Te vei gândi mai degrabă că nu trebuie să te mânii pe greşeli. Ce ai spune însă dacă cineva s-ar mânia pe cei care păşesc cu paşi prea siguri în întuneric? Pe cei surzi care nu se supun ordinelor? Şi ce ai spune, dacă ai vrea să te mânii pe cei care se îmbolnăvesc, îmbătrânesc, obosesc?
Între celelalte neplăceri ale condiţiei de muritor se află şi aceasta, întunericul care acoperă mintea şi nu doar nevoia de a greşi, ci chiar dragostea pentru greşeli. Ca să nu te mânii pe fiecare om în parte, trebuie să îi ierţi pe toţi, trebuie să fii îngăduitor cu neamul omenesc.
Dacă te mânii pe tineri şi pe bătrâni pentru că greşesc, atunci mânie-te şi pe copii: şi ei vor greşi. Se mânie oare cineva pe copii, care la această vârstă nu cunosc încă diferenţele dintre lucruri?
A fi om este o scuză mai importantă şi mai corectă decât a fi copil. Cu acest destin ne-am născut, făpturi supuse unor boli ale sufletului care nu sunt mai prejos de cele ale trupului; nu suntem lipsiţi de putere, nici înceţi la minte, dar, folosindu-ne prost de agerimea noastră, ne facem pilde de greşeli unii pentru alţii: dacă unul urmează paşii celor dinainte care au apucat-o pe un drum greşit, oare nu ar avea scuza că drumul public l-a rătăcit?
Asprimea comandantului îl înţeapă pe fiecare soldat în parte, dar este nevoie de indulgenţă când armata întreagă a dezertat.
Ce ţine departe mânia înţeleptului? Mulţimea celor care greşesc: el înţelege cât de nedrept şi de primejdios este să te mânii pe greşeli comune tuturor.
Heraclit, ori de câte ori ieşea şi vedea în jurul său atâţia oameni care îşi duceau prost viaţa, ba chiar şi mureau prost, plângea, îi compătimea pe toţi cei care îi ieşeau în drum veseli şi prosperi; avea un suflet blând, dar prea slab: el însuşi era dintre cei care aveau nevoie de compătimire.
Despre Democrit, dimpotrivă, se spune că nu se arăta niciodată în public fără să râdă: până într-atât nu i se părea serios nimic din lucrurile care se îndeplineau cu seriozitate.
Oare este loc pentru mânie în acest loc în care trebuie fie să râdem, fie să le deplângem pe toate? Înţeleptul nu se va mânia pe cei care greşesc: de ce? Cum ştie că nimeni nu se naşte înţelept, ci devine aşa, ştie că în orice epocă prea puţini ajung înţelepţi – pentru că a cercetat atent condiţia vieţii omeneşti.
Şi astfel înţeleptul, blând şi drept cu greşelile, îndreptându-i pe cei care greşesc fără să le fie duşman, porneşte în fiecare zi cu acest gând: „Îmi vor ieşi în cale mulţi indivizi cu patima vinului, mulţi desfrânaţi, mulţi nerecunoscători, mulţi lacomi, mulţi oameni tulburi de furia ambiţiei”. Va privi toate aceste lucruri la fel de binevoitor ca un medic pe bolnavii săi.
Oare navigatorul a cărui corabie înghite multă apă, pentru că încheieturile s-au desfăcut peste tot, se mânie pe marinari ori chiar pe corabie? Mai degrabă se opinteşte şi într-o parte nu lasă apa să intre, într-alta o scoate afară, închide bine spărturile vizibile, se luptă fără preget cu cele ascunse şi care aduc apă înăuntru în secret, şi nu întrerupe efortul pentru apa pe care a scos-o afară creşte la loc, dedesubt.
Este nevoie de un sprijin tenace împotriva răului continuu şi prolific, nu ca să înceteze, ci ca să nu învingă.
Ramîi cu bine,
Seneca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu