SECTE ŞI SCIENTOLOGIE

    Pentru a depăşi atmosfera pasională şi a putea descifra fenomenul deosebit de complex al sectelor trebuie – potrivit filozofului Frédéric Lenoir, cercetător la Centrul francez de studii interdisciplinare asupra faptului religios (CEIFR) şi codirector al volumului Enciclopedia religiilor (apărut în 1997 la editura Bayard, Paris) – să se răspundă la trei mari întrebări:

1. Ce este o sectă?

2. Care este adevărata amploare a fenomenului sectar?

3. Cum pot statele să lupte împotriva grupurilor percepute ca periculoase, fără a încălca principiile laicităţii şi libertăţii de conştiinţă?

Confuzia care învăluie problema sectelor ţine, parţial, de dificultatea formulării unei definiţii care să acopere complet, în întreaga diversitate (calitativă, cantitativă şi structurală), spectrul sutelor de comunităţi existente, regrupând în jurul profeţilor milioane de oameni în căutarea unor răspunsuri la angoasele şi la nevoia lor de evadare spirituală, speranţă, eternitate, bunăstare, fraternitate, puritate sau securitate, răspunsuri pe care nu le găsesc în cadrul religiei lor originare şi a societăţii în care trăiesc.

Definiţiile care s-au dat până acum – câte secte, atâtea definiţii! – sunt tributare diferitelor puncte de vedere. Cuvântul sectă vine de la verbele latine sequi (a urma) sau secare (a tăia), etimologii care arată cele două moduri de apariţie istorică a acestor mişcări: fie ca urmare a învăţăturilor unui lider carismatic care, afirmând că deţine adevărul şi soluţia salvării, adună în jurul lui adepţi; fie prin desprinderea unei fracţiuni dintr-o biserică existentă sau comuniune oficială, instituţionalizată de istorie prin continuitate şi numărul de membri. De cele mai multe ori cele două sensuri se îmbină.

În această lumină, Iisus sau Buddha pot fi consideraţi fondatorii unor noi secte în sânul tradiţiilor
lor. De altfel, în budism şi în vechiul iudaism termenul sectă este folosit într-o manieră nepeiorativă pentru a desemna diferitele curente sau şcoli. Conotaţia puternic peiorativă apare mai ales în creştinism, pentru a flagela grupurile eretice şi disidente.

În limbajul obişnuit al europeanului din secolele XVIII-XIX, termenul sectă era folosit pentru a desemna religia adversarului, a celui pe care vrei să-l discreditezi; unii dintre părinţii sociologiei, precum Max Weber şi Ernst Troeltsch, au încercat să scoată cuvântul din zona vulgarului, secta devenind, în accepţiunea lor, un grup religios radical, critic faţă de societate şi opus Bisericii oficiale, considerată a fi prea compromisă. Acest model sociologic nu este însă cu adevărat operativ decât în sânul unei societăţi creştine tradiţionale. Or, de mai multe decenii, secularizarea societăţii, apariţia individualismului şi mondializarea conduc la o explozie a religiilor. Ofertele de salvare se multiplică pe o piaţă a religiosului total liberalizată, unde înfloresc mixajele, inovaţiile, sincretismele şi, de asemenea, proliferează escrocii, de toate genurile, ai religiozităţii.

Sub presiunea asociaţiilor cetăţeneşti, care denunţă abuzurile unor şarlatani sau grupuri considerate ca manipulatoare, noţiunea de sectă, care în înţelegerea populară nu şi-a pierdut niciodată conotaţia peiorativă, îşi adaugă o puternică valenţă de periculozitate, îndeosebi după tragediile din ultimii ani.

Astfel, în rândul opiniei publice din cea mai mare parte a ţărilor europene, secta este identificată cu un grup coercitiv, totalitar, cu posibile devieri criminale. În acelaşi timp, specialiştii au devenit conştienţi că nu mai poate fi aplicată fără distincţie denumirea de sectă în sensul folosit de Weber şi Troeltsch la grupurile care apar şi proliferează într-o societate decreştinată. Refuzând însă accepţiunea peiorativă, ei regrupează aceste mişcări extrem de diverse sub sintagma: noi mişcări religioase.

Care este adevărata amploare pe care o are în prezent fenomenul sectar? Potrivit specialistului american Gordon Melton, numărul mişcărilor care nu s-au dovedit periculoase – evanghelice, sincretiste, New Age, terapeutice – s-ar ridica la aproape 20 000. Zonele cele mai atinse de această expansiune sunt în principal America Latină şi Europa de Est, mai vulnerabile din cauza precarităţii economice şi legislative. În Europa occidentală situaţia este relativ stabilă: în fiecare zi apar şi dispar grupuri.

O creştere puternică înregistrează, pe bătrânul continent, Martorii lui Iehova. În ce priveşte grupurile care şi-au revelat caracterul primejdios, numărul şi ponderea acestora sunt reduse. Situaţia reală este însă dificil de cunoscut, existând diverse interese pentru a umfla cifrele: sectele – pentru a-si exagera importanţa, asociaţiile de luptă împotriva lor – pentru a justifica amploarea acţiunilor întreprinse, responsabilii politici – pentru a se aşeza în postura de cruciaţi împotriva unui flagel social, iar unele media – pentru a câştiga audienţă sau a-şi vinde publicaţiile.

Fişă de caz: biserica scientologică.

Întemeietor: Lafayette Ronald Hubbard. El a fondat secta în 1950, în SUA şi Marea Britanie. Biografia sa oficială îl prezintă ca explorator, scriitor de science-fiction, pilot, fotograf, horticultor, artist şi marinar, şi enumerarea ar putea continua. Încă din adolescenţă, Hubbard fusese fascinat de psihanaliza lui Freud, de filosofia orientală şi de studierea vechilor culturi. Datorită faptului că tatăl său era militar al armatei americane, el susţine că a avut posibilitatea să călătorească în locuri exotice şi îndepărtate ca Java, India, Filipine, Japonia sau China şi să se familiarizeze cu cultura acelor popoare şi civilizaţii. În anul 1930 a început să studieze ştiinţele Matematicii şi Fizicii la George Washington University, fără să obţină vreun grad academic. În anii celui de-al doilea război mondial a servit în marina Statelor Unite şi a fost rănit. Există însă multe publicaţii ale vremii care pun la îndoială nu numai faptul că Hubbard a fost rănit, dar şi participarea lui efectivă la luptă: "Hubbard nu a văzut niciodată bătălia. După ce a fost demobilizat din marină în 1946, i s-a acordat o pensie de invaliditate pentru artrită şi conjunctivită. El a continuat să ia aceşti bani mult timp după ce a pretins că a descoperit secretul vindecării acestui gen de boli" (apud J. Darcondo, Voyage au centre de la secte..., p. 277).

Învăţătura: pseudoteologică, pseudoştiinţifică. Prin salvarea spiritului, toţi scientologii ar putea obţine libertatea şi nemurirea.

Scop: cucerirea cosmosului.

Finanţare: taxe de seminarii, vânzări de cărţi şi donaţii.

Practici: frecventarea seminariilor, controlarea vecinilor şi a firmelor.

Metode de câştigare a noilor adepţi: oferte de locuri de muncă şi/sau teste de personalitate.

Biserica scientologică focalizează criticile militanţilor antisecte. Din ce motiv şi cum s-ar putea explica formidabila expansiune a scientologiei?

Cultul tehnicii, mistica întemeierii: biserica scientologică afirmă că pentru om problema este omul însuşi. Ca urmare, ar trebui eliberat de imperfecţiunile, dependenţele şi slăbiciunile sale. De fapt, de propria sa...umanitate. Pentru a reabilita totuşi umanitatea, scientologia propune înlocuirea ei cu techs, respectiv tehnici capabile să-i confere putere. Există tech pentru a gândi, a comunica, a vinde, pentru cuplu etc.

Aceste tech sunt opera unui american, Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986), prolix autor de romane ştiinţifico-fantastice, dar şi un soi de geniu mitoman. El se considera singurul care, cu preţul vieţii, a găsit drumul spre libertatea totală. Tehnica standard pe care a dobândit-o datorită acestei experienţe este, spune el, eliberatoare. Dar ea conduce, de fapt, la servitute, căci reduce individul la un ansamblu de tehnici, transformându-l într-un specimen a cărui identitate se bazează pe norme.

Scientologia profanează astfel ceea ce se consideră în general ca sacru (umanul, relaţia socială) şi sacralizează în schimb profanul (banul, tehnica, piaţa). Ea propune tehnici cu scopul de a evita jocuri
iraţionale, cum ar fi grevele care perturbă producţia şi bunele raporturi sociale din orice întreprindere.

Dacă plecăm de la premisa că fiecare mişcare religioasă împrumută de la epoca în care s-a născut un anumit mod de organizare, atunci scientologia este imaginea perfectă a erei post-industriale.

În concordanţă cu ideea lui Hubbard despre edificarea "societăţii ideale", "Biserica scientologică" are mai multe compartimente. În primul rând este vorba de compartimentul educaţional, format din mii de misiuni, cu nume diferite, organizate ca francize (asociaţii), care oferă cursuri începând cu un nivel de bază şi prin care se varsă o parte a încasărilor la organizaţia centrală.

World Institute of Scientology Enterprise (WISE) a fost creat în anul 1979 la Los Angeles şi oferă cursuri în domeniul afacerilor, cum ar fi probleme legate de angajare, luarea de decizii, implementare, organizare instituţională. Scopul lui este "de a insufla principiile, codurile şi doctrinele eticii scientologice în lumea afacerilor", cu alte cuvinte, aşa cum remarca Preot prof. dr. Nicolae Achimescu, "se urmăreşte implementarea principiilor eticii hubardiene şi a mecanismelor de control dezvoltate în cadrul fiecărei întreprinderi economice aflate sub influenţa mişcării scientologice". Este important de spus că serviciile oferite de acest organism sunt folosite de multe organizaţii publice şi de marile corporaţii transnaţionale. General Motors, Mobil Oil sau Microsoft sunt doar câteva dintre cele care au apelat la serviciile "Bisericii scientologice" pentru a îmbunătăţi eficacitatea activităţilor lor.

Cele 17 colegii de administraţie Hubbard, destinate învăţării tehnicii managementului, sunt pline de cursanţi. După Statele Unite, Marea Britanie, Australia şi Elveţia, Rusia are şi ea patru asemenea colegii, care pregătesc circa 350 de cadre superioare pe lună. Până acum, în întreaga lume au fost formate aproape 170 000 de cadre. "Biserica" pretinde că are şase milioane de adepţi în lume, dar ea îi contabilizează pe consumatorii fiecăruia dintre produse (cărţi, şcolarizări): doar câteva zeci de mii de persoane au ajuns până la nivelurile secrete. Trebuie menţionat şi faptul că scientologia acţionează printr-un mare număr de organizaţii auxiliare, un fel de organizaţii camuflate, cum ar fi: Colegiul pentru filosofie aplicată, Colegiul de dianetică, Centrul de celebritate, Institutul pentru filosofie aplicată, Biserica noii credinţe, Centrul de comunicare etc.

Scientologia are un singur scop: să conceapă, să fabrice şi să vândă bunuri de salvare (mântuire). Un parcurs complet costă minimum 500 000 de euro. Adepţii sunt formaţi pentru a recruta la rândul lor. În paralel, ei învaţă să-şi înfrângă propria rezistenţă la cumpărarea de produse. La cursuri – propuse şi marilor întreprinderi – se predă vânzarea sacră. Fericirea (religioasă) este aici proporţională cu consumul (comercial).

În spatele faţadei sale religioase, scientologia ascunde o militarizare crescândă. Dianetica se prezenta în 1950 ca o disciplină ştiinţifică şi terapeutică. Ea a suscitat imediat opoziţia corpului medical, mai ales a celui din domeniul psihiatriei. Hubbard dezvolta atunci dimensiunea religioasă cu scopul de a beneficia de protecţia primului amendament al Constituţiei americane şi, evident, de exonerare fiscală. După ce a abandonat, în 1966, conducerea administrativă pentru a se consacra cercetărilor, el se îmbarcă pe o flotilă şi înfiinţează See Org (organizaţie maritimă), un adevărat ordin paramilitar.

