Un secundar colosal - John Cazale

A fost atracția „urâtă” a cinematografiei. 
Feblețea lui Meryl Streep, prieten intim al lui Al Pacino și al lui De Niro. 
A jucat in numai 5 filme (a fost Fredo din "Nasul") si acumulează 40 de nominalizări la premii importante in industria cinematografica. 
Numele lui a fost John Cazale și a murit la vârsta de 42 de ani. 

"Am învățat mai mult din jocul lui John decât de la altcineva, tot ce am vrut să fac este să lucrez cu John pentru tot restul vieții mele", a spus Al Pacino despre John Cazale. 

Steve Cazale a primit un telefon. La celalalt capăt al firului, o femeie cu o voce tremurândă i-a spus că fratele ei, actorul John Cazale, tocmai a murit. Avea doar 42 de ani.

Vocea nu era nici mai mult, nici mai puțin, decât a actriței Meryl Streep, mare stea a cinematografiei și prietena lui John Cazale, un actor unic, un anti James Dean, care, ca și el, a jucat într-o mână de filme și cu toate acestea, istoria actoriei s-a schimbat. A jucat doar in cinci filme, dar toate au primit 40 de nominalizări (Oscar, Globuri de Aur ...) și sunt printre cele mai selecte din istoria cinematografiei americane. În luna martie se împlinesc 40 de ani de moartea sa. 

În anii ei de glorie (șaptezeci), Cazale a fost prototipul „atractiv urât“, care a cucerit Noul Hollywood. A fost o vedetă sedusă de alcool, tutun (în cantități industriale) și femei. Puterea cinematografiei, însă, nu l-a făcut să uite că teatrul era dragostea lui mare. 

Puterea cinematografiei, însă, nu l-a făcut să uite că teatrul era dragostea lui mare. 

Avea 42 de ani; Meryl Streep, 27. Pofta de viață, de muncă, de dragoste, a zâmbit amândorura. Vroiau sa toarne un film mare, „Vânătorul de cerbi“, dar... În zilele dinaintea filmărilor, Cazale a început să scuipe sânge  

Nimic prevestitor în biografia lui Cazale, născut în Revere, Massachusetts în 1935, si mutat de la New York la Los Angeles pentru a deveni un actor. Era un tip aparte, părea că are ochelari de cal, în curând a dat semne clare de calviție și totuși, la fel ca toată elita celor legendari, a avut un puternic magnet, care i-a împiedicat pe spectatori să-l uite. 

S-a “produs” în teatrul din provincii, unde Cazale a fost “testat” înainte de a face saltul la marele Hollywood. 

A urmat povestea clasică a începuturilor dificile din lumea tuturor actorilor: fără un dolar în buzunar, Cazale nu a avut de ales decât să accepte orice loc de muncă oferit: fotograf de muzeu, șofer de taxi ... si chiar mesager pentru o benzinărie. Acest din urmă job a fost binecuvântare: acolo s-a întâlnit cu un alt tânăr talentat, unul pe nume Al Pacino. 

Ei bine, odată deveniți prieteni a bătut si norocul la ușă: în 1972, după ce l-a văzut pe Cazale cu Richard Dreyffus în piesa de teatru „Line”, Francis Ford Coppola a decis că ar trebui să fie fratele lui Pacino în "Nașul". Personajul Fredo, cel care va întruchipa slăbiciunea în rândul unei șepteluri alfabetice a mafiei însetate de sânge; Fredo, cel disprețuit de familia Corleone; Fredo, pe scurt, trădătorul. 

Ca pe toți cei care i-au apărut in cale, Coppola l-a îndrăgit si pe Cazale. "Într-o familie italiană, există întotdeauna un frate care este obiectul glumelor ... Poate că eram fratele acesta și de aceea am simțit atât de multă empatie față de Fredo", a spus Coppola. 

Cazale știa o mulțime de familii italiene: dacă Don Vito ii lipseau aceste detalii mafiote, viața lui ar fi fost la fel ca a bunicului său, Giovanni Casale, un adolescent analfabet, care a fugit la New York, din Mexic și, când a trebuit să-și scrie numele, a scris "Cazale", cu z. Normal că, Coppola a simțit pasiunea lui Cazale pentru personajul Fredo. 

Atât de mult, încât Coppola el a scris un personaj doar pentru el - un film de mare impact si succes care a fost Conversația (1974). 

Fredo sa întors în The Godfather II (1974), a treia colaborare cu Coppola, care ar fi fost sfârșitul (sau așa ne-am gândit) al personajului său. Dar, intr-un tribut final, Coppola s-a întors pentru a include imagini ale personajului său în filmul The Godfather III (1990). El a întrupat din nou o ființă umană depășită de circumstanțe, ezitantă, cu probleme legate de oamenii care nu erau curați de inimă, precum un copil. 

Această fragilitate nervoasă și improbabilitate în reacții au făcut posibil să-l însoțească din nou pe Pacino în Dog Day Afternoon (regizat de Sidney Lumet in 1976). El a jucat o față de jefuitor de neuitat care declanșa paradisurile prin simpla sa privire, asemeni unui visător. 

Meryl Streep și John Cazale au fost una dintre cele mai trainice cupluri din Hollywood in anii șaptezeci. În imagine, o scenă din "Vânătorul de cerbi" (1978) cu cei doi actori. 

Cu barbă, zâmbind, Robert De Niro. 

Din nou, Pacino i-a intermediat audiția pentru câștigarea distribuției in film. Între cei doi actori a fost ceva mai mult decât chimie: a existat fraternitate. 

Pacino însuși si-a amintit în Entertainment Weekly din 2003: "Am învățat mai mult din interpretarea lui John decât de la altcineva. Tot ce am vrut să fac este să lucrez cu John pentru tot restul vieții mele. 

Până atunci, Cazale era unul dintre cei mai populari copii din Hollywood. El a întrupat, ca și Dustin Hoffman, atracția “urâtă”. Și a profitat de acest magnetism. Nimeni nu a observat nimic fals in nicuna din aparițiile sale. 

Pofta de viață, de muncă, de dragoste, a zâmbit amândorura. 

Vroiau sa toarne un film mare, „Vânătorul de cerbi“ (Michael Cimino, 1978) dar... În zilele dinaintea filmărilor, Cazale a început să scuipe sânge

Diagnosticul a fost ucigător: cancer osos. Atât Meryl, cât și el erau convinși că o va depăși. Nu și producătorii "Vânătorului de cerbi". 

Chiar și astăzi, versiunile cu privire la modul în care a ajuns în distribuția filmului sunt confuze: Streep spune ca a fost Robert de Niro, partenerul lui Cazale în Nașul II și protagonistul filmului, cel care a plătit din buzunarul său salariul lui Cazale. De Niro neagă aceasta. Streep nu crede că ea, amenințându-i pe producători cu părăsirea filmărilor, a putut obține menținerea lui Cazale în distribuție. A mărturisit doar atât: „Am fost mai gravă în interpretare decât mi-am gândit inițial rolul.“

Christopher Walken, John Cazale și Robert De Niro în filmul "Vânătorul de cerbi" (1978). 

Situația lui John s-a înrăutățit și facturile de cheltuieli medicale au crescut. Streep, care nu-i plăcea foarte mult cinematograful și care, direct, a disprețuit televiziunea, a trebuit să accepte un contract consistent pentru seria Holocaustului, ca să plătească facturile medicale ale partenerului său. 

Meryl Streep rar a vorbit despre această experiență traumatizantă, cum ar fi în documentarul HBO “Descoperirea lui John Cazale” (Richard Shepard, 2009). "El a fost diagnosticat cu o boală teribilă. Dar a fost puternic, așa că am avut, cu siguranță, încredere", a spus actrița. 

Meryl a trebuit să filmeze în Germania, așa că Pacino era însărcinat să-l ducă pe John Cazale la ședințele chimice iar în absența lui, De Niro se ocupa de acte. 

Cu toate acestea, niciunul dintre tratamente nu a ajutat. 

A murit la 12 martie, înainte de a vedea modul în care rolul său din al cincilea film (după Nasul, Conversația, Nasul II și Dog Day Afternoon), cea a Vânătorului de cerbi, a fost nominalizat pentru cel mai bun film. 

Cinci filme, cu patruzeci de nominalizări, în timpul a doar cinci ani de muncă pe marele ecran. Acesta a fost marele Cazale, un “secundar colosal” cu un sfârșit trist. 

Arta cucereste omul prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul

Articol preluat din revista YORICK 

„Urme în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski.

Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. Vă oferim un fragment în avanpremieră din volumul care va apărea la Editura Nemira, în Colecția Yorick, în co-producție cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3. Traducerea este semnată de Raluca Rădulescu.

Înainte să mă ocup de problemele specificului artei cinemtografice, mi se pare important să îmi definesc propriul mod de a înţelege cea mai înaltă idee a artei în sine.

De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Şi îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci şi cel care receptează arta sau, cum se spune acum, dezvăluind esenţa interdependenței în care, din nefericire, a intrat și arta, cu publicul său din secolul XX, cel care o „consumă”…

Sunt mulți cei care își pun aceste întrebări şi fiecare dintre cei implicaţi în artă, răspunde în propria sa manieră.

După cum spunea Block[1]: „poetul creează armonia din haos”… Puşkin a înzestrat poetul cu har de proroc… Fiecare artist se ghidează după propriile sale reguli, facultative pentru alţii.

În orice caz, este extrem de clar că scopul oricărei arte, dacă ea nu este predestinată pentru „consumator”, ca o marfă pentru vânzare, este acela a-şi explica sieşi şi celor din jur, de ce trăieşte omul şi care este sensul existenţei sale, de a le explica oamenilor care este motivul apariţiei lor pe această planetă. Şi chiar dacă nu le explică, măcar le pune această problemă.

Începând cu cele mai generale consideraţii, nu este lipsit de sens să spunem că funcţionalitatea indubitabilă a artei constă în ideea cunoaşterii, în care impresiile se exprimă sub forma şocului, a catarsisului.

Chiar din momentul în care Eva a mâncat mărul din copacul cunoaşterii, omenirea a fost condamnată la o nesfârşită aspiraţie spre adevăr.

Întâi de toate, după cum se ştie, Adam şi Eva au descoperit că erau goi. Şi li s-a făcut ruşine. Acesta a fost începutul a ceea ce nu are sfârşit. Se poate înţelege drama sufletelor lor, abia ieşite din starea calmei ignoraţe şi aruncate în întinderile terestre, ostile şi inexplicabile.

„În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”[2]…

Aşa se face că omul, această „podoabă” a naturii a apărut pe Pământ pentru a înţelege pentru ce anume s-a născut sau a fost trimis. Şi cu ajutorul omului, Creatorul se va cunoaşte pe el însuşi. Această călătorie este numită de obicei „evoluţie” și însoţeşte procesul dureros al cunoaşterii de sine a omului.

Într-un anumit sens, individul cunoaşte viaţa în esenţa ei de fiecare dată de la început şi pe sine însuşi şi scopul său. Fireşte, omul se foloseşte de propriile cunoştinţe acumulate, dar totuși, experienţa cunoaşterii de sine etice, morale devine singurul scop al vieţii fiecăruia şi se trăieşte subiectiv, de fiecare dată de la capăt. Omul se raportează iar şi iar la lume, aspirând în mod chinuitor la descoperirea şi suprapunerea cu idealul prestabilit, pe care îl percepe ca pe un început simţit-intuitiv. În inaccesibilitatea unei asemenea acumulări, deficienţele propriului său „eu” sunt o sursă veșnică de nemulţumire pentru om.

Aşa se face că arta, ca şi ştiinţa, este o modalitate de punere în valoare a lumii, un instrument de cunoaştere pe calea deplasării omului spre aşa numitul „adevăr absolut”.

Cu toate acestea, aici se şi oprește asemănarea acestor două forme de împlinire a sufletului creator al omului, îndrăneznesc să insisit, unde arta nu este descoperire, ci creaţie.

Pentru noi, acum este mult mai important să marcăm delimitarea viitoare, diferenţa de principiu a acestor două forme de cunoaştere: ştiinţifică şi estetică.

Prin intermediul artei, omul îşi însușește realitatea, prin trăirea subiectivă.

În ştiinţă, cunoaşterea umană despre lume merge pe filiera treptelor nesfârşite, alternând într-o succesiune logică cunoştinte mereu noi despre ea, adesea descoperiri care se contrazic una pe alta, de dragul adevărurilor particulare obiective.

Descoperirea artistică apare de fiecare dată ca o imagine nouă şi unică a lumii, hieroglifă a adevărului absolut. Ea se prezintă ca revelaţie, ca dorinţă instantanee şi înflăcărată a înţelegerii intuitive a tuturor legilor lumii luate la un loc: frumuseţea şi urâţenia ei, umanitatea şi cruzimea ei, eternitatea şi limitele ei. Artistul le exprimă creând o imagine artistică – o originală capcană al absolutului. Cu ajutorul imaginii se păstrează senzaţia infinitului, în care infinitul se exprimă prin restricție, spiritualul prin material, nemărginirea graţie marginilor.

Se poate pune că arta este, în general, simbolul viitorului universal legat de acel adevăr sufletesc absolut, care se ascunde de noi în practica pozitivistă, pragmatică.

Pentru a deveni parte a unui sistem ştiinţific sau altul, omul trebuie să apeleze la autorul gândirii logice, trebuie să parcurgă procesul de înţelegere şi să aibă pentru aceasta un anumit grad cunoaştere exactă, ca bază a acestui proces.

Arta se adresează tuturor, în speranţa că va produce o impresie, că va fi simţită înainte de toate, că va produce un șoc emoţional şi va fi acceptată, ea îl nu cucereşte pe om prin argumente ineluctabile ale minţii, ci prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul. Şi în locul bazei de instruire, în acel sens pozitivist este nevoie de un anumit nivel sufletesc.

Arta există şi se stabileşte acolo unde există o permanentă şi inepuizabilă melancolie a spiritului, un ideal care reuneşte oamenii în jurul artei. Este greșit drumul pe care s-a lansat arta contemporană, care refuză căutările sensului vieţii în numele afirmării autovalorificării personalităţii. Aşa-numita artă începe, având aparența unei ciudate ocupaţii a unor personaje neîncrezătoare, care susţin valoarea suficientă sieşi a activității profesionale. Dar în creaţie, personalitatea nu se afirmă, ci slujeşte unei idei generale, mai înalte. Artistul este întotdeauna servitorul, care încearcă parcă să se (auto-)plătească pentru talentul său, ce i-a fost dat ca o minune. Totuşi, omul modern nu vrea nici un fel de jertfe, deşi numai sacrificiul este expresia adevăratei validări. Dar treptat, noi uităm acest lucru, pierzând, în mod firesc, sentimentul propriei predestinări omeneşti…

[1] Aleksandr Aleksandrovici Blok (1880-1921), poet rus, considerat un clasic al literaturii secoluluiXX (n.tr.) 

[2] http://www.biblia-ortodoxa.ro/vechiul-testament/facerea (n.tr.) 

Articol preluat din revista YORICK 

Margareta Pogonat a murit

Margareta Pogonat a murit

Actriţa Margareta Pogonat a murit duminică, 11 mai, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui cancer, a declarat pentru MEDIAFAX Anca Rusescu, fiica artistei.

Fiica artistei a mai declarat că trupul neînsufleţit al acesteia va fi depus la capela cimitirului Iancu Nou din Bucureşti, iar înmormântarea va avea loc marţi, la ora 12.00.

Toţi cei care vor să îi aducă un ultim omagiu pot merge marţi, înainte de înmormântare, la capela cimitirului.

Margareta Pogonat s-a născut pe 6 martie 1933, la Iaşi, mama sa fiind actriţă, iar tatăl său, om politic.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în anul 1959, la clasa profesorului Alexandru Finti, după care şi-a făcut debutul în spectacolul de teatru "Două lozuri", în care a jucat împreună cu Grigore Vasiliu Birlic.

La început a colaborat cu Teatrul de Stat din Botoşani, Teatrul Naţional din Iaşi şi Teatrul de Stat din Ploieşti.

Din 1974 şi până în 1998, când s-a pensionat, Margareta Pogonat a jucat doar pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti, în piese precum "Patru lacrimi", "Oameni feluriţi", "Sentimente şi naftalină" şi "Omul care face minuni".

În cinematografie a debutat în anul 1957, cu rolul din filmul "Pasărea furtunii", alături de Mircea Albulescu, Ştefan Ciubotăraşu, Paul Sava, Costache Antoniu şi Fory Etterle. A mai jucat în filme precum "Două lozuri" (1957), "Lumină de iulie" (1963), "Meandre" (1966), "Legenda" (1968), "Tinereţe fără bătrâneţe" (1968), "Pope Joan" (1972), "Zestrea" (1972) şi "Trei scrisori secrete" (1974).

În 1975, Margareta Pogonat a jucat în filmul "Actorul şi sălbaticii", de Manole Marcus, distins cu două premii ale Asociaţiei Cineaştilor din România. A mai jucat şi în "Gloria nu cântă" (1976), "Regăsirea" (1977), "Clipa" (1979), "Visul unei nopţi de iarnă" (teatru TV, 1980), în serialul "Lumini şi umbre" (1993), "Gaiţele" (1993), "Binecuvântată fii, închisoare" (2002), serialul "Cuscrele" (2005) şi "Margo" (2006).

Margareta Pogonat a lucrat şi ca regizor, punând în scenă spectacole precum "Cineva are să vină" (de Jon Fosse), "Caii la fereastră" (de Matei Vişniec) şi "Gustul mierii" (de Shelagh Delaney).

În 1967, a primit medalia Meritul Cultural clasa I, "pentru merite în domeniul artei dramatice".

De asemenea, a predat actoria la universitate.

În 2009, Margareta Pogonat a primit premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Actorul Mitică Popescu a declarat pentru MEDIAFAX că Margareta Pogonat, care a încetat din viaţă duminică, 11 mai, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui cancer, a fost un "om chinuit", dar şi o actriţă "minunată" şi "foarte talentată".

"Pe lângă faptul că era o actriţă minunată, care, săraca, s-a chinuit ani de zile, 15 ani a făcut navetă la Ploieşti, a fost angajată la Ploieşti până a reuşit să ajungă în Bucureşti, a fost un om care s-a chinuit şi cu căsnicia. Un om chinuit, dar foarte talentat. Sunt profund îndurerat. Dumnezeu să o odihnească", a declarat acesta pentru MEDIAFAX.

"A mai pierit o doamnă a teatrului şi filmului românesc", a declarat Florin Zamfirescu pentru MEDIAFAX. Acesta a precizat că Margareta Pogonat a fost o "actriţă de o modestie rar întâlnită şi o parteneră extraordinară".

"În fiecare zi primim numai veşti îngrozitoare. Pleacă o generaţie de mari artişti, o generaţie de artişti care, spre norocul nostru, fiind cinematograful în dezvoltare în România, ei rămân pentru posteritate oarecum ca exemple. Nu m-am aşteptat, nu ştiam că este bolnavă. A fost o femeie superbă, o femeie puternică, o actriţă mare şi un om delicat, cu o viaţă decentă şi discretă. Îmi pare foarte, foarte, foarte rău", a spus Stela Popescu.

Valerian Sava: „Similitudine cu Irina Petrescu“ "După şi alături de Irina Petrescu - care ne-a părăsit şi ea nu demult -, Margareta Pogonat ne tulbură la doar un an distanţă cu gînduri care, sub emoţia ireparabilei pierderi, ţin şi de reînnoita obligaţie de a ne smulge din inerţia generalităţilor uniformizatoare, din ingratitudinea situărilor oficioase. O similitudine temporală ne atrage atenţia: mult prea nedreapta şi prematura dispariţie!, spune criticul de film Valerian Sava.

Iată, într-un foarte recent dicţionar voluminos, sînt evidenţiate vreo şase din zecile de titluri filmografice ale Margaretei Pogonat, fără ca printre ele să se afle tocmai creaţia sa de vîrf, dintr-un film care poartă el însuşi caratele nemuririi: Meandre de Mircea Săucan. Este regizorul al cărui martiraj luminează în vecinătate, pe firmamentul unui trecut cu stele rare, primul nume de pe genericul capodoperei sale. Să mai adăugăn doar un titlu: Drum în penumbră (film de Lucian Bratu din 1972) - titlu care, ca şi Meandre din 1967, ne spune la rîndu-i cîte ceva din ceea ce cripto-cenzura ingratitudinii ne ascunde: registrul tainic, dar iradiant, fără urmă de emfază, dar cu tuşele fine ale unei profundităţi tandre, prin care Margareta Pogonat este hărăzită să rămînă printre noi şi să jaloneze perpetua căutare de sine a filmului românesc veritabil", apreciază criticul de film Valerian Sava. Irina Margareta Nistor: „A fost iubitoare şi rafinată“ „Margareta Pogonat va rămâne pentru totdeauna în memoria cinefilului român ca soţia înţelegătoare, iubitoare, răbdătoare şi rafinată a lui Caratase, din „Actorul şi sălbaticii” (1974) , a lui Toma Caragiu, din filmul de neuitat şi de neratat al lui Manole Marcus, unde reuşeşte o compoziţie fără cusur, alături de un gigant al Marelui Ecran, pe care parcă ni-l face şi mai ataşant.

S-a născut la Iaşi, de 6 martie, (1933), premonitoriu, asemenea numelui Bulevardului cu cinematografe, de altădată, de lângă Cişmigiu“, spune criticul de film Irina Margareta Nistor.

Avea să joace şi mult teatru la prestigiosul „Nottara”, din Bucureşti, şi UNITER-ul o va răsplăti printr-un premiu de excelenţă. Va fi minunată în „Drum în penumbră” , un scenariu altfel, pentru o perioadă ultra-politizată, semnat, la debut de Petru Popescu. Idila de vacanţă alături de partenerul, de afiş , delicatul Cornel Coman, îi va aduce un premiu ACIN, şi un loc în categoria peliculelor , de revăzut oricând, realizată de Lucian Bratu, apreciază Irina Margareta Nistor. În 1973 e din nou recunoscută de breaslă, pentru personajul Livia din „Zestrea”, în regia Letiţiei Popa, şi Marieta din „Dragostea începe vineri ”de Virgil Calotescu, după romanul lui Francisc Munteanu Calotescu, iar cu Toma şi dar şi cu Liviu Ciulei. În „Pistruiatul” e înduioşătoare, iar în „Gloria nu cântă” a regretatului Alexandru Bocănerţ, are o partitură, şi la propriu şi la figurat, surprinzătoare. În serialul „Lumini şi umbre” este cooptată de Andrei Blaier, Mihai Constantinescu şi Mircea Mureşan, între 1978-1982. Mai puţin se ştie că, în 1972, joacă în producţia britanică ; „Papesa Ioana” alături de Liv Ullmann, Oliva de Havilland şi recent omagiatul, la Berlin : Maximilian Schell. Alte titluri de referinţă sunt „E atât de aproape fericirea ” şi „Oraşul văzut de sus” , „Meandre” , „Regăsire” sau „Crucea de piatră”, ori la început de carieră caragialianul : „Două lozuri” cu inegalabilul Birlic, dar şi cu Al. Giugaru sau Marcel Anghelescu, sub… clacheta lui Aurel Miheles şi Gh. Naghi, care i-au intuit talentul pentru o a şaptea artă, interpretată firesc, cu drag şi har", a subliniat criticul Irina Margareta Nistor pentru „Adevărul“.

Moftangii de viţă nouă

Ştiaţi de acest articol ?

Alex. Leo Şerban dă România pe Argentina – EVENIMENTUL ZILEI

Autor: Simona Chitan

Criticul de film s-a mutat în Buenos Aires, dezamăgit de profesia sa şi de faptul că "statul nu dă o ceapă degerată" pe filmele româneşti. Vestea că Alex. Leo Şerban, unul dintre cei mai apreciaţi critici de film, jurnalişti, traducători şi artişti vizuali, s-a hotărât să părăsească România a luat prin surprindere pe toată lumea. Mulţi au crezut că e doar o glumă şi au sperat că acesta se va răzgândi. Totuşi, e adevărat: Alex. Leo Şerban, în vârstă de 50 de ani, a plecat "pe bune" şi se află de o săptămână la Buenos Aires. A decis să renunţe la jurnalism şi să înceapă o viaţă nouă aproape de Patagonia. "Am plecat de joia trecută. Renunţ la critică de film, la jurnalism. E alegerea mea, e o chestie personală", a spus criticul, pentru EVZ. "O să mă întorc în ţară în primăvară, pentru că am promis că voi ţine nişte cursuri, dar, în rest, hotărârea mea e clară", a explicat Alex. Leo Şerban.

În numărul trecut al revistei "Dilema veche", unde scria de 16 ani, Alex. Leo Şerban a semnat un articol de bunrămas, în care spunea că a ajuns la un fel de "finiş", că a intervenit "o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist", şi că nici a fi cronicar de film nu mai înseamnă nimic pentru el.

"Cheful de a dansa mia pierit", constata el. Deşi îşi recunoaşte norocul de a fi fost martorul renaşterii filmului românesc, criticul subliniază că şi aici perspectivele sunt sumbre: "Nu ştiu dacă românii mai sunt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele". Criticul afirma, în "Dilema veche", că i-ar fi fost foarte comod să se prefacă. Nu a putut însă să se mintă pe sine, a ales să plece. "O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare", scria Şerban, în finalul articolul. "Cu acelaşi geamantan pleacă peste mări şi peste ţări spiritul lui graţios şi neobosit, spontaneitatea lui intelectuală", i-au răspuns colegii de la "Dilema veche".

Horia-Roman Patapievici afirma că, pentru el, existenţa lui Alex. Leo Şerban este o garanţie a normalităţii. "Combinaţia de inteligenţă, eleganţă, frondă, fairplay, bun-simţ şi nonconformism a tuturor judecăţilor lui mă reconfortează în certitudinea că viaţa este încă respirabilă, cultura noastră încă nu a murit (…).

Cât timp Leo scrie, ştiu că mă pot încrede în judecata cuiva", aprecia Patapievici, pe coperta celei mai recente cărţi a criticului, "4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc", editată de Polirom. Alex. Leo Şerban a debutat în 1976 cu un poem în engleză, publicat în "Chicago Review", a semnat traduceri, eseuri, poezie şi proză în cele mai prestigioase publicaţii româneşti, a făcut parte din numeroase jurii internaţionale în importante festivaluri de film.

Criticul a conferenţiat la renumite universităţi din lume, fiind şi invitatul lui Bernard Pivot în emisiunea "Double Je". Printre cărţile sale se numără "Dietetica lui Robinson" şi "De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema".

-------------------------------------------------------------------------------------

EU CRED CĂ:

Este mult pupincurism, in articolul acesta, rusinos pentru o presa profesionista.

Chiar cei care au ucis dorinta de a mai scrie, plang acum la capataiul celui plecat...peste mari si tari...

Plecat din motive personale (în perioadă de frământări democratice, Ciprian Porumbescu a ales sa plece in Italia; motivele erau personale; pentru odihnă şi tratament la plămâni, sfătuit de prieteni, la 13/25 noiembrie 1882, pleacă în Italia, în staţiunea Nervi), fară vreo umbră de comparaţie, nu văd boceala lui Patapievici (rusinos exprimata pentru limbajul unui intelectual rasat....) care a ramas fara critici de film in România, Românie, care si ea , cica, (in anii de culme ai trofeelor si succeslor internationale) ar ramane fara filme..bune.

PUH......

Prosti, ignoranti, bocitoare ponosite d.p.d.v. intelectual, pupincurişti fără urmă de morală, idioţi cu ecuson de presă, oportunişti fără frică de Dumnezeu, cinici poleiţi în raţionalişti, iată cine compune hora românilor verzi, cei care, scuipă pe tine când te au aproape şi te plâng când fugi de ei...

Caragiale a scris cu mult talent despre asta la inceputul secolului trecut.

Oare sa fim, de fapt, incurabili bolnav (ca popor si neam) sau doar rămaşi cu 100 de ani în urmă faţă de normalitate ?

"That is the question" cum ar zice confratele lui Nenea' Iancu, William Shakespeare.