Convenţia.
După 10 august 1792 şi suspendarea regelui, adunarea legislativă estimă ca necesară convocarea unei noi Adunări Constituante pentru a face faţă situaţiei şi a elabora o Constituţie care să ţină cont de apropiata abolire a monarhiei.
Numită Convenţie după modelul american, aceasta s-a reunit la 21 septembrie 1792. Până la eliminarea lor, a fost dominată de brissotini sau girondini. Ea votează moartea regelui.
Până la 9 thermidor (27 iulie 1794), va fi dominată de montagnarzi.
Asumă puterile executive şi legislative, organizează apărarea Republicii la frontiere şi a regimului de Teroare în interior pentru a-şi impune puterea unei provincii mai mult decât reticente.
Cu Comitetele Salvării Publice şi al Siguranţei Generale, este pusă în drepturi guvernarea "revoluţionară".
Trăind sub ameninţarea permanentă a arestării şi execuţiei, majoritatea deputaţilor numită la Plaine, votează servil măsurile prezentate de aceste comitete, acceptă eliminarea adversarilo9r lui Robespierre: dantonişti, hebertişti, Enrages…
Slăbit de epurările succesive, divizat, guvernul revoluţionar sfârșește prin a cădea el însuşi sub loviturile adversarilor săi, la 9 thermidor.
Până la sfârşitul sesiunii Convenției, la 26 octombrie 1795, puterea este în mâinile celor care l-au răpus pe Robespierre, perioadă numită în mod eronat "reacţia themidoriană" sau "contrarevoluţia".
La putere, după 9 thermidor, sunt, de fapt, regicizii, republicani ferm decişi să menţină regimul, care lovesc alternativ pe toţi cei care, nostalgici ai terorii, îi ameninţă în stânga lor şi pe toţi care doresc să restabilească regalitatea.
Girondinii – apar ca grup politic în timpul Adunării Legislative, în jurul aleşilor departamentului Girondei, la care se raliază şi Brissot, Louvet, Pétion.
Avocaţi şi jurnalişti în majoritate, se întâlnesc în saloanele lui Julie Talma, Madame de Condorcet şi mai ales la egeria lor, Madame Roland.
Mai întâi aliaţi ai lui Robespierre împotriva monarhiei, ei se despart când favorizează o politică belicistă temută de acesta. Ministerul girondin declară războiul în 1792. Neliniştiţi de primele eşecuri militare, încearcă să deturneze mânia populară împotriva monarhiei, mai ales la 10 august 1792.
Dar masacrele din septembrie şi venirea la putere a Comunei din Paris le pun probleme. Toţi sunt provinciali şi ostili dictaturii pariziene.
Montaniarzii profită pentru a-i acuza de "federalism" şi a pune mâna pe puterea pariziană. În Convenţie, girondinii reprezintă grupul cel mai puternic şi numără mai mult de 150 de deputaţi din 745. Situaţi la stânga în Legislativă, se regăsesc la dreapta în Convenţie.
Părăsesc clubul iacobinilor, încercând în van să evite moartea regelui făcând apel la popor, re ridică împotriva instituirii unui Tribunal Revoluţionar. Numesc o Comisie pentru anchetarea acţiunilor Comunei pe care o bănuiesc pe drept de pregătirea unei lovituri de forţă împotriva Convenţiei.
Constituită la 18 mai, Comisia celor 12 îl arestează pe Hébert, substitut al procurorului.
Secţiunile, controlate în mare parte de montagnarzi, organizează 2 zile insurecţionale, pe 31 mai şi 2 iunie 1793.
În a doua, Convenţia terorizată cedează şi predă 22 de deputaţi, capii Girondei.
Cei care sunt arestaţi sunt ghilotinaţi pe 31 octombrie 1793.
Printre cei care părăsesc Parisul pe ascuns, mulţi sunt ucişi, alţii se sinucid.
Provincia, în mare parte favorabilă lor, nu reuşeşte să se organizeze împotriva dictaturii pariziene şi montagnarde, este calificată drept "rebelă" şi "federalistă", înfrântă militar şi supusă Terorii instituite în capitală. Câţiva supravieţuitori îşi vor regăsi locul în Convenţie după moartea lui Robespierre.
Montagnarzii – la origine, nume dat în derâdere de către jurnalişti deputaţilor extremişti ai Legislativei, aşezaţi la stânga pe băncile cele mai înălţate ale adunării.
Mult mai numeroşi în Convenţie, aproape 120 de deputaţi, ei nu au format niciodată un grup politic omogen. Ca şi girondinii, aparţineau burghezei de mijloc, Nu aveau nici un program economic şi social, dar beneficiau de susţinerea secţiilor pariziene.
Principalii lor şefi proveneau din Paris: Danton, Marat şi Robespierre, asistenţii unor oameni ca Desmoulins, David, Fabre d'Églantine, Saint-Just, Couthon, Collot d'Herbois, Fouché, ei i-au biruit pe Girondini graţie intervenţiei insurecţionale a Comunei din Paris, apoi au organizat un guvern revoluţionar extrem centralizat şi au pus în loc Teroarea pentru a le asigura puterea.
Robespierre i-a eliminat succesiv pe Enrages şi pe partizanii lui Hébert care reclamau reforme sociale la care era ostil, apoi pe Danton şi pe partizanii săi, pe Indulgenţii care ca Republica să de dovadă de clemenţă şi să termine Teroarea.
Dar a fost, la rândul său, eliminat de foşti terorişti, ca Barras, Fouché sau Tallien.
Ultimii montagnarzi au fost eliminaţi în primăvara lui 1795. Susţinuţi de comuna din Paris, robespieriştii, numiţi montagnarzi pentru că ocupă băncile de sus ale tribunelor, constituie o minoritate radicală.
Antoine Laurent Lavoisier – n. 1743, ghilotinat la 8 mai 1794.
Poate cel mai mare chimist al sec. XVIII, autor al descoperirii oxigenului, a sute de articole şi memorii, fondator al chimiei moderne plecând de la principiul "Nimic nu se pierde, nimic nu se creează", a fost de asemenea un agronom de talent şi un adept al ideilor filozofice.
Salută cu entuziasm începutul Revoluției, cu toate că făcea parte dintr-una din categoriile cele mai reprezentative şi mai detestate ale Vechiului Regim.
Zadarnic a reclamat abolirea corvezilor, libertatea comerţului, crearea caselor de asigurări pentru săraci şi vârstnici.
Ales încă de la început deputat supleant la stările generale, nu i s-a iertat că a cerut şi obţinut construirea unui zid în jurul Parisului, zis al fermierilor/arendaşilor generali, pentru a limita frauda asupra concesiunilor oraşului. Exista chiar o butadă: "Zidul care izolează Parisul face Parisul să murmure".
Bancher şi mare chimist, face parte din acele elite ale secolului XVIII plasate la intersecţia culturii, a ştiinţei, a afacerilor şi a vieţii mondene.
Marchizul Jean Antoine Nicolas de Caritat (1743-1794) – matematician, membru al Academiei de ştiinţe, aristocrat cu idei liberale, "ultimul dintre filozofi" după expresia lui Michelet, a fost un precursor al revoluției, nu un revoluţionar.
Ales în Convenţia Naţională, s-a aliniat în general votului girondin. A scăpat proscrierii, dar a fost acuzat drept conspirator şi duşman al republicii. Arestat, s-a otrăvit în închisoare.
Communes.
Numele luat din 1789 de parohiile religioase transformate în unităţi administrative de bază ale Franţei.
Commune de Paris – guvernul municipal dintre 1789 şi 1795.
Municipalitatea pariziană a vechiului regim e înlocuită de un comitete de electori care creează garda naţională şi îl desemnează pe Bailly ca primar.
Oraşul se constituie în 48 de secţiuni, înlocuind cele 60 de districte.
16 din cei 48 de aleşi formează "biroul municipal", prezidat de primar şi alţii consilieri municipali.
Iacobinii.
Clubul iacobinilor, cel mai celebru al revoluţiei, are originea într-un club breton, fondat la Versailles, la Café Amaury, de un grup de deputaţi.
La Paris clubul s-a stabilit în mănăstirea iacobinilor (dominicani), rue Saint-Honore, în 1789, care a dat denumirea populară Societăţii Prietenilor Constituţiei, adevărata denumire a clubului breton. După fuga regelui, unii membri au afirmat opinii republicane ca Billaud-Varenne şi Brissot.
După 1791, elementele mai moderate au fondat clubul de Feuillants, favorabili monarhiei constituţionale, astfel încât iacobinii vor fi dominaţi de partizanii lui Brissot, Pétion şi Robespierre. În ciuda sciziunii, clubul era în plin avânt, cu filiale în toată ţara.
Devine un grup de presiune foarte important, şedinţele sale sunt publice, în care se propun decrete, se critică miniştrii. Este ales în Convenție. După masacrele din septembrie, girondinii părăsesc clubul, lăsându-I pe montaniarzi la putere şi strângând o armată împotriva lor.
Insurecţiile combinate de iacobini şi Comuna din Paris I-au scos pe girondini în afara legii deşi erau susţinuţi de majoritatea deputaţilor din convenţie. Până la execuţia lui, Robespierre este stăpânul aparatului de stat.
Prin intermediul clubului şi al filialelor din provincie, Teroarea se extinde în toată ţara.
Sub presiunea elementelor celor mai populare, sanculoţii, sunt luate măsuri extremiste, organizate mascarade antireligioase, îndepărtând simpatia maselor rurale şi a moderaţilor. Epurările au destabilizat clubul.
Robespierre îl ghilotinează pe Hebert şi simpatizanţii lui la stânga lui, pe anton şi pe Indulgenţi la dreapta lui, iacobinii ocupând-se cu excluderea celor indezirabili Incoruptibilului.
La căderea acestuia, clubul a fost făcut responsabil de excesele Terorii. În 12 noiembrie 1794, Convenţia interzice şi închide clubul.
Comunism.
După căderea monarhiei, Franţa încetează de a mai lua drept model, în drumul spre libertate, Statele Unite.
Inspiraţia vine dinspre Rousseau şi cetăţile antice, grecești sau romane. Noua Constituţie vorbeşte, în declaraţia drepturilor care o precedă, că despre scopul societăţii: fericirea comună.
Sunt recunoscute noi drepturi care să înlesnească îndeplinirea lui: dreptul la muncă, la asistenţă, la instrucţie, la insurecţie contra tiraniei.
Sufragiul universal este instituit.
Idealul unei Franţe a micilor proprietari primeşte un nou impuls printr-o nouă reformă a familiei.
Divorţul, autorizat din 1792, este deschis mai larg.
Limbajul sans cuoţilor proscrie termenul de monsieur în favoarea celui de cetăţean.
Tutuirea se impune "oamenilor liberi", chiar dacă îl irită pe Robespierre şi montagnarzi.
O nouă eră începe.
Din 22 septembrie 1792, toate actele oficiale sunt datate cu anul I al Republicii.
Libertatea are nevoie de un calendar nou. Fabre d'Eglantine botează din nou lunile în funcţie de sezon şi de climat.
Devenit revoluţionar, timpul încetează de a mai fi creştin.
Conflictul cu Biserica se radicalizează, printr-o decreştinizare a ţării. Clerul catolic şi fidelii săi sunt consideraţi contrarevoluţionari. Sărbătorile religioase dispar. Oraşele cu nume de sfinţi, străzile sunt rebotezate.
Copii care vin pe lume primesc nume de flori, fructe, legume, fetele, iar bărbaţii nume de eroi antici. Cei mai extremişti cer interdicţia cultelor tradiţionale.
Bisericile sunt închise la Paris.
La poarta unui cimitir, o inscripţie spune: "moartea este un somn etern". Ateismul este chiar celebrat. La Notre Dame de Paris, pe 10 noiembrie, are loc Sărbătoarea Raţiunii, la care asistă şi Convenţia. O tânără actriţă de operă o incarnează. Dar Robespierre denunţă aceste "mascarade" în Adunare. Ele riscă să alieneze revoluţia de toate simpatiile religioase. Sub presiunea lui, Convenţia reafirmă libertatea cultelor şi redeschide bisericile.
Cronologie în rezumat – 1793:
21 ianuarie – execuţia lui Ludovic al XVI-lea
10 martie – crearea Tribunalului revoluţionar
6 aprilie – fondarea Comitetului salvării publice la propunerea lui Danton
31 mai – insurecţia sanculoţilor parizieni contra Girondei
2 iunie – victoria insurecţiei. Arestarea a 29 de conducători ai Girondei. Debutul puterii iacobine "autentice".
13 iunie – reuniţi la Caen, în Normandia, capii girondini fugari decretează războiul civil care va cuprinde curând jumătate din Franţa.
13 iulie – victoria batalioanelor de voluntari parizieni asupra trupelor girondine în Normandia
TEROAREA – simbolurile ei: Robespierre şi ghilotina.
Două ocupaţii au parizienii sub Teroare: încă de la primele ore ale dimineţii, coada la porţile brutăriilor, de unde se cumpără "pâinea neagră a egalităţii" şi spectacolul ghilotinei, după amiaza, când sunt huiduiţi în carele lor cei aclamaţi în Convenţie, în ajun.
Cea mai mare problemă este subzistenţa. Alimentele sun torționare şi procurate cu cartele pe numele capului fiecărei familii. În fiecare secţie sunt recenzați cetăţenii iar listele sunt trimise comitetelor de întreţinere. Cantităţile sunt livrate în funcţie de numărul de familii care trebuie hrănite. În timp ce se pot mulţumi cu o livră de carnea, vinul este indispensabil sans-culoţilor.
Teroarea corespunde unei guvernări de fapt bazate pe forţă şi coerciţie, şi nu pe o putere legală, de drept. Se disting două epoci de teroare.
Prima, se întinde de la 10 august 1792, de la căderea regalităţii, la 21 septembrie, data reuniunii convenţiei şi a proclamării Republicii.
Presiunile Comunei din Paris obligă Adunarea legislativă să voteze la 17 august constituirea unui tribunal extraordinar pentru a judeca "crimele de la 10 august", adică pe apărătorii legalității învinse. Acest tribunal trebuie să fie compus din judecători şi juraţi aleşi de secţiile pariziene. Ales preşedinte al Tribunalului criminal, Robespierre a refuzat şi a demisionat, nedorind să fie judecătorul adversarilor săi şi preferând ca alţii să-şi murdărească mâinile în locul său.
62 de persoane au fost judecate de acest tribunal şi 25 condamnaţi la moarte. Acest tribunal extraordinar a fost înlocuit în martie 1793 de Tribunalul revoluţionar. Pe de altă parte, Comuna autorizează vizitele la domiciliul suspecţilor.
3.000 de arestări sunt operate în câteva zile.
Veștile proaste de pe front, ştirea predării fără luată a Verdunului, la 2 septembrie, împing revoluţionarii înnebuniţi să comită masacrele din septembrie sub pretextul că un cpmplot, organizat plecând din închisori, pregătea masacrul "patrioţilor". Situaţia se calmează cu reuniunea Convenţiei şi victoria de la Valmy. A doua Teroare începe cu căderea girondinilor, al 2 iunie 1793. Conştienţi că sunt în minoritate, de a avea doar spijinul real al sansculoţilor parizieni, Montagnarzi organizează un regim de excepție pentru a teroriza ţara întreagă şi a o convinge să se dezică de girondini, calificaţi în mos abuziv drept "federalişti" şi care, refugiaţi în provincie, încearcă să organizeze rezistenţa. Teroarea este organizată de Comitetul salvării publice şi "pusă la ordinea zilei" în mod oficial pe 5 septembrie 1793. Ea se sprijină pe jurisdicţia de excepţie care este Tribunalul revoluţionar şi pe "legea suspecţilor" votată pe 27 septembrie.
Acuzator public este edubilul Fouquier –Tinville, funcţionar conștiincios executând servil politica Terorii. Societăţile populare emanate din clubul Iacobinilor, primesc puteri de supraveghere şi poliţie. Vreo 20.000 de comitete pe întreg teritoriul asigură infrastructura indispensabilă domniei Terorii.
Însărcinate la început să supravegheze doar străinii şi suspecţii, au primit prin decretul din 17 septembrie 1793, o putere de poliţie pentru a aresta toţi "inamicii libertăţii". 80% dintre persoane sunt condamnate sub acuzaţia de "complot", "atitudine", "sentimente" sau "scrieri" contra-revoluţionare, concept câteodată vag într-o vreme în care simpla deţinere a unui crucifix asupra sa ducea spre ghilotină cu acuzaţia de "fanatism religios".
