duminică, 22 octombrie 2017

Un nume care promite: Lisa Loeb

Lisa Loeb este cântăreață, compozitoare, producător, artist turistic, creator stilistic și filantrop, care și-a început cariera în muzică cu melodia "Stay (I Missed You)" din filmul „Reality Bites”. 
Artist independent, Lisa a fost primul muzician pop care a avut un single editat, în lipsa vreunui contract semnat cu o casă de discuri. A urmat apoi un remarcabil hit single „Do You Sleep“, „I Do“ și albumele «Cake și Pie» și «No Fairy Tale», printre altele. 
Lisa continuă să realizeze cântece pop irezistibile pentru secolul 21, în timp ce proiectează ochelari de vedere, scrie cărți pentru copii și sprijină cauze non-profit. 
Este mama a doi copii, stabilită în Los Angeles. 
Mai este bine cunoscută de părinți și copii pentru albumele sale "Catch the Moon" (cu Elizabeth Mitchell) și exclusiv pentru Amazon Music, "Nursery Rhyme Parade!” şi "Feel What U Feel" (alături de Craig Robinson și Ed Helms). 
De asemenea, ea a publicat două cărți CD pentru copii: "Lisa Loeb Songs for Movin and Shakin" și "Lisa Loeb's Silly Sing Along". 
În plus față de aceste albume patronează și o Tabără De Vară și încasează fonduri pentru Fundația ce-i poartă numele, pentru a permite copiilor, care în mod normal nu ar avea mijloace finaciare să meargă într-o tabăra de vară. În 2015, Asociația Taberelor pentru Copiii din SUA, New England, a declarat-o pe Lisa Loeb drept președinte onorific.
Dintre aparițiile ei recente în film și televiziune merita să amintim de producția Netflix's „Sandy Wexler”, „Land’s Teachers”, producţia Amazon „Creative Galaxy”,  „@Midnight”  cu Chris Hardwick, „Last week Tonight with John Oliver”, „About a Boy”, şi „Hot Tub Time Machine 2”. 
Lisa are în prezent un turneu în Statele Unite și Canada, lansează noi stiluri de ochelari „Lisa Loeb Eyewear” și va lansa în curând videoclipuri care să promoveze nou ei album "Feel What U Feel" produs de Amazon Music.

duminică, 4 iunie 2017

Petru Cretia - Vaicareala

Teofrast, discipolul lui Aristotel si succesorul lui la conducerea scolii (secolul IV), isi incepea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefacutul, Pisalogul, Trufasul, Clevetitorul etc.) cu cate o definitie concisa. 
Ca sa procedez la fel, voi spune ca vaicareala este inclinarea unor oameni de a se plange mai mult si mai des decat ar fi cazul de ceea ce li se intampla. 
Sau, mai pe scurt: vaicareala este expresia unei disproportii intre suferinta si protest. 
Ea nu trebuie confundata cu propensiunea de a vedea raul in toate, si numai raul, care este o hipertrofie a spiritului critic. 
Cartitorul sau cusurgiul se instituie in instanta de judecare a realului, isi da aere de competenta si de obiectivitate, da sentinte si imparte pedepse in numele criteriilor sale, pe care le socoteste infailibile. El isi aroga o misiune, deci un rol activ. 
In schimb, vaicaretul nu este decat o biata fiinta oropsita care patimeste si se vaita, si se tot vaita, de ce si cate are de indurat. 
Fireste, nimeni nu spune ca trebuie sa traiesti rabdand si tacand. 
Si nici ca, atunci cand e vorba de suferinte reale, a te plange de ele n-ar fi o usurare necesara. 
Uneori e tare bine sa-ti spui naduful si sa te mai racoresti. Doar ca trebuie sa existe o proportie rezonabila si un adresant adecvat, de preferinta insusi autorul raului incriminat sau cineva care poate sa-l indrepte. 
Vaicaretul se tanguie insa fara istov la cine sta sa-l asculte sau n-are incotro. 
Si, daca n-are auditor, se jeluieste singur si umbla prin casa suspinand din greu. 
Dar care sa fie, de fapt, obiectul recriminarilor sale? 
Daca te uiti mai atent, constati ca este ceva foarte cuprinzator, viata, soarta; iar faptele invocate sunt doar exemplificari mereu la indemana ale unui martiriu permanent. 
Vaicaretului ii este intotdeauna prea cald sau prea frig, si, in genere, nimic nu vine spre el in cuvenita masura, doar in carenta sau in exces. 
Mai mult, simpla indeplinire a indatoririlor care ii revin in chip normal este resimtita de el ca o corvoada si ca un sulpiciu. Si, fiind pasiv, asteapta mereu ca altii sa se osteneasca in locul lui, ba chiar, daca aceia nu se grabesc sa o faca, le cauta vina si se simte nedreptatit. 
Astfel ca scanceste sau bombane mereu, cand nu tipa ca din gura de sarpe, caindu-se si afurisindu-si zilele. 
Totul ii este prea greu sau prea a sila nu neaparat pentru ca ar fi slab de puteri sau lenes, ci pentru ca nu stie sa-si accepte viata. 
Si ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atat mai mult cu cat acest fel de om nu are destula imaginatie ca sa-si reprezinte ce inseamna adevarata suferinta si nici destul spirit de observatie, sau interes pentru altii, ca sa-si compare soarta cu a lor. 
Si nici destula constiinta de sine ca sa-si dea seama ca multe din cate le are cu adevarat de patimit nu vin din altceva decat din nepriceperea lui de a trai. 
Vaicaretul este un foarte trist "caracter": viata i se pare o cazna, iar pe cei din preajma lui ii dispera cu jelania lui neincetata. 
Se va zice ca e vorba de cazuri razlete si de oameni nu tocmai normali. 
Dar nu e asa. 
E plina lumea de vaicareti si de tanguirile lor. 
Iar cei care, avand sentimentul proportiilor, disciplina interioara si cuvenita decenta, depasesc tacand sau chiar zambind inconveniente si disconforturi minore, trec neobservati, sau par bizari, niste rataciti in lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate in suplicii.

