Îmi dau seama, dragul meu prieten, că în mine se produce nu atît o îndreptare, cît o transformare: sigur că nu pot promite – şi nici măcar spera – că nu va mai rămîne în mine nimic care să nu mai aibă nevoie de schimbare.
Cum să nu mai am în mine multe de înfrînat, de micşorat, de înălţat?
Şi chiar aceasta este dovada spiritului ce a devenit mai bun: că îşi vede defectele pe care pînă atunci nu şi le ştia.
În cazul unor bolnavi este prilej de bucurie chiar faptul că au înţeles că sînt bolnavi.
Îmi doresc să împart cu tine această schimbare a mea, produsă dintr-odată: atunci voi avea o încredere mai solidă în prietenia noastră, o prietenie adevărată pe care nu o va putea rupe nici nădejdea, nici teama, nici grija pentru folosul propriu, o prietenie cu care oamenii ajung pînă în ceasul morţii, o prietenie pentru care ei sînt gata să moară.
Îţi voi da multe pilde de oameni care au dus lipsă nu de un prieten, ci de prietenie: aşa ceva nu se poate întîmpla atunci cînd aceeaşi voinţă de a privi spre scopuri nobile împinge spiritele să se alăture.
Şi cum de nu se poate întîmpla aşa?
Pentru că ştiu că le au pe toate în comun, şi mai ales pe cele ce le sînt împotrivă.
Nu-ţi poţi închipui ce schimbare văd că-mi aduce fiecare zi care trece. „Trimite-ne şi nouă, zici, bunurile pe care le-ai încercat cu atîta folos.” Eu unul doresc cu adevărat să le fac pe toate să treacă asupra ta şi tocmai de aceea mă bucur să adun învăţătură, ca să o pot da mai departe: nimic nu-mi va face plăcere, oricît de ales şi de benefic ar fi, dacă eu singur voi profita de ştiinţa mea.
Dacă înţelepciunea mi-ar fi dată cu această condiţie, să o ţin închisă în mine şi să nu o vestesc prin cuvinte, aş refuza-o: nu are cum să fie plăcută posesiunea unui bun din care nimeni altcineva nu se împărtăşeşte.
Ramîi cu bine,
Seneca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu