fost condamnată la o nesfârşită aspiraţie spre adevăr.

Întâi de toate, după cum se ştie, Adam şi Eva au descoperit că erau goi. Şi li s-a făcut ruşine. Acesta a fost începutul a ceea ce nu are sfârşit. Se poate înţelege drama sufletelor lor, abia ieşite din starea calmei ignoraţe şi aruncate în întinderile terestre, ostile şi inexplicabile.

„În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”[2]…

Aşa se face că omul, această „podoabă” a naturii a apărut pe Pământ pentru a înţelege pentru ce anume s-a născut sau a fost trimis. Şi cu ajutorul omului, Creatorul se va cunoaşte pe el însuşi. Această călătorie este numită de obicei „evoluţie” și însoţeşte procesul dureros al cunoaşterii de sine a omului.

Într-un anumit sens, individul cunoaşte viaţa în esenţa ei de fiecare dată de la început şi pe sine însuşi şi scopul său. Fireşte, omul se foloseşte de propriile cunoştinţe acumulate, dar totuși, experienţa cunoaşterii de sine etice, morale devine singurul scop al vieţii fiecăruia şi se trăieşte subiectiv, de fiecare dată de la capăt. Omul se raportează iar şi iar la lume, aspirând în mod chinuitor la descoperirea şi suprapunerea cu idealul prestabilit, pe care îl percepe ca pe un început simţit-intuitiv. În inaccesibilitatea unei asemenea acumulări, deficienţele propriului său „eu” sunt o sursă veșnică de nemulţumire pentru om.

Aşa se face că arta, ca şi ştiinţa, este o modalitate de punere în valoare a lumii, un instrument de cunoaştere pe calea deplasării omului spre aşa numitul „adevăr absolut”.

Cu toate acestea, aici se şi oprește asemănarea acestor două forme de împlinire a sufletului creator al omului, îndrăneznesc să insisit, unde arta nu este descoperire, ci creaţie.

Pentru noi, acum este mult mai important să marcăm delimitarea viitoare, diferenţa de principiu a acestor două forme de cunoaştere: ştiinţifică şi estetică.

Prin intermediul artei, omul îşi însușește realitatea, prin trăirea subiectivă.

În ştiinţă, cunoaşterea umană despre lume merge pe filiera treptelor nesfârşite, alternând într-o succesiune logică cunoştinte mereu noi despre ea, adesea descoperiri care se contrazic una pe alta, de dragul adevărurilor particulare obiective.

Descoperirea artistică apare de fiecare dată ca o imagine nouă şi unică a lumii, hieroglifă a adevărului absolut. Ea se prezintă ca revelaţie, ca dorinţă instantanee şi înflăcărată a înţelegerii intuitive a tuturor legilor lumii luate la un loc: frumuseţea şi urâţenia ei, umanitatea şi cruzimea ei, eternitatea şi limitele ei. Artistul le exprimă creând o imagine artistică – o originală capcană al absolutului. Cu ajutorul imaginii se păstrează senzaţia infinitului, în care infinitul se exprimă prin restricție, spiritualul prin material, nemărginirea graţie marginilor.

Se poate pune că arta este, în general, simbolul viitorului universal legat de acel adevăr sufletesc absolut, care se ascunde de noi în practica pozitivistă, pragmatică.

Pentru a deveni parte a unui sistem ştiinţific sau altul, omul trebuie să apeleze la autorul gândirii logice, trebuie să parcurgă procesul de înţelegere şi să aibă pentru aceasta un anumit grad cunoaştere exactă, ca bază a acestui proces.

Arta se adresează tuturor, în speranţa că va produce o impresie, că va fi simţită înainte de toate, că va produce un șoc emoţional şi va fi acceptată, ea îl nu cucereşte pe om prin argumente ineluctabile ale minţii, ci prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul. Şi în locul bazei de instruire, în acel sens pozitivist este nevoie de un anumit nivel sufletesc.

Arta există şi se stabileşte acolo unde există o permanentă şi inepuizabilă melancolie a spiritului, un ideal care reuneşte oamenii în jurul artei. Este greșit drumul pe care s-a lansat arta contemporană, care refuză căutările sensului vieţii în numele afirmării autovalorificării personalităţii. Aşa-numita artă începe, având aparența unei ciudate ocupaţii a unor personaje neîncrezătoare, care susţin valoarea suficientă sieşi a activității profesionale. Dar în creaţie, personalitatea nu se afirmă, ci slujeşte unei idei generale, mai înalte. Artistul este întotdeauna servitorul, care încearcă parcă să se (auto-)plătească pentru talentul său, ce i-a fost dat ca o minune. Totuşi, omul modern nu vrea nici un fel de jertfe, deşi numai sacrificiul este expresia adevăratei validări. Dar treptat, noi uităm acest lucru, pierzând, în mod firesc, sentimentul propriei predestinări omeneşti…

[1] Aleksandr Aleksandrovici Blok (1880-1921), poet rus, considerat un clasic al literaturii secoluluiXX (n.tr.) 

[2] http://www.biblia-ortodoxa.ro/vechiul-testament/facerea (n.tr.) 

Articol preluat din revista YORICK 

Seneca: "Spiritul dobândeşte orice îşi impune"

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.” 

În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului. 

În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă. 

„Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.” Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc. 

Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea. 

Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit? Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni!

Ramîi cu bine, 

Seneca.

Un sfert de viata sub Pamant, din dragoste de arta

Sculptorul american Ra Paulette si-a petrecut ultimii 25 de ani sub pamant, in desertul New Mexico, unde a creat o lume fascinanta.

In varsta de 67 de ani, Ra Paulette a avut o viata plina si aventuroasa, in care nimic nu anunta ca va deveni si sculptor. A renuntat la facultate, a fost o perioada militar in marina americana, dupa care calatorit prin America. A lucrat ca functionar postal, gunoier sau fermier. In 1985 a muncit pe un excavator, activitate care i-a deschis pasiunea pentru sapaturi.

In 1987 a sculptat prima pestera. De atunci a creat in adancuri nu mai putin de 14 structuri de o  frumusete ireala, care i-au adus celebritatea in intreaga lume. Despre creatiile sale s-a facut si un documentar, „Cavedigger”, care a fost nominalizat la premiile Oscar.

Why The Surprisingly Feminist Themes Of An Ancient Greek Play Are Relevant Today

Los Angeles' Getty Villa is a contemporary ode to the architecture and artwork of Ancient Greece, Rome and Etruria, modeled with striking allegiance to the original villas dating back to 650 B.C.

So the villa's outdoor theater is a fitting match for Luis Alfaro's "Mojada: A Medea In Los Angeles," a drama transposing Euripedes' tragedy from Ancient Greece to contemporary Boyle Heights. As the title -- a slur for an illegal immigrant -- suggests, the play follows a mother who has recently immigrated from Mexico to the United States. 

For the uninitiated, Medea, written approximately 2,446 years ago, tells the story of Medea, a sorceress who sacrificed everything -- including her homeland and her brother's life -- to protect her beloved, Jason, and nurture their two children.

When Jason in turn betrays Medea by choosing to wed the king's daughter for his personal benefit, Medea takes her revenge, poisoning Jason's soon-to-be-bride and murdering her children with a sword. In the final moment, after Jason encounters the carnage, Medea soars into the sky, above the orchestra, in a chariot led by dragons. 

It's a tale rife with desperation, sacrifice and moral ambiguity. It's also compellingly feminist -- especially for 431 B.C. -- in a "Kill Bill"type of way, with Medea rejecting her maternal instincts to seek the ultimate vengeance. 

Alfaro, who was awarded the MacArthur "Genius Grant" in 1997, adapts Medea'swildly tragic story to modern day feasibility with unsettling ease. Turns out, the fantastical trials of Greek mythology pale in comparison to the real life tribulations of Mexican immigrants.

Euripedes' plot seamlessly adjusts to follow a different Medea, a gifted seamstress who grew up on a traditional farm in Mexico with her twin brother, her other half. Medea is reserved, traditional, hardworking, loyal. Purely out of love for Hason, the father of her son, Medea agrees to move to the United States, enduring a horrific and traumatic journey in the hopes of creating better lives for them. 

While Medea holds on to the traditions of Mexico, Hason is quick to assimilate, his ambitious mind full of dreams and possibilities for their young son. Hason soon meets a woman who can make these dreams a reality, a slightly older woman, an immigrant now a business tycoon, eager to bring Hason to the top -- for a price. 



Like her namesake, Medea's fate is a tragic one. And within Alfaro's 90-minute play, he relays her plight with such truthfulness and horror that her final violent resolution seems pardonable, if not warranted. 

"It's a bold statement and a controversial story about what people will do to make their life better," Sabina Zuniga Varela, who plays Medea, explained to the LA Times. "When have we sacrificed our personal beliefs [to get ahead]? When have we gone too far? It'll be interesting to see what [audiences] are going to take away. It depends a lot on the lens they come in with."

Throughout Alfaro's adaptation, each of the primary characters battles with desperation, sacrifice and pride, all in turn making controversial yet somewhat understandable decisions for the sake of survival. The extreme hardships of immigration and assimilation, combined with a bit of Mexican healing magic, perfectly channel the atmosphere of Ancient Greece's mythically-infused tragedy.



Aside from Hason, women rule the "Mojada"stage. Aside from Medea herself, there's her housekeeper Tita, a healer and adopted family member utterly devoted to Medea since childhood. And Armida, the powerful real estate magnate who's questionable choices successfully allowed for her sustenance and triumph. The three female characters are each flawed yet complex, independent and, in some cases, dangerous. 

In the end, it's difficult for viewers to adhere to their moral compasses and not commiserate with Medea's deadly decision. 

The oppression faced by both Mexican immigrants and women is difficult to stomach, with Medea bearing the brunt of both. On two counts, she's treated as invisible. 

"I killed the other me," Medea confesses in the play's penultimate scene, recalling how she murdered her twin brother years ago, after her father bequeathed the entirety of their land to him, and Medea was thereby treated like no more than cattle. With the same weapon, she continues to cut ties, eliminating her dependence on men and her identities as lover, mother. 

Whether or not you feel for Medea as she disappears, machete in hand, into her house to the sounds of her screaming son, it's nearly impossible not to get goosebumps as she emerges, in the play's final moments, soaring above the set, flapping her wings, whooping like a bird, haunting and free. 

"Mojada: A Medea In Los Angeles," written by Luis Alfaro and directed by Jessica Kubzansky, runs until Oct. 3, 2015 at the Getty Villa in Los Angeles.Tickets are now available. 



Riverhead 

Source: http://www.huffingtonpost.com/entry/mojada-a-medea-in-los-angeles_560b1ae9e4b0af3706de7e45?utm_hp_ref=theatre

Video hit Jeanette

Jeanette - Soy Rebelde

"Soy Rebelde" (English: "I am a Rebel"), also known as "Yo Soy Rebelde", is a Spanish pop ballad written by Manuel Alejandro and Ana Magdalena.It was released by singer Jeanette in 1971, and was her debut solo single.

It has been re-recorded by Jeanette in English, French, and Japanese, and has inspired cover versions in diverse genres from flamenco to punk rock and rap.

In 1970, following the dissolution of her former band Pic-Nic, Jeanette signed with the Hispavox label and moved to Barcelona. Songwriter Manuel Alejandro wrote the song for a Mexican singer, Sola, but offered it to Jeanette, who is half Spanish.

Jeanette originally did not like the song; In an interview posted in Cha Cha Charming magazine, Jeanette said, "My style of music was folk music...but Hispavox wanted me to sing this romantic music that I could not relate to." They recorded the song that summer.

The song begins with a combination of piano and violin.

The lyrics describe a solitary person, relating a life marked by pain, and focusing on a search for happiness, friendship and love.

Jeanette's voice was an angelic whisper; Alejandro remarked it was "the tiniest voice I have ever heard", and that it would have been just another Mexican song if she did not sing it.

Accompanying the song is an orchestra led by Waldo de los Rios.

The song was produced by Rafael Trabucchelli.

The lyrics:

Yo soy rebelde porque el mundo me ha hecho asi

Porque nadie me ha tratado con amor

Porque nadie me ha querido nunca oir

Yo soy rebelde porque siempre sin razn

Me negaron todo aquello que pedi

Y me dieron solamente incomprensin

Y quisiera ser como el nio aquel

Como el hombre aquel que es feliz

Y quisiera dar lo que hay en mi

Todo a cambio de una amistad

Y soar y vivir

Y olvidar el rencor

Y cantar y reir

Y sentir slo amor

Yo soy rebelde porque el mundo me ha hecho asi

Porque nadie me ha tratado con amor

Porque nadie me ha querido nunca oir

Y quisiera ser como el nio aquel

Como el hombre aquel que es feliz

Y quisiera dar lo que hay en mi

Todo a cambio de una amistad

Y soar y vivir

Y olvidar el rencor

Y cantar y reir

Y sentir slo amor

Lalalalalala...

Lalalalalala...

Lalalalalala...

Robbie Williams, un Salam tatuat

Anunţat cu mare tam-tam, cu multe luni înainte (excelentă promovarea) dar şi plin de restricţii la accesul publicului, de parcă ar fi urmat să aibă loc vreun cataclism nuclear (prin sunete şi lumini) concertul lui Robbie Williams de la Bucureşti a fost un mare fâs.

Este ilustrarea perfectă a proverbului „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul gol”.

Lume multă, nu am mania cifrelor şi nu pot scrie vreuna. 

Organizarea a fost mult "sub nivelul mării" şi mă refer aici la tot. 

De la umilirea Deliei care ne-a anunţat de pe scenă că sonorizarea a funcţionat la un sfert din capacitatea instalaţiei.. atât de lăudate, până la cele două cozi la care trebuia să te aşezi pentru a alimenta mai întâi cardul cu bani (card de concert, nu cel bancar) necesar cumpărării unui suc (pentru care te aşezai la a doua coadă). 

Robbie Williams a cântat fără să exceleze prin nimic. 

Un show plat cu nişte lumini palide aruncate pe faţa Casei Poporului de parcă eram la o discotecă din anii ’80 în comuna Adâncata. 

Seria de cover-uri nu a fost măcar prezentată cu decenţa de a numi autorul original al cântecului. 

Un fel de copy-paste la scara pop-rock care l-ar fi făcut şi pe Victor Ponta invidios.

Iată deci că se poate: există vedete de mare nivel internaţional care se ridică exact la nivelul formaţiilor şi soliştilor noştrii. 

Robbie Williams mi s-a părut în acest sens că este o variantă tatuată a lui Salam, mai mult, sau mai puţin, talentat. 

Ceva-ceva tot mi-a rămas în amintire: cum i-a ironizat pe foştii colegi de la Take That. 

Eu aş fi avut tot dreptul să fac asta dar Robbie? 

De ce să facă mişto de perioada aceea? 

În acest sens el se distanţează şi de manelistul român pomenit mai sus: maneliştii nu se vorbesc de rău de la înălţimea scenei şi în faţa publicului.

Am convingerea că nu va mai reveni curând în România. 

Şi bine NE face! 

Iată şi câteva momente video adunate într-un playlist pe youtube: 

Video hit Pet Shop Boys

Pet Shop Boys - Rent (1987)

The lyrics are commonly thought to deal with a financially one-sided relationship, i.e. that of a kept man, the title implying more specifically the lot of a rent boy.

Neil Tennant, however, stated in the Actually: Further Listening liner notes: "I've always imagined it's about a kept woman, and I always imagined it set in America. I vaguely thought of one of the Kennedys, for some reason, and imagined that this politician keeps this woman in a smart flat in Manhattan, and he's still got this family, and the two of them have some [sort] of relationship and they do love each other but it's all kind of secret..."

It peaked at number 8 in the British charts. Producer Stephen Hague remixed the song for single release.

The video for the song was directed by Derek Jarman. It features two intercut storylines. One, filmed in black and white, shows Chris Lowe arriving at King's Cross station by train and walking past various low-life characters. The other, filmed in colour, features Margi Clarke as the partner of a wealthy man (played by Alexander Thynn, 7th Marquess of Bath), who is hosting a dinner party. The lyrics are sung by Tennant, who plays her chauffeur. The woman becomes annoyed when the man pays her no attention. She then gets Tennant to drive her to King's Cross. There, she meets Chris Lowe on the platform and they embrace.

Cover versions

Serbian punk rock band KBO! recorded a version on their 2001 cover album (Ne) Menjajte Stanicu (Do Not) Change the Station).

In 2007, Thirteen Senses covered the song to be placed on preloaded iPod Nano. These were then given away as prizes at their May 2007 tour of the UK.

"Rent" has been performed live by Neil Tennant with Suede and has also been covered by Carter USM and Liza Minnelli on her 1989 album Results.

In 2002, the German ska-band Frau Doktor covered "Rent". It was released on their album Penner Superdisco. 

UK electro pop singer/songwriter Alexander Price recorded a cover version of Rent which was released as a digital download in September 2010.

British indie rock band Carter the Unstoppable Sex Machine released a cover of Rent as a b-side on their single "Rubbish" in 1990.

Field Music recorded a cover of this, along with "Heart" for their 2012 Record Store Day release, actually, nearly.

The lyrics:

You dress me up, I'm your puppet

You buy me things, I love it

You bring me food, I need it

You give me love, I feed it

And look at the two of us in sympathy

With everything we see

I never want anything, it's easy

You buy whatever I need

But look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

You phone me in the evening on hearsay

And bought me caviar

You took me to a restaurant off Broadway

To tell me who you are

We never-ever argue, we never calculate

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

I'm your puppet

I love it

And look at the two of us in sympathy

And sometimes ecstasy

Words mean so little, and money less

When you're lying next to me

But look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

(Ooooh) Ooh, I love you, you pay my rent

Look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

Look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent (It's easy, it's so easy)

(Ooooh) You pay my rent (It's easy, it's so easy)

(Ooooh) You pay my rent (It's easy, it's so easy)

(Ooooh) I love you (It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)