Petru Cretia - Vaicareala

joi, 11 mai 2017

Petru Creția - Încrederea

O vreme a stăpânit printre oameni doar forţa, iar legea era bunul plac al celui mai tare.
Apoi au apărut, în cele mai felurite forme, instanţă de arbitraj între părţile aflate în litigiu, cineva care să împartă dreptatea şi o seamă de reguli ale dreptăţii care au devenit, în trecerea vremii, legi.
Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.
Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.
Iar până la mai largă şi ipotetica ei răspândire ar fi de dorit ca încrederea să-şi pună pecetea pe relaţiile dintre grupuri fie cât de mici de oameni.
Într-adevăr, dincolo de criteriile de număr şi de cantitate, binele din lume se hrăneşte dintr-un soi de exemplaritate inefabilă şi intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălţări pe scara demnităţii umane şi totodată înlesnirii purificării legăturilor pragmatice dintre noi.
Cum să o definim?
Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-vointa şi buna-credinţă a semenului său şi de a nu se îndoi de manifestarea lor constantă.
În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredinţa avutul sau pe copiii tăi, de a-i da o misiune importantă şi dificilă, de a-l face depozitarul unui secret important.
Iar cel investit cu încredere este propriul său garant, prin simpla angajare verbală sau nici măcar atât.
Sunt oameni al căror trecut este în întregimea lui o garanţie şi al căror devotament, adesea dovedit sau dovedit doar într-o împrejurare excepţională, este mai presus de orice îndoială.
Sunt oamenii pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate.
Pe de altă parte există oameni pe care îi câştiga însăşi încrederea pe care le-o arăţi.
De unde, invers, reflecţia lui La Rochefoucauld: "Neîncrederea noastră îndreptăţeşte înşelătoria celuilalt".
Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine cât şi pentru că cel înşelat în încrederea lui îşi poate pierde în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere.
Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este aşa de felul său, adesea pentru că se ştie pe sine însuşi capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporţionat de mărunt.
Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci şi de bucuria încrederii şi de nobleţea ei. De aici gândul radical al aceluiaşi La Rochefoucauld că: "Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înşelat de ei".
Şi nu numai în prietenii tăi.
Omul înzestrat cu nobleţea inimii îşi acorda încrederea a priori, până la proba contrară.
Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta, ca şi cu banii tăi.
După cum meschin este şi omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenţii şi în buna-credinţă a nimănui şi se întreabă, în faţa unui act generos şi dezinteresat: "Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine".
Toată lumea îl înşeală, toată lumea îl minte, toţi sunt nişte prefăcuţi.
Evident, încrederea conţine, în principiu, o doză de risc, riscul de a-ţi plasa greşit încrederea câtă vreme există făţărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuţii în vederea unui folos pe care nu l-ai dobândi altfel.
Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care ştia atât de multe despre partea nevăzută, şi neagră, a albelor noastre virtuţi, ne vom aminti cu ajutorul său că nu la puţini oameni "sinceritatea nu este decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalţi".
Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câştiga, prin înşelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspira pe drept cuvânt încredere şi sunt hotărâţi să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite şi, trădând pe cei care au avut încredere în ei, se trădează pe ei înşişi. Pe ei şi principiul moral.
Şi apoi nu e vorba aici numai de moralitate şi de principiul ei.
Înşelarea încrederii noastre răneşte în noi ceva în acelaşi timp foarte adânc şi foarte delicat. Ea doare de fiecare dată că o iubire trădată şi adeseori ne pasă mai puţin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât de pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag şi nu invers.
Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveţiene.
Nici măcar pe un slujitor al nostru de încredere nu îl avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul lui faţă de noi, ci pentru că, în întregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este.
Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituţiilor actuale, devenite inutile, ar dispărea.
Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere.
Mai sigur sunt de faptul că, dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, pastrandu-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi.
Şi, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.
Petru Creția Încrederea


miercuri, 3 mai 2017

Petru Cretia - Placerea

Se poate susține că toți oamenii urmăresc plăcerea pentru că toţi doresc viaţa...
Plăcerea... desăvârșește viața, iar viața este un lucru de dorit.
Însă întrebarea dacă dorim viața de dragul plăcerii sau plăcerea de dragul vieţii poate fi deocamdată lăsată fără răspuns. Tot ce putem spune este că apar prea legate între ele pentru a putea fi separate. Aristotel, Etică nicomahica, X, 5.
Nu putem nega că majoritatea marilor culturi au recurs la distincția falacioasă dintre suflet şi trup, deosebindu-le net în esenţa lor, opunându-le chiar şi dând "sufletului" o prețuire pe care trupului i-o refuza cu dispreț.
Şi bine știm cu toții că multe idealuri morale sunt asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renunțarea la plăceri, în numele virtuților purificatoare ale suferinţei trupeşti prin privaţiune sau chiar prin tortură (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei).
Voi afirma, fără demonstrație (nu și-ar avea rostul aici), deci voi postula că trupul și sufletul sunt două fete ale aceleiași realităţi, că nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului şi pentru a pune accentul pe o funcţie sau alta a aceluiaşi sine, care este trup-suflet, aşa cum spaţiul şi timpul sunt spatiotimp.
Nu vi s-a părut niciodată curios că Dante conferă sufletelor morților un fel de trup care nu e doar aparență şi simulacru, de vreme ce poate simți durerea şi implicit plăcerea?
Şi că acelaşi Dante se simte obligat să explice pe larg de ce, potrivit credinței creştine, ne vom înfățișa la Judecata de apoi cu trupul nostru cu tot?
Şi totuşi creștinismul se numără printre credințele care au dus cel mai departe distincţia dintre trup şi suflet, privilegiind sufletul.
Şi oare de ce, după cele mai întemeiate şi mai probe mărturii, unele stări provocate de niște substanțe halucinogene seamănă până la identitate cu stările de extaz?
Dar, până la extaz, nouă, muritorilor făcuţi din suflet-trup, ni s-a dat plăcerea, toată scara plăcerilor.
Şi să nu se spună că plăcerea este a trupului, că este un ce trupesc.
Este la fel de imaterială şi de nevăzută că tot ce, tradițional, tine de suflet, că sufletul însuși.
Iar cine îşi numește trupul "fratele porc", distingându-l de sine şi disprețuindu-l cu oarecare tandră şi indulgentă condescendență uită ce abisuri de abjecție poate conține, sufletul uman".
Trupul, deşi nu este pură natură, este inocent că orice realitate naturală. O realitate naturală fără care încă nu s-a văzut în lume suflet, nici spirit, cu toate elevaţiile lor. Şi vorbind de natură ea a sădit în noi plăcerea, şi totodată suferinţa privării de ea, plăcerea de a mânca pentru a subzista, plăcerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva şi dincolo de moarte.
De altfel, se știe că, în istoria vieții, iubirea şi moartea sunt invenții relativ târzii, pline de fericite consecințe. Iar omul a făcut din înmulțire şi sex o feerie nesfârșită, care îi umple istoria. Şi chiar din alimentație, pe alocuri, a făurit o artă subtilă.
Şi fie pomenită aici şi joaca tuturor copiilor din lume, care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este însoţită de una dintre cele mai intense plăceri care se pot trăi în viaţă, cum se poate vedea numai privindu-le chipul, privirea, când se joacă, uneori până la extenuare.
Iar nouă, crescuţi din bucuria acestei plăceri vechi, având a trece prin zile şi ani, oare nouă nu ne este dată plăcerea de a auzi cum se stârneşte vântul printre arbori, răcoarea umbrelor adânci ale verii, mirosul zăpezii, priveliştea marii neîncetată?
Dar, chiar independent de considerații asupra gradului de elaborare a unei plăceri date, vom spune că, la un nivel oricât de frust, plăcerea, aşa cum stă la rădăcinile vieţii, este indispensabilă vieții şi că, pe deasupra oricărei plăceri determinate, gustul vieţii este dat de plăcerea în sine de a fi, care este mai mult decât suma plăcerilor date nouă, este manifestarea vitalităţii, a belşugului de viaţă care curge în vinele noastre şi ne leagă de viaţa lumii.
Şi chiar în sfera acţiunii: orice acțiune care izvorăște din libertatea noastră de a alege este însoţită şi stimulată de plăcerea de a o exercita. Iar plăcerea, o anumită formă intensă şi decantata de senzualitate, este implicită în cea mai pură contemplaţie.
Chiar Platon, în Banchetul, când vorbeşte de contemplarea Frumuseții ca Formă sau Idee, presupune că nu ajungem până la ea decât trecând printr-o zonă tot mai largă şi mai înaltă de plăceri, corespunzând unor frumuseți tot mai abstracte.
Dar noi, refuzându-l pe Platon, vom prețui plăcerea care nu duce mai departe decât frumusețea dată nouă aici şi acum.
Iar frumusețea la rândul ei, oricum am analiza-o, nu poate fi despărțită de plăcere.
Nici chiar frumusețea cea mai abstractă, cea mai aparent depărtată de simțuri şi de dorințe.
Fără capacitatea mereu reînnoită de indiferent ce orgasm, lumea ar fi de nelocuit şi de neacceptat.
Ne-ar roade plictisul, ne-ar mânca urâtul, ne-am pierde într-o entropie letală. Până şi asceza este gândită ca un drum către extaz.
Iar elanul de viaţă care străbate viaţa (şi poate lumea în întregul ei) este ori voluptuos ori nul.
De aici, în chip paradoxal, şi faptul că plăcerea se poate întoarce, în anumite condiţii, împotriva vieţii.
Omul, nefiind pură natură, poate cădea în plăcere ca într-un abis şi să se piardă acolo.
Rupte din contextul lor, care este al întregii vieții şi al plăcerii globale de a fi, anumite plăceri pot deveni, cum știm, ucigașe.
Nu le cultivă decât acela care și-a pierdut măsura, deplinătatea omenească, cel a cărui vitalitate este cumva avariată, cel care nu mai e în stare să trăiască muzica atât de complexă a plăcerilor terestre şi îşi vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigat şi apoi moarte.
Şi, dacă ne gândim mai bine, chiar viciile, ca să folosim o terminologie desuetă, sau măcar o parte dintre ele, nu sunt altceva decât decontextualizarea unei plăceri şi trecerea ei în exces, lipsa de cooperare cu întregul plăcerilor care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizați ai asceţilor, nobile virtuţi.

Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însușiri ale omului deplin şi viu pe deplin
Petru Cretia - Placerea

joi, 27 aprilie 2017

Petru Cretia - Nepasarea

Nepasarea este buna cand nu-ti pasa de zadarnicii: de gura lumii, care multe spune si putine stie cu adevarat, de preacinstirea celor necinstiti, de pisicile negre care iti taie drumul, de faptul ca ploua, de cat sunt oamenii de rai, tu socotindu-te intotdeauna altfel, de necuviinta slujbasilor, de palavrageala dregatorilor, de prea multe muste, de imbulzeala pe care, totusi, o sporesti si tu, de conspiratiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de cainii vagabonzi. 
De cate si mai cate, inclusiv de soarta, cand de fapt soarta ta esti tocmai tu, care foarte putin te cunosti si, din aceasta nestiinta, tot dai vina pe un concept nebulos. Fireste, sunt multe lucruri mari de care trebuie, sau ar trebui sa-ti pese. Nu despre ele va fi vorba acum. 
Aici ne vom margini la lucruri mai marunte, care ne strica viata, dar care, insumate, se constituie intr-o civilizatie a raului plac. 
Despre nepasarea pagubitoare se cade sa vorbim. 
La temeiul ei stau cateva principii. 
Unul, fundamental, este enuntat adesea: Lasa, ca merge si asa. 
Celelalte sunt mai mult latente: De ce sa ma omor cu firea, ce-mi pasa mie, cui ce-i pasa, de ce atata zor, maine nu e zi ? sau Treaba lor pe mine nu ma priveste. 
Si poate chiar au dreptate cei care gandesc astfel, dar una stramba. 
O vasta conceptie endemica in care se amesteca lenea, delasarea, miopia pragmatica, lungul nasului ca masura a lumii, nesimtirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunitatii si a urgentelor, impacarea nevolnica cu mersul lucrurilor asa cum este. In timp ce ele, incet, incet, se dezagrega, o iau razna, se pustiesc, se darapaneaza. Dar mai ales lipsa sentimentului ca exista datorii nescrise, obligatii ale omului vrednic si chibzuit ca atare. 
In ansamblu, ideea zanatica si nefasta ca o lume, cat s-ar deteriora ea in amanunt, rezista chiar asa oricat: cu franele uzate, cu robinete care nu se mai inchid, cu ferestre sparte, cu copii crescand in voia lor, cu catastife tinute la intamplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdranganindu-si fiarele vechi, cu tigara vesel aruncata intr-o claie de fan. 
In nepasarea aceasta tembela si adesea voioasa, de lucruri in general, se mai afla una care poate da seama de toate: nepasarea de altul, de ceilalti, in cercuri tot mai largi de indiferenta, de la ai tai pana la tara. 
Nu dusmanie, nu vointa rea - sentimente energice si orientate - ci doar nepasare. 
Neputinta de a ne identifica cu altii, in comunele noastre nevoi si in comuna noastra umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecintele actelor noastre asupra celui de langa noi sau care vine dupa noi si se va speria de ce-am lasat in urma
Nu iti infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru ca ii detesti, ci pur si simplu pentru ca nu iti pasa de ei: tu sa-ti faci voia, ca si cand ai fi singur pe lume. 
De ce sa lasi curat si bine oranduit dupa tine? 
Ti-ai facut interesul si gata. 
Urmarile nu intra in puterea ta de a ti le imagina, pentru ca iti lipseste capacitatea de a-ti pasa. Ea iti vine numai atunci cand esti obiectul nepasarii sau al protestelor altuia. 
De aici vrajbe si uri, procese, vendete, o cheltuiala de energie prosteasca si trista, cu totul disproportionata fata de putina atentie datorata altuia, care inseamna a-ti pasa de el cat iti pasa de tine. 
Sau chiar mai putin, dar totusi. Caci, de fapt, nepasarea de mersul lucrurilor si nepasarea fata de altii este, privita mai de sus, grava nepasare fata de tine insuti. 
Suma actelor de nepasare, lipsa de grija pentru ceea ce merita grija cand e gandit ca intreg bine alcatuit, ca o mare gospodarie a tuturor, poate duce de rapa o lume cu nepasatorii ei cu tot. 
Bunul obstesc este privit cu nepasare pentru ca "obstesc" a ajuns sa fie sinonim cu ceva care nu te priveste, care nu e al fiecaruia, ci al nimanui. Si astfel nepasarea devine o autoagresiune generalizata si pe termen lung, o vasta paragina al carei singur rod e paguba noastra a tuturor si a urmasilor nostri. Ca sa fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care sa iti bage frica in oase. 
S-a vazut ca e chiar dimpotriva. 
Este nevoie doar sa lasi o clipa totul de izbeliste - lucru foarte usor - si in clipa aceea sa te gandesti putin - lucru, ce-i drept, foarte greu - cat de frumoasa ar fi lumea si buna de trait in ea, daca am sti sa ne pese.


Petru Cretia - Nepasarea

duminică, 23 aprilie 2017

Petru Cretia - CURAJUL

Curajul pare ceva foarte simplu: neinfricarea in fata primejdiei, puterea si darzenia de a o infrunta, indiferent de urmari.
Este asumarea deliberata a unui risc si este, dintre toate virtutile omenesti, cea mai instrainata de adanc inradacinatul nostru instinct de conservare. 
Ea dovedeste asadar ca, in fondul ultim al naturii noastre, exista o motivatie mai puternica decat aceea de a ne multumi sa subsistam oricum.
In ultima analiza, omul curajos este cel pentru care o forma anume de viata asumata fara risc, si chiar viata insasi, au mai putin pret decat hotararea irevocabila de a o depasi cu riscul infrangerii, al pierzaniei sau al mortii. 
Fara curaj ne-am multumi sa fim, in obida, multul putinul care suntem. 
Neinfricarea este o forta care functioneaza impotriva impacarii inertiale cu datul, care tinde sa rupa ingradirile hotarate de cei carora le e de folos sa ne supuna, zeii, natura, retinerii infricarii noastre. 
Suntem datori sa spunem ca virtutea curajului nu este in mod obligatoriu asociata cu un principiu moral. 
Curajos poate fi si talharul sau asasinul, si cel setos de putere si cel care isi pune avutul la cheremul norocului; mercenarul fara ideal, aventurierul fara scrupule, cuceritorul feroce si lacom, trisorul, speculantul, teroristul, slujitorii celor mai funeste cauze. 
Curajul este o forma a energiei psihice care se poate umple cu orice continut. Oricare i-ar fi mobilurile, tot curaj se cheama, si nici o instanta juridica sau morala nu condamna pe cineva pentru curajul cu care a incalcat legea, ci doar pentru ca a incalcat-o. Fie zise acestea pentru a clarifica notiunea.
Dar si mai de folos este sa ne gandim aici la curajul care face mai frumoasa lumea. 
El, in esenta sa, nu este doar un act de constiinta care asaza anumite valori mai presus decat orice profit injositor si decat viata insasi, ci totodata un act absolut de vointa care instituie acele valori in realitate si ilustreaza demnitatea omenescului.
Sunt insa anumite distinctii de facut. 
Cea mai importanta pentru noi toti este aceea dintre curajul care se manifesta in cumpana si in slava unei clipe si cel care da continut si noblete duratei unei vieti.
Cel dintai, cand nu este un simplu acces de pasionalitate oarba (cu cele mai diferite motivatii) este expresia, intr-o imprejurare hotaratoare, a unei nazuinte ideale mai imperioase decat orice calcul de prudenta sau de izbanda.
In asemenea clipe savarsesti, cu orice pret, ceea ce, nesavarsind, ai trada tot ce te defineste si da vietii tale un sens: dragostea pentru o comunitate sau pentru un om, onoarea, demnitatea, crezul tau, credinta altora in tine, principiul de coerenta si de statornicie al vietii tale, adica, de fapt, exemplaritatea ta morala, asumata ca o datorie fata de cei pentru care insemni ceva.
Giordano Bruno, refuzand sa-si renege filozofia si infruntand moartea pe rug, a contribuit la crearea unor forme de civilizatie mai inalte: nu a fost doar un martir, ci si un martor pilduitor, flacara unei exigente a spiritului in universal.
Cenusa lui si a altora ca el s-a risipit in istoria lumii ca un polen care a dat roada unui sir lung de generatii.
Curajul are aceasta putere fara seaman: ca poate infrange ceea ce altfel ar fi de neinfrant si totodata ca, fie si biruit, sporeste zestrea conditiei noastre cu ceva care nu-i mai poate fi luat niciodata. 
Din vechime pana in tarziul vremii, sute de cetateni au ales sa moara pana la ultimul om, cu copii cu tot, ca sa pastreze intreaga mandria obarsiei lor, a datinilor si a credintei in care au trait veacuri de-a randul.
Si au intrat in nefiinta afirmandu-si astfel, inalterata, identitatea. 
Curajul este si aceasta: sa fii tu insuti, pana la capat. El este deci o specie superioara (si numai omeneasca) a instinctului de conservare: nu a vietii, ci a sensului ei, nu a identitatii empirice, ci a celei ideale.
Dar mai exista si cealalta forma, mai putin spectaculoasa, a curajului.
Cea care, ceas de ceas, zi cu zi, prin vicisitudini si ani, ne face sa invingem descurajarea, nelinistea, uitarea, plictisul rutinei, satiul, ingustimea, nedreptatile si ingratitudinile de rand, lenta erodare a energiilor si a rabdarii noastre.
Nu este putin lucru si nu are rasplata vreunei glorii.
Cateodata e crancena: sa-ti cresti, in durere, copii rau nascuti, sa ingrijasti ani si ani parinti neputinciosi, sa trudesti caineste pentru putin si sa pierzi si ce ai, sa rabzi fara murmur chinurile trupului, sa fii obscurul erou al unei dainuiri. 
Cat ar parea de ciudat, exista o relatie intre darzenia de a rezista fara sa te dai batut la focul scazut al canonului zilnic si o forma extrema a curajului: rezistenta la tortura.
Putini putem sa ne imaginam ce inseamna asemenea lucru si ce rol are el in istoria demnitatii omenesti.
Dar cum sa scrii despre curaj fara sa te inchini la memoria celor care, indurand iadul pe pamant, din partea unor tortionari care nu erau demoni, ci oameni, n-au tradat pe nimeni si nimic. Fata de acest fel de curaj, curajul altor luptatori neinfricati sta poate cu un rang mai jos in ierarhia vredniciei de a fi om.
Cei care au rezistat neintinati la schingiurile de care a prisosit acest veac sunt cei ce ne-au izbavit, in fata Domnului, de rusinea de a-l fi trait. 
Sunt sfintii acestei inspaimantatoare vremi, iar trupurile lor sfasiate si batjocorite au a sta intinse pe lespezile neuitarii. Impreuna cu aceia, multi de nimeni stiuti, care s-au dus catre moarte cu seninatate, unii dintre ei zambind.
Un osandit a spus, intr-un alt veac, si in ajunul executiei: "Maine o sa fie o zi cam grea". 
Si altii si altii: cei ce au primit sau au cerut sa moara ca sa nu moara altii, cei care au murit pentru dreptate, stiind bine ca multa vreme strambatatea va fi preaslavita si biruitoare, cei care le-au spus de la obraz asupritorilor cine sunt si cat le este pretul, in timp ce acestia radeau si le zdrobeau mainile si fruntea, cei care au pierdut ce le era mai drag si au mai indurat sa traiasca, asteptand, rabdatori, sa vina ceasul cuvenitei pedepse.
Si inca o specie, de care rar se pomeneste: cei care si-au pus curajul vietii lor acolo unde nu se cuvenea si au stiut sa simuleze, in ceasul ispasirii, o abjecta lasitate, ca sa-si dezminta trecutul si sa nu ramana pilda de curaj daunator.
Dar frica, dar spaima, fara de care curajul nu ar fi decat salbaticie leonina sau incumetare fara minte? 
Cum sa dai pret curajului fara a-i sti pretul, fara a incerca sa simti cum se ridica el peste oarba noastra sete de viata si fara a intelege, cu indurare, ca unii dintre noi pot ajunge la capatul curajului lor? 
Sau cum sa uiti ca oameni care s-au aratat adeseori bicisnici si lasi, iar mai apoi, manati de puterile ascunse sau pastrate in ei, s-au izbavit, riscand imposibilul, biruind sau pierind?
Sau cum am putea uita, noi toti cei mantuiti prin el, ca Isus, pe cruce, a strigat, ca om pieritor si chinuit, "Tata, de ce m-ai parasit ?". 
Ajunga atat, oricate ar mai fi de spus. 
Mai puna cititorul de la el si din el. 
Insa nu doar acum, cand citeste, ci traind si patimind, temandu-se cum ne temem cu totii si infrangandu-si teama de cate ori poate, adaugandu-i lumii curajul sau.
Petru Cretia – Curajul


sâmbătă, 22 aprilie 2017

Petru Cretia – Tiranii marunti

Multe dintre relele pe care le traim astazi isi au obarsia si explicatia in trecut, si nu cred ca e zadarnic sa ne intoarcem cu gandul la vremea care le-a zamislit si care isi mai arunca greaua umbra peste noi.
Si e bine sa ia aminte cei care, lezati si dezamagiti de multe din cate patimesc si neintelegand cat de grea e primenirea unei lumi, evoca cu regret si chiar cu nostalgie infernul vechilor randuieli ca pe un paradis pierdut.
Am fost zeci de ani supusi relei voi a unei puteri autoinstituite si, totodata, mintiti si manipulati de ea, am fost otraviti. Iar drojdia acestei otravi mai opereaza si azi.
Doar ca un scenariu istoric in care de o parte se afla, nemiloasa, staruitoare si coruptiva, puterea care asupreste, iar de cealalta neputinta multimii asuprite este un scenariu fals.
De fapt, intr-o lume stapanita prin forta si guvernata de legi strambe, nerespectate nici macar acelea, masa celor astfel stapaniti se constituie ea insasi, pe trepte scazatoare, intr-o ierarhie de asupritori.
Fiecare ins care are un rol cat de mic in sistem exercita, la nivelul sau, o putere arbitrara si abuziva.
Dupa ce se ispraveste marea tagma a imputernicitilor nemijlociti ai statului totalitar, bine asezati si stipendiati de putere, incepe imperiul celor care se erijeaza - tolerati si chiar incurajati de mai marii lor - in despoti tot mai marunti, dar de nocivitate proportional constanta.
Pana la ultimul functionar de ghiseu, pana la ultimul tejghetar.
Rar sa se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fisier de clinica, secretar, controlor, arhivar, vanzator sau paznic de ceva care sa nu se poarte ca o fiinta atotputernica pe peticul ei de putere.
Si nu numai ca sa traga, cum des se intampla, foloase, ci si din pura placere de a-si exercita, in deplina imunitate, samavolnicia.
Betia puterii nu-i imbata doar pe satrapi.
Pana si vanzatoarea care stropeste trotuarul din fata unei pravalii se simte investita cu o autoritate institutionala si te trateaza ca atare.
Toti se socotesc, prin raportare la tine, care nu esti nimic, institutii, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, si in primul rand dreptul de a abuza.
Si, prin urmare, isi considera serviciile nu ca pe niste obligatii, ci ca pe niste favoruri acordate, dupa interes sau dupa toane, omului de rand. 
Intr-un fel se razbuna asa pe faptul ca, la un esalon mai sus, sunt si ei tratati deopotriva.
Dar, in relatia cu tine, om neinstitutional, se comporta ca si cand s-ar situa in insasi obarsia puterii, simtindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta.
Sluga de stapan rau este la fel de rea ca si stapanul, oricat de mici iar fi prerogativele.
Si il simte de la o posta pe cel care, macar in clipa acea, este lipsit de orice putere si se afla la cheremul lui: petitionarul si postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetateanul si, in genere, locuitorul.
Lipsit de orice prestigiu si de orice capacitate de a apela la vreo instanta care sa-i faca dreptate, el poate fi tratat oricum.
Iar daca se incumeta sa-si ceara dreptatea, se trezeste el insusi vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru ca a avut nesabuinta sa conteste sacralitatea unui marunt delegat al puterii, care se crede, si ii este ingaduit sa se creada, un sacerdot al ei.
Este oare om care sa nu fi simtit cat de amara e aceasta umilinta?


Petru Cretia – Tiranii marunti 

vineri, 21 aprilie 2017

Petru Cretia - Suferinta zadarnica

O parte din cate avem de indurat ne vine de la puterile neomenesti: cataclisme, boli, insasi moartea.
Cat le-am zagazui, ne coplesesc si ne bantuie.
Puterile acestea din afara noastra si mai tari decat noi sunt totodata fatale si inocente.
Ele apar ca rele numai inauntrul suferintei omenesti si nu avem a ne plange de ele in fata nici unei instante. Trebuie sa le rabdam si sa le depasim, trecand mai departe, dincolo de suferinta si de moarte.
Insa alte suferinte, unele salbatice, ni le aducem unii altora.
O mare parte a istoriei este aceea a unor rafuieli pradalnice si sangeroase si a unor crancene prigoane si impliniri, care au adus mai multa suferinta decat poate gandul sa cuprinda.
Am fost o clipa tentat sa fac un catalog al crimelor istorice, insa repede mi-am dat seama ca a le califica drept zadarnice inseamna a opera cu o alta realitate si cu o alta definitie a omenescului.
Asa cum suntem, o parte constitutiva din natura noastra este rea, si fara partea aceasta am fi o alta specie, utopica. Desigur, nu suntem doar rai, suntem fiinte amestecate si ambigue, cu o cumpana ciudata in noi intre bine si rau, intre cruzime si indurare, intre ce suntem si ce am putea fi.
Astfel ca ma voi margini sa vorbesc despre acele suferinte pe care singuri ni le facem, de care ne-am putea lipsi si care, privite in adancul lor, par cu adevarat zadarnice.
Se nasc din idei gresite sau din simpla ignoranta, din nazuinte desarte, din spaime iluzorii, adesea dintr-o pragmatica defectuoasa.
Iata, patrunde in noi, din slaba noastra judecata, cate o idee care ne stapaneste, cenzurandu-ne pornirile cele mai firesti.
Ne supunem de bunavoie si adesea obsesional unor precepte zanatice, zamislite din cine stie ce interese mercantile ale altora sau rataciri ale propriei noastre minti, iar zilele noastre se umplu de oprelisti si de remuscari. Pot fi retete igienice sau dietetice, medicale sau menajere, dar pot fi, la alt nivel, anumite credinte, maniacalitatile chinuitoare ale superstitiilor sau imperativele unei religiozitati rau gandite sau rau asimilate, cu care singuri ne asuprim si ne inneguram.
Este un pacat fata de Domnul sa ni-l inchipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, incruntat si carcotas, cerandu-ne sa ne supunem neclintit unor forme fara noima si unor prohibitii nefiresti.
Unde sa-i fie iubirea, blandetea si indurarea ?
Pe de alta parte, cata suferinta in noi si in altii cand ne lasam sufletul napadit de buruienisul unor pasiuni inferioare si pernicioase.
Cate vieti nu-si mai gasesc odihna prada unor gelozii mistuitoare si fara temei, unor josnice invidii, unor susceptibilitati neverosimile.
Cui slujeste sa ai un suflet vesnic neincrezator, sa alegi doar raul din orice, sa traiesti in zavistie si in ura?
Si cati oameni nu si-au irosit puterile lor adevarate de dragul unor ambitii pentru care nu erau facuti ?
Si apoi cat chin in jurul celor care cred ca vointa lor este lege si ca dreptate pot avea numai ei si care, in numele acestei amagiri ii asupresc, ii umilesc si ii tin vinovati pe toti ceilalti.
Sau in jurul cate unei indaratnicii obtuze care se da drept darzenie si consecventa.
Si ce sa mai spunem de mizeriile pe care, in numele chibzuintei, le produce meschinaria, zgarcenia sordida care ne face mai saraci decat suntem, si mult mai urati.
Si mai exista o meteahna dezastruoasa, care tine de proasta randuiala a vietii, de neatentie, de neglijenta si de delasare si duce la neajunsuri atat de usor evitabile.
Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive si incapabile sa invete din experienta, si a caror viata este un lung supliciu, pentru ei si pentru cei din jur. Ei sunt adevaratii protagonisti si martiri ai suferintei zadarnice.
Nu e pacat de toate acestea si, in lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiti ?
Triste zadarnicii, care ne macina vietile si ne rapesc bucuria de a trai.
Nu numai mintea ci si sufletul se poate cultiva, cand ai inclinare catre cultura sufletului, si mai ales cand te gandesti, macar din cand in cand, ca poate gresesti, ca poate se afla sub cer lucruri la care filozofia ta nu viseaza, ca poate ar fi bine sa te schimbi, sa iesi din inertia si din cercul orb al sinelui.
Prea multe sunt suferintele care nu depind de noi ca sa nu merite sa incercam sa le alungam pe cele, atat de zadarnice, care isi au obarsia in gresita asezare a sufletului nostru.


Petru Cretia - Suferinta zadarnica

marți, 11 aprilie 2017

Petru Cretia - Cuvantul dat


"A-ti da cuvantul - sau, cum se spunea odinioara, a-ti da cuvantul de onoare - revine la a te angaja ferm ca vei face un lucru anume pana la un termen anume. 
Cuvantul dat este ca iscalitura in josul unui contract

Atata ca intr-un contract se stipuleaza ca neindeplinirea lui atrage dupa sine o anume penalizare, in timp ce incalcarea cuvantului dat, care consfinteste o conventie pur verbala, nu. 
Cel care nu se tine de cuvant intr-o chestiune cat de cat mai importanta nu poate fi nici macar actionat in justitie, pentru ca nu se poate invoca impotriva lui nici un document doveditor. 
Numai ca impunitatea omului care nu-si respecta cuvantul dat este iluzorie: dupa o vreme pierde insusi temeiul conventiei verbale, care este increderea. 
Cuvantul unui om discreditat nu mai are trecere si, lucru chiar mai grav, cel lezat, mai ales daca este neincrezator din fire, tinde sa generalizeze si sa nu mai aiba incredere in nimeni. 
De aici, infinita complicare si ingreunare a relatiilor dintre oameni.

Se poate face o tipologie a oamenilor fara cuvant. In chip surprinzator, categoria cea mai numeroasa nu este aceea a celor care isi dau cuvantul cu intentia deliberata de a nu si-l tine, deci de a-si insela partenerul. 
Cei mai multi oameni fara cuvant sunt mai degraba usuratici decat fraudulosi. 
Fagaduiesc cu usurinta, uneori chiar nesolicitati, oferindu-si placerea de a se arata saritori sau generosi fara ca, mai apoi, sa-si dea vreo osteneala in acest sens; se iau cu altele, nu le mai pasa, uita. 
Iar constiinta lor nu impovareaza cu nici o remuscare, respectul lor de sine nu iese stirbit cu nimic, iar disponibilitatea de a recidiva a acestor iluzionisti ai fagaduintei ramane si ea proaspata si intreaga. 
Unii, dojeniti, chiar se scandalizeaza, uitand cu desavarsire clipa de euforie a promisiunii si neluand in seama prejudiciul adus prin inselarea unei asteptari. 
Si, in genere, rolul lor de incurca-lume. 
Si nu doar atat, uneori violeaza relatii mai delicate, se angajeaza, cu o fervoare subita si efemera, in prietenii de care uita la cateva minute dupa ce si-au fluturat batista pe un peron, la cateva zile dupa ce au promis ca vor scrie, ca vor da un semn, ca le pasa de tine cat de putin. Sunt oameni superficiali si cu atat mai periculosi cu cat nu doar par, dar chiar sunt de buna-credinta. Pentru o clipa. 
Un caz frecvent de nerespectare a cuvantului dat este nepunctualitatea. 
Pare un pacat minor, dar nu este, mai ales in comunitatile de azi, cand timpul este dramuit, coordonarea trebuie sa fie fara cusur, iar incapacitatea cuiva de a se coordona in timp cu altii poate produce uneori neajunsuri severe. 
Si, chiar fara asta, a lasa pe cineva sa bata indelung trotuarul, pe soare sau pe ploaie, sub privirile trecatorilor sau ale localnicilor, facandu-l ori suspect ori ridicol, este semnul unei grave lipse de respect. 
Si mai poate fi si semnul unui arhaism comportamental, al unei incapacitati de integrare intr-o comunitate evoluata de tip urban.
La tara starile de lucruri nu cer cine stie ce eforturi cronometrice. Dupa cum locul de intalnire nu trebuie neaparat sa fie un punct precis ("la lunca", "pe dupa gradini", "mai la vale"), tot asa momentul intalnirii se poate situa intr-o durata mai larga : "pe sara", "pe la chindie", "la intorsul vitelor". Si, in sistemul acesta de referinta mai lax, nimeni nu este pagubit si totul se petrece dupa cuviinta. 
Mutandu-l in spatiul altor rigori si al altor stringente, el este nu numai arhaic, ci si pagubitor. 
Iar cine s-a lasat amagit o viata crezand zadarnic in punctualitatea unei serii considerabile de contemporani ai sai (dintre care unii n-au mai venit deloc, fara sa mai dea mai apoi vreo explicatie sau a invoca vreo scuza), nu are nostalgii patriarhale. Si nici nu-si poate imita amagitorii, pentru ca actul etic este, prin definitie, nonpragmatic si exemplar.
Printre indicii gradului de civilizatie al unei comunitat i se numara, si nu in ultimul rand, functia regulativa a cuvantului dat. 
Sunt civilizatii in care poti obtine lucruri importante in schimbul cuvantului dat
E drept ca, daca minti si esti prins, nu te mai primeste nimeni, nu te mai saluta nimeni si risti sa mori in sant. In asemenea comunitati statutul cuvantului dat este bivalent : el trimite si in trecut, la perioada in care pentru elite cuvantul dat era un angajament de onoare mai coercitiv decat orice lege, si la viitorul, poate utopic, in care increderea umana va deveni atat de mare incat constrangerile legii vor fi devenit inutile. 
La noi lucrurile stau inca foarte prost: urbanizarea pripita a multora, vagi reminiscente de levantinism, greu definibile cu solide argumente de continuitate istorica, cotropitoarea tiganie si un anume endemic lasa-ma sa te las ne fac greu adaptabili unui stil de viata mai exigent. 
Multi isi fac chiar un fel de mandrie din luarea à la légère a obligatiilor de onoare, aici, la portile fericite ale Orientului. 
Sunt oamenii carora le lipseste nu numai respectul pe care il datoram semenilor nostri si de noi insine, ci si cultura si perspectiva istorica." 

Petru Cretia - Cuvantul dat


duminică, 25 octombrie 2015

Seneca: despre dispret

Pentru că o mare parte a insultelor vine de la cei trufaşi şi aroganţi şi care fac faţă prost succesului, înţeleptul are ceva care îi permite să privească dispreţuitor această atitudine îngîmfată, şi anume virtutea cea mai frumoasă dintre toate, măreţia sufletească. 
Ea trece peste orice de felul acesta, cum sînt închipuirile deşarte ale visurilor şi vedeniile nopţii, în care nu există nimic solid şi real.
În acelaşi timp, el crede că toţi îi sînt mai prejos, pînă-ntr-atît încît le lipseşte îndrăzneala de a dispreţui ceea ce se află mult deasupra lor. 
Cuvîntul contumelia (insultă) vine de la contemptus (dispreţ), fiindcă nimeni nu îi aduce o asemenea injurie cuiva decît dacă îl desconsideră. Însă nimeni nu îl desconsideră pe unul care este mai mare decît el sau mai bun, chiar dacă se poartă în felul în care obişnuiesc să se poarte cei dispreţuitori.
De fapt, şi copiii îşi lovesc în faţă părinţii, şi sugarul răvăşeşte părul mamei şi îl smulge, scuipă, îşi dezgoleşte în văzul alor săi acele părţi care ar trebui să stea acoperite, scapă cuvinte necuviincioase; totuşi, nu numim insultă nici una dintre aceste purtări. 
De ce? 
Pentru că cel care le face nu este în stare să dispreţuiască. 

Ramîi cu bine,
Senca.

marți, 20 octombrie 2015

Seneca: despre nedreptate

"Nu ai nici un motiv să spui, aşa cum te-ai deprins să faci, că acest înţelept al nostru nu se găseşte niciunde.
Nu ni l-am imaginat noi, ca o fală deşartă a spiritului omenesc, şi nici nu am plăsmuit o imagine măreaţă a unui lucru ireal, ci una pe care o modelăm, am dat-o la iveală, o dăm la iveală – chiar dacă foarte rar şi una singură într-un lung şir de ani.
Căci lucrurile mari şi care depăşesc limita a ceea ce este obişnuit şi comun nu apar des.
Altminteri, însuşi acest M. Cato, de la al cărui nume a şi pornit această discuţie, mă tem că se ridică deasupra modelului nostru.
În cele din urmă, trebuie să fie mai puternic ceea ce vatămă decît ceea ce este vătămat.
Nevrednicia însă nu este mai tare decît virtutea: prin urmare, înţeleptul nu poate fi vătămat. Numai răuvoitorii încearcă să-i nedreptăţească pe cei buni; între cei buni este pace, dar oamenii răi sînt primejdioşi atît pentru cei buni, cît şi între ei. Dacă doar cel slab poate fi vătămat, iar cel rău este mai slab decît cel bun, dacă pentru cei buni nedreptatea nu poate veni decît din partea unuia neasemănător lor – atunci nedreptatea nu îl poate atinge pe înţelept. Căci nici nu mai e nevoie să ţi se amintească aceasta: singurul om bun este înţeleptul. „Dacă Socrate,” spune cineva, „a fost condamnat pe nedrept, înseamnă că a suferit o nedreptate.” 
În acest moment, trebuie să înţelegem cum se poate întîmpla ca vreunul să îmi facă o nedreptate, iar eu să nu o sufăr: la fel ca în cazul în care cineva mi-ar aduce în casa din oraş un lucru pe care mi l-a furat din casa de la ţară, acela a săvîrşit un furt, dar eu nu am pierdut nimic.
Este posibil ca cineva să devină un răufăcător, în ciuda faptului că nu a făcut nimic rău: dacă cineva se culcă cu soţia sa ca şi cum ar fi soţia altuia, va fi vinovat de adulter, chiar dacă ea ar putea să nu fie o adulteră.
Dacă cineva mi-a dat otravă, dar aceasta, amestecată cu mîncarea, şi-a pierdut efectul, cel care mi-a dat otrava, s-a făcut răspunzător de o crimă, chiar dacă nu a făcut rău. Nu este mai puţin tîlhar cel a cărui armă şi-a ratat ţinta pentru că i-a stat în cale îmbrăcămintea. 
Toate crimele, cel puţin în ceea ce priveşte vinovăţia, sînt împlinite încă dinainte ca fapta să fie dusă la capăt.
Unele lucruri sînt de un asemenea tip şi sînt astfel îmbinate între ele, încît unul nu poate exista fără celălalt. Mă voi strădui să lămuresc ceea ce spun. 
Îmi pot mişca picioarele, fără să alerg, dar nu pot să alerg, fără să-mi mişc picioarele; pot să nu înot, deşi mă aflu în apă; dacă înot, în schimb, nu pot să nu mă aflu în apă.
Din această categorie face parte şi ceea ce tratăm noi aici: dacă cineva suferă o nedreptate, e obligatoriu ca ea să fi fost săvîrşită; dacă a fost săvîrşită, nu este obligatoriu ca eu să o fi suferit. 
Căci pot interveni multe care să înlăture nedreptatea. Aşa cum, de pildă, există o şansă ca mîna îndreptată împotriva cuiva să cadă, iar suliţele azvîrlite să fie abătute, la fel este posibil ca un act de nedreptate să fie oprit de vreo circumstanţă şi întrerupt în mijlocul desfăşurării sale, astfel încît nedreptatea să fie săvîrşită, dar să nu fie suferită.

Ramîi cu bine,
Seneca "

vineri, 9 octombrie 2015

Seneca: despre tihnă

Dacă nu facem ceva care să aducă vreun folos, retragerea în sine ne va prinde cel mai bine; singuri, vom deveni mai buni. Aceasta nu se poate petrece decît într-o perioadă de viaţă tihnită. Cînd nu intervine nimeni care, avînd mulţimea în ajutor, să ne întoarcă din hotărîrea luată, cît timp aceasta este încă firavă; numai atunci viaţa, care azi ni se împarte între ţeluri foarte diferite, va putea să înainteze într-o mişcare unică, neîntreruptă şi uniformă.
Căci dintre toate celelalte păcate, acesta este cel mai rău – obiceiul de a ne schimba pînă şi viciile. Astfel, nici măcar nu avem parte de norocul de a stărui într-un păcat care ne este deja cunoscut. Găsim plăcere într-unul, apoi în următorul, iar ceea ce ne face şi mai mult rău este faptul că judecăţile noastre nu sînt doar strîmbe, ci şi nestatornice.
Oscilăm şi ba prindem una, ba alta; abandonăm ce am rîvnit, rîvnim din nou ce am abandonat şi alternăm dorinţa cu regretul. Căci depindem cu totul de judecata altora şi pentru noi un lucru este foarte bun dacă sînt mulţi care îl laudă şi îl rîvnesc – nu dacă este demn de a fi lăudat şi rîvnit – şi nu considerăm că o cale este bună sau rea în sine, ci după mulţimea urmelor, între care nu se găseşte nici una de întoarcere înapoi!
Îmi vei spune: „Ce faci, Seneca? Îţi părăseşti şcoala? Cu siguranţă stoicii tăi spun: «Vom făptui pînă în ziua din urmă a vieţii, nu vom înceta să ne străduim pentru binele comun, să îi ajutăm pe fiecare şi pe toţi, să le aducem ajutor şi duşmanilor, cu mîna noastră împovărată de bătrîneţe. Noi sîntem cei care nu dăm scutire pentru serviciul militar pe motiv de vîrstă şi, cum spunea acel poet plin de talent,
‘Îndesăm coiful pe părul cel alb.’
Noi sîntem cei care susţin într-o asemenea măsură că nu există nici un fel de răgaz înainte de moarte, încît, dacă împrejurările ar îngădui, nici în moarte nu ne-am găsi răgaz.»
Deocamdată am să-ţi răspund în felul următor: „Ce vrei mai mult decît să mă arăt asemenea conducătorilor mei? Ce vreau să spun cu asta? Voi merge nu într-acolo unde m-au trimis ei, ci în direcţia în care m-au călăuzit.”
Îţi voi dovedi acum că nu mă dezic de învăţăturile stoicilor; căci nici ei înşişi nu s-au dezis de învăţăturile lor. Şi totuşi sînt cît de poate de scuzabil, chiar dacă le-aş urma exemplul, şi nu învăţăturile.
Am să arăt că şi stoicii încuviinţează aceasta, şi asta nu pentru că mi-am impus ca regulă să nu spun nimic care să îl contrazică fie pe Zenon, fie pe Chrisip, ci pentru că însăşi tema pe care o dezbatem îmi îngăduie să merg în întîmpinarea părerii lor; căci dacă cineva urmează întotdeauna părerea unuia singur, locul nu-i este în senat, ci într-o facţiune. Ce bine ar fi dacă toate ar fi cunoscute de toţi, iar adevărul ar fi mărturisit deschis şi nu ne-am schimba nicicînd din hotărîri! Însă noi sîntem în situaţia de a căuta adevărul împreună cu chiar cei care ni-l predau.
Epicurei şi stoicii, se deosebesc în foarte mare măsură şi în această privinţă, dar, pe o cale diferită, amîndouă ne îndeamnă către viaţa în tihnă. Epicur spune: „Înţeleptul nu va lua parte la viaţa cetăţii, decît dacă intervine ceva.” În timp ce Zenon spune: „Va lua parte la viaţa cetăţii, dacă nu îl împiedică ceva.” Unul caută tihna ca ţel, celălalt pentru un motiv anume; dar acel „motiv” are o vastă întindere. Dacă statul este prea corupt pentru a putea fi ajutat sau dacă se află în stăpînirea unor netrebnici, înţeleptul nu va face eforturi de prisos şi nici nu se va risipi, dacă nu se va alege cu nici un cîştig. Dacă va avea prea puţină autoritate sau putere, iar statul nu va fi gata să îi primească serviciile, dacă îi va sta împotrivă sănătatea şubredă, nu va porni la un drum pentru care se ştie nepotrivit, la fel cum nu ar porni pe mare cu o corabie spartă şi cum nu şi-ar înscrie numele la armată dacă ar fi infirm.
Prin urmare, şi cel ale cărui bunuri sînt încă neatinse, înainte să fie încercate de vreo furtună, poate să se salveze într-un loc sigur şi în continuare să se dedice artelor liberale şi să pretindă tihnă nelimitată, să devină un cultivator al virtuţilor, pe care chiar şi cei mai retraşi le pot pune în practică. Desigur, unui om i se cere să le fie de folos semenilor săi – multora, dacă poate, iar dacă nu, cîtorva; dacă nu cîtorva, măcar celor mai apropiaţi; dacă nici celor mai apropiaţi, măcar sieşi. Căci făcîndu-se util celorlalţi, ia parte la activitatea publică. La fel cum omul care alege să devină mai rău, nu îşi dăunează doar sieşi, ci şi tuturor celor care ar fi avut de cîştigat dacă el ar fi fost mai bun, oricine îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de sine le este de folos şi altora prin aceea că se pregăteşte să le devină util.
Ramîi cu bine,
Seneca

Venetia

imagine 1 venetia imagine 2 venetia
imagine 3 venetia imagine 4 venetia

Colegii de BloG