După 9 thermidor tribunalul revoluţionar nu mai funcţionează decât sporadic. Este suprimat la 31 mai 1795 după ce l-a trimis pe Fouquier-Tinville la eşafod.
Comitetul Siguranţei generale este cel care are drept atribuţii "tot ceea ce este legat de persoane şi de poliţia generală şi internă". E format din 30 de membri, apoi 12, toţi montagnarzi.
Terorii politice i se adaugă cea economică şi religioasă. Tot clerul este suspect, calendarul republican este impus, regimul capătă aspecte net anticreştine.
Pe de altă parte, cei înstăriţi sunt forţaţi să dea împrumuturi, preţurile şi salariile sunt blocate, stocurile de mărfuri alimentare sechestrate.
Robespierre scrie că "guvernarea revoluţionară este despotismul libertăţii împotriva tiraniei".
Datorită Terorii, duşmanul este împins la frontiere, revoltele departamentale înfrânte. Şi totuşi, în paranoia sa represivă, Robespierre nu se gândeşte decât să sporească greutatea regimului terorist. După ce îşi trimite la eşafod adversarii de stânga, hebertiştii şi pe cei de dreapta, dantoniştii sau indulgenţii, el lărgeşte noţiunea destul de vagă de suspect printr-o lege care simplifică la extrem procedura tribunalului revoluţionar. Numai în luna iunie, au loc 2.000 de execuţii capitale la Paris, iar ghilotina funcţionează până la 6 ore pe zi.
După ce îşi ameninţă cu moartea colegii din Convenţie corupţi sau "nehotărâţi", Robespierre sfârşeşte prin a fi trimis la rândul lui la eşafod, la 10 Thermidor.
Învingătorii desfiinţează rapid mecanismele Terorii, devenite inutile odată îndepărtate pericolele externe şi interne, aşa cum remarcase Danton cu luni în urmă. Teroarea economică abandonată, teroarea religioasă la culme, thermidorienii menţin câteva elemente din Teroarea judiciară, mai ales legea împotriva emigraţilor şi a preoţilor refractari. Ei continuă lupta republicană contra contra-revoluţiei, dar renunţă la excesele devenite inutile ale represiunii. Numărul persoanelor executate sub teroare a fost estimat la 16 594, iar al celor închişi la 500.000.
Repartiția socială a persoanelor executate demonstrează evidenţa caracterului popular al mişcărilor contra-revoluţionare şi aspectul lor antiburghez.
În timpul Revoluţiei, doar Marat a îndrăznit să se facă apologetul dictaturii, pe care se simțea pregătit să şi-o asume pentru a salva Republica. Robespierre a fost un dictator, dar s-a ferit întotdeauna să fie unul. Bonaparte a fost al treilea, primit la 19 brumar cu strigătele: "Jos dictatorul!"
Vânătoarea suspecţilor.
Denunţurile curg iar un certificat de civism, de altminteri obligatoriu, nu pune pe nimeni la adăpost de o arestare decisă de comitetele revoluţionare. Închisorile sunt pline. A fi nobil sau străin e mai periculos decât orice. Un cuvânt de instigare sau frecventarea preoţilor şi a aristocraţilor duc la arestare. Devin suspecţi funcţionari suspendaţi, persoane fără certificat de civism, părinţii emigraţilor. Teroare, foamete, decreştinizare: cuvintele de ordine ale Terorii, în timp ce la frontiere încep să se facă auzite salvele de tun.
În străinătate, Republica se confundă cu Robespierre, ceea ce arată că se îndreaptă spre o dictatură a Incoruptibilului. În orice comună sau secţie de comună se găseşte un comitet revoluţionar din 12 membri care face listele cu suspecţi, execută vizitele la domiciliu şi face arestările. . Se produce o nouă centralizare pin intermediul agenţilor naţionali şi al comitetelor. "Birourile au înlocuit monarhia" deplângea Saint-Just.
Sub acţiunea Comitetului salvări publice, Teroarea se moralizează şi devine mai eficace.
Tribunalele şi Comisiile Revoluţionare departamentale sunt suprimate în favoarea Tribunalului Revoluţionar din Paris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu