Spiritul dobândeşte orice îşi impune

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.”

În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului.

În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă.

„Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.”

Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc. Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea. Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit?

Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni!

Ramîi cu bine,

Seneca.

Masca respingatoare a maniei

Mânia, se spune, „este folositoare, pentru că se sustrage dispreţului, pentru că îi îngrozeşte pe oamenii răi.”
În primul rând, dacă mânia are forţă pe cât este de ameninţătoare, este urâtă tocmai pentru că poate îngrozi; este însă mai primejdios să fie temută decât dispreţuită.

Dacă însă nu are forţă, este expusă dispreţului şi nu scapă de bătaia de joc: ce este de fapt mai prostesc decât mânia care se agită în zadar? În al doilea rând, anumite lucruri nu sunt de dorit, pentru că pot provoca mai multă groază, şi n-aş vrea să i spună înţeleptului acest lucru: „Arma animalului sălbatic este şi a înţeleptului: a fi temut.” Cum? Nu este temută febra, guta, rana infectată? Oare din acest motiv există ceva bun în ele?

Dimpotrivă însă, toate acestea sunt dispreţuite, urâte şi dezgustătoare, tocmai pentru că sunt temute.

Astfel, mânia în sine este urâtă şi foarte puţin înfricoşătoare, şi cu toate acestea este temută de cei mai mulţi oameni, aşa cum se tem copiii de o mască respingătoare.

Ce să mai spun de faptul că frica se revarsă mereu asupra celor care o inspiră şi nici unul dintre cei temuţi nu este el însuşi fără teamă? Ţi-ar putea veni în minte versul faimos al lui Laberius, care, o dată ce l-a pronunţat în teatru în timpul războiului civil, a atras asupră-şi atenţia întregului popor, de parcă s-ar fi dat glas stării de spirit a tuturor:

„Trebuie să se teamă de mulţi, cel de care se tem mulţi”.

Natura a făcut aşa încât orice important prin teama pe care le-o provoacă altora, să nu fie liber de propria teama. Cât de temătoare sunt inimile leilor la cele mai uşoare zgomote! O umbră, un glas, un miros neaşteptat nelinişteşte cele mai curajoase animale: orice provoacă groaza, tremură el însuşi. De aceea, nu există nici un motiv pentru care un înţelept să-şi dorească să fie temut, şi nu trebuie să considere că mânia este importantă deoarece provoacă frică: sunt temute până şi lucrurile cele mai dispreţuite, cum sunt otrăvurile, dinţii şi muşcăturile veninoase.

Şi, de vreme ce o sfoară înnodată cu pene opreşte turme imense de fiare şi le atrage în capcană, nu este de mirare că ceea ce rezultă chiar de aici se cheamă „spaimă”.

Pentru cei lipsiţi de consistenţă sunt motiv de groază lucrurile inconsistente: mişcarea carului de curse şi imaginea roţilor care se învârtesc îi face pe lei să se întoarcă în cuşcă, pe elefanţi îi îngrozeşte râgâitul de porc.

Aşa este temută mânia: ca o umbră pentru copii, ca o pană roşie pentru fiare; nu are în sine ceva solid sau puternic, ci tulbură spiritele simple.

Ramîi cu bine,

Seneca

Dragostea pentru greşeli

Te vei gândi mai degrabă că nu trebuie să te mânii pe greşeli. Ce ai spune însă dacă cineva s-ar mânia pe cei care păşesc cu paşi prea siguri în întuneric? Pe cei surzi care nu se supun ordinelor? Şi ce ai spune, dacă ai vrea să te mânii pe cei care se îmbolnăvesc, îmbătrânesc, obosesc?

Între celelalte neplăceri ale condiţiei de muritor se află şi aceasta, întunericul care acoperă mintea şi nu doar nevoia de a greşi, ci chiar dragostea pentru greşeli. Ca să nu te mânii pe fiecare om în parte, trebuie să îi ierţi pe toţi, trebuie să fii îngăduitor cu neamul omenesc.

Dacă te mânii pe tineri şi pe bătrâni pentru că greşesc, atunci mânie-te şi pe copii: şi ei vor greşi. Se mânie oare cineva pe copii, care la această vârstă nu cunosc încă diferenţele dintre lucruri?

A fi om este o scuză mai importantă şi mai corectă decât a fi copil. Cu acest destin ne-am născut, făpturi supuse unor boli ale sufletului care nu sunt mai prejos de cele ale trupului; nu suntem lipsiţi de putere, nici înceţi la minte, dar, folosindu-ne prost de agerimea noastră, ne facem pilde de greşeli unii pentru alţii: dacă unul urmează paşii celor dinainte care au apucat-o pe un drum greşit, oare nu ar avea scuza că drumul public l-a rătăcit?

Asprimea comandantului îl înţeapă pe fiecare soldat în parte, dar este nevoie de indulgenţă când armata întreagă a dezertat.

Ce ţine departe mânia înţeleptului? Mulţimea celor care greşesc: el înţelege cât de nedrept şi de primejdios este să te mânii pe greşeli comune tuturor.

Heraclit, ori de câte ori ieşea şi vedea în jurul său atâţia oameni care îşi duceau prost viaţa, ba chiar şi mureau prost, plângea, îi compătimea pe toţi cei care îi ieşeau în drum veseli şi prosperi; avea un suflet blând, dar prea slab: el însuşi era dintre cei care aveau nevoie de compătimire.

Despre Democrit, dimpotrivă, se spune că nu se arăta niciodată în public fără să râdă: până într-atât nu i se părea serios nimic din lucrurile care se îndeplineau cu seriozitate.

Oare este loc pentru mânie în acest loc în care trebuie fie să râdem, fie să le deplângem pe toate? Înţeleptul nu se va mânia pe cei care greşesc: de ce? Cum ştie că nimeni nu se naşte înţelept, ci devine aşa, ştie că în orice epocă prea puţini ajung înţelepţi – pentru că a cercetat atent condiţia vieţii omeneşti.

Şi astfel înţeleptul, blând şi drept cu greşelile, îndreptându-i pe cei care greşesc fără să le fie duşman, porneşte în fiecare zi cu acest gând: „Îmi vor ieşi în cale mulţi indivizi cu patima vinului, mulţi desfrânaţi, mulţi nerecunoscători, mulţi lacomi, mulţi oameni tulburi de furia ambiţiei”. Va privi toate aceste lucruri la fel de binevoitor ca un medic pe bolnavii săi.

Oare navigatorul a cărui corabie înghite multă apă, pentru că încheieturile s-au desfăcut peste tot, se mânie pe marinari ori chiar pe corabie? Mai degrabă se opinteşte şi într-o parte nu lasă apa să intre, într-alta o scoate afară, închide bine spărturile vizibile, se luptă fără preget cu cele ascunse şi care aduc apă înăuntru în secret, şi nu întrerupe efortul pentru apa pe care a scos-o afară creşte la loc, dedesubt.

Este nevoie de un sprijin tenace împotriva răului continuu şi prolific, nu ca să înceteze, ci ca să nu învingă.

Ramîi cu bine,

Seneca

Despre mania inteleptilor

Între indivizi pe care îi vezi îmbrăcaţ în togă, nu există nici un fel de pace: unul este împins să îl ducă pe celălalt la pierzanie din simplu interes, nimeni nu are un câştig decât de pe urma nedreptăţii făcute celuilalt; urăsc un individ prosper, îl dispreţuiesc pe cel care nu e prosper; îi suportă cu greu pe cei superiori, cei inferiori sunt ei înşişi greu de suportat; sunt aţâţaţi de plăceri opuse; pentru o simplă plăcere şi un simplu profit doresc distrugerea tuturor. Viaţa lor nu este diferită de aceea într-o şcoală de gladiatori, trăiesc şi se luptă cu aceleaşi persoane.

Asta este o adunare de fiare: doar că animalele sunt liniştite între ele şi se abţin să le muşte pe cele asemenea lor, în timp ce oamenii se ghiftuiesc sfâşiindu-se reciproc. Doar prin aceasta se deosebesc de animalele necuvântătoare: ele devin blânde cu cei care le dau să mănânce, în schimb aceşti indivizi turbaţi îi muşcă şi pe cei ce-i hrănesc.

Înţeleptul nu va înceta niciodată să se mânie, dacă a început deja să o facă: lumea întreagă este plină de delicte şi de vicii, se comit mai multe decât s-ar putea repara prin constrângeri, oamenii se măsoară parcă într-o uriaşă întrecere de ticăloşie, dorinţa de a face rău este cu fiecare zi mai mare, reţinerea este mereu mai mică: o dată eliminată aprecierea pentru ceea ce este mai bun şi mai drept, capriciul se impune oriunde îi place. Delictele nu mai sunt ascunse, ne trec prin faţa ochilor, iar ticăloşia este până într-atât afişată în public şi a prins puteri în inimile tuturor, încât nevinovăţia este nu rară, ci inexistentă.

Adaugă acum sperjurul public între neamuri, tratatele rupte, puternicul care ia ca pradă orice nu-i opune rezistenţă, înşelăciuni, hoţii, fraude, nerecunoaşteri de datorii, delicte pentru care nu sunt de-ajuns trei foruri. Dacă vrei ca un înţelept să se mânie atât cât îi cere nevrednicia delictelor, atunci el nu trebuie să se mânie, ci să înnebunească.

Ramîi cu bine,

Seneca