Supraveghere şi delaţiune

Flota a fost dezarmată 10 ani mai târziu, în 1976, iar statul său major s-a instalat definitiv în SUA. Totalitatea posturilor de conducere a continuat să fie deţinută de calugării-soldaţi. La puţin timp, David Miscavige, fiu de scientologi şi membru al mesagerilor comandantului, va denunţa alterarea tech de către presupusul prinţ moştenitor al lui Hubbard, David Mayo, şi va obţine îndepărtarea conducătorilor după condamnarea lor de către justiţia americană sub acuzaţia de spionaj. De atunci, Statele Unite au adoptat o atitudine foarte îngăduitoare faţă de biserica scientologică, în timp ce în Germania este combătută cu destulă asprime.

Actualul stat major îşi exercită puterea prin intermediul comitetului de supraveghere (Watchdog Committee), care controlează activitatea a 11 sectoare ale organizaţiei, şi prin serviciul său de securitate, Biroul internaţional al afacerilor speciale (OSAI).

Un alt element care face din scientologie un grup controversat îl constituie tratamentul aplicat dizidenţilor şi criticilor mişcării. Este cunoscut faptul că în şedinţele de auditing sunt consemnate "confesiunile" subiecţilor, astfel încât fiecare adept are propriul lui dosar. Dr. J.-M. Abgrall, care a tratat foşti adepţi ai "Bisericii Scientologice", a demonstrat că "auditingul este un amalgam de metode cunoscute în Psihiatrie, Psihoterapie şi Psihanaliză, însă există diferenţe majore între practicile scientologilor şi cele ale terapeuţilor". Printre diferenţele pe care le-a remarcat: auditorii nu manifestă nici un fel de compasiune faţă de studenţii (pacienţii) lor, oricare ar fi gradul de suferinţă al acestora; un principiu de bază al Psihiatriei şi al Medicinei în general este de a nu agrava voluntar simptomele pentru a genera o patologie nouă, or scopul scientologiei este de a declanşa bufee emoţionale fără să se intereseze de dezechilibrul care urmează şi care poate merge de la faze delirante până la procese depresive sau sinucidere (J.-M. Abgrall, La mechanique des sectes, pp. 239-240). El susţine că tehnicile utilizate în scientologie fac apel la un ansamblu de metode copiate din hipnoză şi din tehnicile conexe ca hipnocatarsisul. Acestea au fost folosite pe scară largă de americani pentru a trata nevrozele de după război şi nu este exclus ca Hubbard să se fi inspirat din acestea, mai ales că a vizitat spitalele militare (J.-M. Abgrall, La mechanique des sectes, p. 238).

Biserica scientologică culege de asemenea informaţii despre rudele şi cercul de prieteni al celui audiat. În anul 1968 a fost introdusă o clauză în "etica scientologică", potrivit căreia "orice persoană ostilă", numită şi "inamic", putea fi privată de bunuri sau "rănită" (injured) prin orice mijloace, de către orice scientolog, putea fi escrocată, atacată, minţită sau distrusă. Ca urmare a criticilor din numeroase ţări, această clauză a fost abolită teoretic, dar în practică ea continuă să funcţioneze şi astăzi.

Aceasta mistică a organizaţiei îi expune la riscuri pe subiecţii vulnerabili. Slăbirea forţei şi personalităţii adepţilor este obţinută printr-o mulţime de mecanisme. O dovedeşte un sistem de norme care îl obligă pe fiecare membru să facă mereu mai mult, obiectiv sortit bineînţeles eşecului.

La aceasta se adaugă mecanismele permanente de supraveghere şi delaţiune – în afara de delaţiunea voluntară, sunt obligatorii 20 de tipuri de rapoarte (privind daune, pierderi, nesupunere, raportări false, neraportări etc.). Aceste informaţii se completează biografiei adeptului, celor obţinute prin spovedanie.

Descompunerea identităţii

În cosmogonia bisericii scientologice, oamenii ar fi thetani (principiu spiritual nemuritor), care, după ce au creat universul, ar fi căzut în cursa propriei creaţii. Thetanul, redevenit operant (OT), ar domina materia, energia, spaţiul şi timpul. Pentru aceasta, adeptul trebuie să se purifice de toxinele, drogurile şi radiaţiile sale, apoi de ţelurile greşite (obiective ce nu sunt tech), de valenţele sale (identitate culturală, imagini impuse în cadrul familial, prietenii ne-tech).

Astfel, el descoperă în cursul nivelurilor secrete că nu este singur în fiinţa sa, ci că mii de alte identităţi au venit să convieţuiască în el acum câteva trilioane de ani. Va trebui să se debaraseze de ele prin intermediul unei forme de exorcism tech, care nu are sfârşit.

Scientologia răspândeşte o ideologie a refuzului slăbiciunilor, a dispreţului faţă de tot ce este slab. De aici critica sa la adresa statului-providenţă şi a sindicalismului, dar si a propunerilor de management. Se vrea apolitică, dar propovăduieşte un ultraliberalism nedemocratic. Consideră că democraţia şi gândirea colectivă sunt manifestări ale mentalului reactiv (un fel de subumanitate a noastră).

Ca toate celelalte evaluări scientologice, aprecierile politice sunt redate printr-o valoare numerică pe scara tonurilor. Stăpânirea a 40 de niveluri de ton îţi permite să influenţezi starea psihică a subiecţilor. Oamenii aflaţi sub nivelul 2,0 ar trebui privaţi de drepturi civile. Subversiunea roşie ocupă locul cel mai de jos (între 1,1 şi 1,3 pe scara tonurilor) pentru că preconizează sisteme de asistenţă distrugătoare pentru iniţiativă privată şi bogăţie.

O filozofie de viaţă care se desparte de religie. Însuşi Hubbard afirma că "scientologia este o filosofie, prin filosofie înţelegând năzuinţa spre cunoaşterea cauzelor şi a legii tuturor lucrurilor". Cunoaşterea promovată de scientologie, susţin adepţii ei, poate fi aplicată practic şi în totalitate în viaţă. Întrucât scientologia se adresează fiinţei umane ca atare şi, în acest mod, extinde libertatea personală şi capacităţile fiinţei umane, "ea este o filosofie religioasă aplicată. Ea nu este o practică religioasă".

Deşi poartă povara unei ambiguităţi de tip science-fiction, scientologia are totuşi succes, în contextul în care expansiunea terapiei, ca industrie care să ofere soluţii la problemele personale şi interpersonale, este extraordinară. Pentru mulţi, scientologia se prezintă ca o "biserică modernă" şi se adresează în mod particular celor dezamăgiţi din societatea contemporană, fricilor omului de azi, generate de războaie, pericol nuclear, poluare, eşec profesional şi personal, etc.

Mişcarea are succes pentru că "dezvoltarea psihică de sine prelungeşte dezvoltarea economică de sine, ca un nou debuşeu, atunci când se atinge un anumit nivel de satisfacţie economică, de saturaţie financiară" Aceasta explică, poate, adeziunea vedetelor (în special a celor din Hollywood), scriitorilor şi oamenilor de afaceri, în general a persoanelor cu o situaţie financiară foarte bună.

Antidotul sectar

Atitudinea statelor lumii este foarte diversă şi relevă o percepţie culturală diferită a fenomenului. Pe de o parte, apariţia acestor grupuri sectare este primită favorabil: există, mai presus de toate, o respingere a intoleranţei religioase, iar aceste mişcări atrag oprobriul doar pentru delictele dovedite.

Pe de altă parte, apariţia grupurilor neafiliate la o mare religie recunoscută este primită cu dispreţ, iar unii nu ezită să ceară interzicerea sectelor. Intelectualii, ca şi politicienii, sunt ostili adoptării unei legislaţii specifice contra sectelor. Pentru a controla situaţia, guvernele pot face anchete administrative, pot acţiona pe terenul fiscal, pot verifica sistematic situaţia şcolară a copiilor.

Dar, dincolo de vigilenţa statului, cel mai bun răspuns la problema sectelor rămâne, cu siguranţă, spiritul critic al individului. Nu există un vaccin împotriva sectelor. Cel mai bun antidot este bunul-simţ, discernământul, educaţia şi spiritul critic, după cum susţine şi sociologul Danièle Hervieux-Léger.