DESPRE ANUL NOU SI DESPRE CALENDAR

(31 decembrie 1970)

 

Părintilor si fratilor si iubiti credinciosi,

 

Fiindcă slujesc cu nevrednicie mâine Sfânta Liturghie, m-am gândit că-i bine ca privegherea din seara aceasta s-o mai împodobim si cu cântări si cu cuvinte sau cu predici, ca să nu pară prea lungă.

 

Mâine Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare de Răsărit prăznuieste trei sărbători: Anul Nou, Tăierea împrejur cea după trup a lui Hristos Mântui-torul si Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Si pentru că mâine nu se poate cuprinde într-o predică tot ce ar trebui spus despre aceste trei praznice, m-am gândit ca în seara aceasta să mă ocup în cuvântul meu de însemnătatea Anului Nou.

 

Cum s-a ajuns la noi crestinii ortodocsi să se prăznuiască Anul Nou la 1 ianuarie? Iată prin ce împrejurări s-a ajuns la aceasta si ce însemnătate are Anul Nou.

 

Să stiti, fratilor si părintilor, că Dumnezeu a făcut lumea aceasta primăvara si a terminat-o, cum ati auzit, în sase zile. Nu se stia pe atunci ce-i acela calendar, că nici nu era zidit omul. Sau după ce l-a zidit, omul era deocamdată în rai.

 

După mărturia unor teologi, Adam si Eva au stat în rai numai 7 zile, altii zic că 7 ani, altii 70, iar altii 700 de ani. Toti sunt pentru cifra 7, dar nu se stie exact cât au stat ei în rai.

 

Lui Dumnezeu, când a făcut lumea cu cuvântul, nu I-au trebuit ciocane si hârlete si sapă si mistrie ca să o facă. El a zis si s-au făcut. El a poruncit si s-au zidit (Psalm 148, 5). Dar a pus lumii acesteia niste legi vesnice; toate se rotesc în ceasul universului cu o precizie înspăimântătoare si pentru îngeri, nu numai pentru oameni. Pentru ce? Pentru că este lucrul lui Dumnezeu Atottiitorul!

 

Si când a făcut Dumnezeu lumea, soarele era la zenit, adică în mijlocul cerului. Dar stihiile lumii făcute de El - pământul, planetele si stelele - nu stau nemiscate nici o clipă, ci mereu se miscă. Toate se miscă în cerc. Ele vesnic se întorc de unde au plecat!

 

Asa se miscă stelele, asa soarele si luna si toate planetele si tot ce a făcut Dumnezeu. Tuturor le-a pus lege să se miste, si nu la întâmplare, ci cu mare rânduială, încât s-au uimit si cei mai învătati oameni ai lumii din antichitate si au cunoscut pe Dumnezeu din zidiri, fără să-L cunoască din Scripturi, si au strigat: "Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale!"

 

Asa a fost cazul si mai târziu cu Isaac Newton, si mai apoi cu Kepler si cu ceilalti mari astronomi, care, din miscarea universului, au înteles că este o mână, este un centru de îndrumare care le poartă pe toate acestea cu atâta precizie.

 

Miscarea regulată în cerc a stelelor ne dă calendarul. Dar prin ce l-a întemeiat Dumnezeu în chip deosebit? L-a întemeiat prin cei doi ochi ai lumii: soarele si luna. După ei a făcut să se orienteze toată suflarea, până la sfârsitul lumii. Si ati auzit că se vorbeste în Pascalie, de crugul soarelui si de crugul lunii.

 

Si de ce am luat istoria asa de departe? Ca să vedeti cum a ajuns Anul Nou la noi. Când s-au făcut primele calendare din epoca străveche, pe timpul lui Nimrod, împăratul ninivitenilor, ei nu se orientau ca noi după calendare cu 12 luni, că nu stiau. Ei asteptau miscarea astrelor ceresti, a crugului soarelui sau al lunii, si stiau că a trecut un an din crugul soarelui.

 

Mai târziu s-a mai desteptat lumea. Asa, vechii haldei, popor mai vechi decât evreii, au fost mari astronomi. Ei au împrumutat mult civilizatiei egipte-nilor, apoi acestia elinilor si asa mai departe, până a ajuns în părtile noastre ale Europei. Aceia au observat si alte miscări pe cer, nu numai miscarea soarelui si a lunii, si treptat au început să alcătuiască un fel de calendar pe pământ, după calendarul cerului sau după calendarul soarelui sau al lunii.

 

Calendarul ceresc, fiind opera lui Dumnezeu, nu rămâne nici o iotă în urmă si nu poate să se clintească, pentru că zice: ...poruncă a pus si nu va trece (Psalm 148, 6). El nu poate să rămână în urmă. Iar calendarele făcute de oameni până acum au fost mii si zeci de mii; în fiecare epocă, după mintea oamenilor de atunci. Au fost calendare de umbră, calendare de soare, calendare de nisip, calendarele faraonilor Egiptului si altele.

 

Au fost o multime de calendare la egipteni si la popoare mai vechi ca egiptenii, cum au fost de pildă asirienii. Erau calendare fructifere. Când se coceau portocalii, si asta se întâmpla de două ori pe an, socoteau că s-a împlinit un an. A fost calendarul Nilului, care s-a practicat sute de ani, căci Nilul se revărsa periodic, de două ori într-un an. Dar Nilul, din cauza ploilor de la Ecuator, se revărsa uneori mai înainte de două luni, altă dată mai târziu, si asa mai departe. Ei stiau că atunci când s-a făcut orezul sau s-a revărsat Nilul de două ori, este anul nou.

 

Dar stiinta n-a fost multumită cu calendare din acestea. Si nici nu trebuia să fie sau să se ia după lucruri de acestea care n-au mers regulat. De aceea oamenii au vrut să facă alte calendare, mai bune, ca să se apropie mai mult de calendarul cerului, de calendarul pe care L-a făcut Atottiitorul Dumnezeu.

 

Primii care au început să facă aceste calendare au fost egiptenii. Ei au făcut prima dată calendarul de 12 luni, măcar că luna avea câte 28-30 de zile, anul având numai 354 de zile. Poporul iudeu, care a fost în robia egiptenilor 430 de ani, când a iesit din robia lor, a împrumutat calendarul egiptean, căci altul mai bun nu se găsea în acea vreme, si l-au folosit pe el 1500 de ani, până la împăratul Iulius Cezar, cu circa 44 de ani înainte de venirea Mântuitorului. Dar până la acea dată calendarul folosit rămăsese foarte mult în urmă. De aceea romanii, vrând să-si facă un calendar mai bun, au trimis - pe vremea lui Iulius Cezar - pe învătatul Sosigene în toate părtile lumii să vadă care calendar este mai aproape de calendarul ceresc, care se potri-veste mai mult cu calendarul dumnezeiesc.

 

Si acela, fiind însărcinat de împăratul Iulius Cezar, a cercetat toate calendarele de pe Valea Nilu-lui, din Palestina, de prin Africa si l-a găsit tot pe al evreilor mai aproape, fiindcă era luat de la egipteni. Dar lipseau 11 zile si 6 ceasuri fată de miscările astrelor de pe cer. Deci i-a mai adăugat încă 11 zile si 6 ceasuri.

 

La început toate popoarele, respectând traditia după care începutul lumii a fost în martie, începeau anul de atunci, indiferent ce calendar ar fi avut ele. Asa au socotit si egiptenii si evreii si romanii. Mai apoi romanii au adăugat lunile ianuarie si februarie si au stabilit începutul anului la 1 ianuarie.

 

Ei aveau obiceiul ca în ziua de 1 ianuarie să ia impozite de la popor, schimbau pe dregători, plăteau salariile la muncitori, la militari, îi avansau pe unii din acestia la grade mai mari. Tot la 1 ianuarie aveau si cele mai mari festivităti si cu acest prilej făceau mare zarvă de cântece si jocuri, cum le vedeti până acum.

 

Că de la romani si de la păgâni vin obiceiurile acestea de a umbla din poartă în poartă si a fluiera si a cânta si a face câte si mai câte, cum le vedeti până astăzi. Si asa se fac în această zi petreceri în loc de sfinte slujbe de multumire lui Dumnezeu si de cerere a ajutorului Lui. Că nu de la Biserica lui Hristos vin acestea, ci de la popoarele păgâne, căci romanii le-au împrumutat de la egipteni si egiptenii de la asirieni si asa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt cresti-nesti, ci păgânesti, fiindcă si noi ne tragem din popoare păgâne, căci si romanii si dacii au fost păgâni.

 

Din anul de 354 de zile s-a făcut calendarul de 365 de zile. Si la patru ani înmultind cele 6 ceasuri care treceau în plus în fiecare din acesti ani, mai erau 24 de ceasuri, deci mai puneau o zi. Asa s-a născut anul bisect, adică trei ani de câte 365 de zile, iar al patrulea (bisect), de 366.

 

Dar lumina credintei lui Iisus Hristos a strălucit la Roma si în Imperiul Roman, la sud de Dunăre, iar de acolo a trecut si la daci, dincoace de Dunăre, mai ales după ce Dacia a fost cucerită de Traian si multime de colonisti din Peninsula Balcanică au inundat tara strămosilor nostri. Si asa a ajuns crestinismul cu lumina credintei dincoace de Dunăre si a început să înflorească aici Biserica lui Hristos.

 

Dar prin acesti colonisti au venit la noi si obiceiurile acestea de la 1 ianuarie. Aceste obiceiuri au trecut de la ei la noi, precum si calendarul de 12 luni. Astfel am ajuns si noi românii să prăznuim ziua de 1 ianuarie, ziua anului nou civil.

 

Vi le-am spus acestea pe scurt, pentru că nu vi le pot arăta acum mai pe larg. Oamenii s-au obisnuit de la început să pună semne câti ani au trecut de la zidirea lumii. Biblia nu spune aceasta, căci ea nu se ocupă de cronologie. Ea este o carte de morală, de sfintenie, plină de Duhul Sfânt. Prin ea se arată că există Dumnezeu, că El este Creatorul lumii, se arată legile date de El întregului univers, se arată că El pedepseste păcatul si răsplăteste virtutea, că cei ai Lui sunt drepti, sfinti, iar ceilalti sunt păcătosi si vor lua plată după faptele lor si osândă dincolo. De acestea se ocupă Biblia.

 

Si au făcut oamenii însemnări de la zidirea lumii, socotind că atâtia ani sunt de la Adam, si toti ceilalti au auzit de la unul. Dar nimeni nu stie precis câti ani sunt de la Adam. Unii zic că Hristos a venit în lume la 5508 ani de la facerea lumii, altii au spus alti ani. Cronologii nu se învoiesc la ce an a venit Hristos în lume, pentru că nimeni nu stie exact când a făcut Dumnezeu lumea si câti ani sunt de la zidirea lumii.

 

Nimeni nu stie când a zidit Dumnezeu lumea, decât Cel ce a zidit-o! Asa spunea Marele Vasile. Dar oamenii au stabilit un fel de epoci, de ere. Unele le-au pus în legătură cu diferite evenimente: era alexandrină, de când Alexandru cel Mare a avut război cu persii; era romană, de la fondarea Romei, apoi era martirilor, de la începutul crestinismului până pe vremea lui Diocletian. Dar de abia din vremea împăratului Justinian, de la anul 527, au început să se numească anii de la Hristos.

 

Asa am ajuns si noi să prăznuim Anul Nou, să se înceapă anul de la 1 ianuarie după traditia rămasă nouă de la Roma. Si sunt calendare diferite si astăzi.

 

Sunt popoare care au calendarul cu doi ani, cu trei ani înainte, sau cu sase. Dar calendarul cel mai aproape de calendarul luni-solar este calendarul pe care-l avem noi ortodocsii. El este îndreptat de conferinta interortodoxă din Constantinopol din anul 1923, la 15 noiembrie, din timpul Patriarhului Meletie al V-lea si este cel mai aproape de calen-darul ceresc. Abia în 42.000 de ani el rămâne cu o zi în urmă. Noi după calendarul acesta ne călăuzim si el este aprobat de toată Biserica.

 

Iar calendarul Gregorian pe care l-a îndreptat Papa Grigore al IX-lea în anul 1583, prin marele filosof si astronom Lilio, rămâne la 3600 de ani cu o zi si o noapte în urmă; deci el rămâne mai mult în urmă ca al nostru din punct de vedere stiintific.

 

*

 

Dar vreau să vă spun că, începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viata, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneste cine stie de când si să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greselile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toti, să începem Anul Nou cu inima curată si cu credintă în Dumnezeu. Să nu începem la crâsmă cu betie, cu fluiere, cu câte si mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineată, asa o să-ti meargă tot timpul!

 

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe fata pământului! Iată cum stiu oamenii să multumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viată. Dar vine moartea la om si-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ti-o veni ceasul, te ia si te duce. Ai vrea să te rogi: "Doamne, mai dă-mi un minut!" Dar nu-ti mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ti-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepti, să te pocăiesti, să plângi, să te rogi! Ti-a dat atâtia ani de viată si n-ai avut nici o grijă. Si atunci vei vedea că nu mai este pocăintă în timpul mortii.

 

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun si să-I multumim că ne-a ajutat cu mila si cu îndurarea Lui să trecem iarăsi 365 de zile si să ajungem până azi.

 

Toti trebuie să multumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viata si fiintele si toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să multumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

 

Asteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împăratii. Unde sunt împărătiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împăratii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetătile? Unde sunt orasele? Unde-i orasul Pompei si unde este Cartagina si orasele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

 

Unde sunt cetătile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învătati? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru si ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ si pulbere s-au făcut. Asa-i dreptatea lui Dumnezeu si vai de noi si de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpărati vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 16).

 

Vom cere să mai trăim un minut si n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viata aceasta si ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toti: Tot trupul este iarbă si slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba si floarea ei a căzut. Si iarăsi zice Duhul Sfânt în psalmi: Zilele lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Si iarăsi: Anii lor ca pânza unui păianjen s-au socotit; si iarăsi: Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat.

 

Pentru cine vorbeste aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf si pulbere este! Nimic nu rămâne vesnic pe pământ. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea până ieri? Du-te si vezi-i în gheenă, cum îi muncesc dracii. Du-te si întreabă-i acolo: "Cu ce v-ati ales din viata aceasta?" Unde a rămas stăpânirea, unde stiinta, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, după dreptate, si-i tine în legături până în ziua Judecătii de Apoi.

 

Împăratul Alexandru Macedon era mare filo-sof; învătase filosofia despre suflet si moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel, opt ani de zile. Si tot îl cinsteau ai lui, dar el avea cuvântul acela: "Dacă-i moarte, nu-i nimic!"

 

Dar odată, tot îl lăudau:

 

- Măria ta, cât stăpânesti! Cât de mare esti!...

 

- Măi, dacă credeti că am stăpânire, veniti cu mine la malul mării (si marea era tulbure în ziua aceea. Vărsa valuri si se agita). Uite, ca să vedeti ce putere am: Mare, îti poruncesc să stai pe loc!

 

Dar marea zvârlea valuri peste el.

 

- Ati văzut? Ati zis că am putere! Ati spus că eu împărătesc. Un val de apă, tot acum mă îneacă. Nu a ascultat deloc de mine. Cum ziceti că am putere, dacă un val de apă nu ascultă de mine?

 

El era om care cunostea că omul nu poate nimic fără Dumnezeu!

 

Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:

 

- Măria ta, din ce să-ti facem mormântul? Din marmură? Din aur? Din pietre scumpe de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au spus. Iar el le-a răspuns:

 

- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceti mormântul meu din aur si din alte pietre scumpe, ci să-mi faceti mormântul si sicriul de granit. Să nu cumva să mă îmbrăcati în haine aurite, ci simplu, ca un simplu om. Si să lăsati la sicriu două găuri: una în stânga si alta în dreapta.

 

- Dar de ce asta?

 

- Pe acolo să-mi scoateti mâinile goale, ca să vadă toti că nimic n-am luat cu mine după moarte.

 

Să veghem cum petrecem timpul înaintea Dom-nului. Căci negresit vom muri si ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit si ce-am lucrat.

 

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să multu-mim Preasfintei Treimi si Preacuratei Maicii Dom-nului, care mijloceste pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun si să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, crestineste. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

 

Parintele Cleopa (1912-1998)

Cineaştii francezi se mobilizează în favoarea regizorului iranian Jafar Panahi

Cineaştii şi alţi intelectuali francezi s-au mobilizat, luni seară, în sprijinul lui Jafar Panahi, după anunţul condamnării regizorului iranian la şase ani de închisoare şi o interdicţie de a călători în străinătate şi de a face filme timp de 20 ani, informează AFP. 

Ministrul francez al Culturii, Frédéric Mitterand, şi-a exprimat "indignarea" şi a calificat condamnarea lui Jafar Panahi drept o "pseudo-judecată".

În opinia filosofului Bernard-Henri Lévy, regizorul iranian a fost condamnat "pe baza bănuielii că ar fi avut intenţia de a realiza un film despre mişcarea verzilor - opoziţia din timpul alegerilor prezidenţiale din 2009. Singura lui crimă este că l-a susţinut pe Mir Hossein Moussavi, candidatul opoziţiei".

La rândul său, delegatul general al Festivalului de la Cannes, Thierry Frémaux, i-a îndemnat pe cineaşti "să acţioneze repede" şi a încercat să organizeze rapid un comitet de sprijin, împreună cu Cinemateca Franceză şi cu Uniunea autorilor şi compozitorilor, prezidată de regizorul Bertrand Tavernier. 

În vârstă de 50 de ani, Jafar Panahi, unul dintre cineaştii "noului val" al cinematografiei iraniene, a fost arestat pentru prima dată în iulie 2009, după ce a participat la o ceremonie de comemorare a protestatarilor ucişi în timpul unei altercaţii cu privire la alegerile electorale din Iran. Regizorul a fost eliberat la scurt timp, dar i s-a interzis să părăsească ţara. În februarie 2010, Panahi a fost arestat din nou, împreună cu membri ai familiei sale şi alţi colegi, şi a fost încarcerat la celebra închisoare Evin din Teheran.

În mai, Panahi a fost eliberat după plata unei cauţiuni de 200.000 de dolari, după mai multe zile de greva foamei.

Jafar Panahi a fost într-un fel "adoptat", în mai, de Festivalul de la Cannes, care l-a invitat să participe în calitate de membru al juriului şi care a păstrat, simbolic, un scaun gol în juriu, cu ocazia ceremoniei de deschidere şi a celei de închidere, unde regizorul iranian nu a putut să participe, fiind reţinut de autorităţile din ţara sa.

Cineastul a fost împiedicat să meargă şi la Festivalul de Film de la Veneţia, în septembrie, paşaportul fiindu-i revocat de către autorităţile iraniene.

La rândul lor, organizatorii Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, l-au invitat pe regizorul iranian în juriul celei de-a 61-a ediţii a evenimentului, care va avea loc în perioada 10 - 20 februarie 2011.

Jafar Panahi, fost asistent al cineastului Abbas Kiarostami, este unul dintre cei mai cunoscuţi regizori ai "noului val" iranian. A fost recompensat, printre altele, cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia din 2000, pentru "Cercul/ Dayereh", şi cu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, în 2006, pentru "Offside".

A fost premiat de două ori şi la Festivalul de Film de la Cannes ("The White Balloon", premiul Caméra d'Or 1995; "Crimson Gold", premiul juriului secţiunii Un Certain Regard 2000).

Judi Dench - cel mai important artist de teatru din toate timpurile

Judi Dench a fost aleasă cel mai important artist de teatru din toate timpurile, surclasând legende ale genului precum Laurence Olivier şi Ian McKellen, potrivit contactmusic.com. 

Judi Dench, starul seriei "James Bond", a jucat în teatru încă din anii 1950 şi a primit şapte dintre prestigioasele premii Oliver - mai multe decât orice alt laureat. Astfel, în urma unui sondaj al publicaţiei britanice The Stage, actriţa a fost desemnată regina teatrului. 

"Am rămas complet fără cuvinte, dar este un lucru senzaţional să te ridici la acest nivel", a spus Dench după aflarea veştii. 

Pe locul al doilea în topul realizat de The Stage s-a situat Maggie Smith, urmată de Mark Rylance, pe locul al treilea, şi de Ian McKellen, pe locul al patrulea. 

Laurence Olivier s-a situat abia pe al cincilea loc, urmat de Paul Scofield, Sir John Gielgud, Sir Michael Gambon, Vanessa Redgrave şi Sir Ralph Richardson.

Judi Dench, care interpretează rolul şefului serviciilor secrete britanice în ultimele părţi ale francizei "James Bond" şi care este cunoscută datorită rolurilor din filme precum "Ciocolată cu dragoste", "Shakespeare in Love" şi "Jurnalul unui scandal", a fost recompensată pentru întreaga carieră, în 2008, de Academia de film europeană. Actriţa britanică, a cărei carieră se întinde de-a lungul a peste cinci decenii, a câştigat, printre altele, un premiu Oscar, două Globuri de Aur, nouă premii BAFTA, şapte Laurence Olivier Awards şi un premiu Tony.

In MEMORIAM NCIHITA

In Memoriam Nichita Stanescu!

Calendar: Nichita Stănescu

Zeci de tablouri, desene şi schiţe atribuite lui Pablo Picasso, descoperite în Franţa

Un număr de 271 de opere atribuite pictorului Pablo Picasso, realizate în perioada 1900-1932, printre care se regăsesc tablouri, desene şi schiţe total necunoscute experţilor în artă, au fost descoperite, recent, în Franţa, pe Coasta de Azur, informează AFP.

Tablouri, carnete de schiţe şi desene, cu o valoare estimată la peste 60 de milioane de euro, au fost prezentate autorităţilor franceze de un cuplu de septuageneri de pe Coasta de Azur, care doreau să obţină certificatele de autenticitate din partea lui Claude Picasso, fiul şi, totodată, unul dintre moştenitorii celebrului pictor spaniol. 

Printre aceste opere inedite se numără nouă colaje cubiste, a căror valoare a fost estimată la 40 de milioane de euro, o acuarelă din perioada albastră a pictorului, guaşe, litografii şi portrete ale primei sale soţii Olga, informează cotidianul francez Libération.

 

Pierre Le Guennec, în vârstă de 71 de ani, care i-a scris lui Claude Picasso de mai multe ori, începând din ianuarie 2010, întâlnindu-se în cele din urmă cu acesta la Paris, în luna septembrie, a lucrat ca electrician pentru Pablo Picasso în ultimii trei ani de viaţă ai artistului, decedat în 1973.

 

El a instalat sisteme de alarmă în mai multe reşedinţe ale pictorului, în special în vila California din Cannes, unde au fost depozitate multe dintre caietele cu desene şi schiţe ale artistului.

 

Moştenitorii şi experţii în artă însărcinaţi cu autentificarea lucrărilor au decis să depună plângere în justiţie pentru furt şi ascunderea unor opere de artă, pe 23 septembrie. Operele au fost confiscate, pe 5 octombrie, de reprezentanţii Oficiului central de luptă contra traficului cu bunuri culturale (OCBC), de la domiciliul cuplului de septuagenari, din localitatea Mouans-Sartoux de pe Coasta de Azur.

 

Confiscarea acestor opere de artă a fost confirmată de surse din poliţia franceză.

 

Electricianul pensionar a fost arestat, potrivit cotidianului francez Libération.

 

Pensionarul susţine că este nevinovat şi afirmă că operele de artă i-au fost oferite fie de maestrul spaniol, fie de soţia acestuia.

 

Claude Picasso a exclus însă posibilitatea ca tatăl său să fi donat o cantitate atât de mare de desene: "El nu a făcut niciodată acest lucru, iar această ipoteză nu e plauzibilă. (Acele desene, n.r.) alcătuiau o parte din viaţa sa".

Un Palatul pierdut al regelui Henric al VIII-lea, scos la licitaţie

Un tablou rar datând din secolul al XVI-lea, ce prezintă "Palatul pierdut" al regelui Henric al VIII-lea, va fi scos la licitaţie de casa Christie's, în luna decembrie, fiind evaluat la o sumă de 1,2 milioane de lire sterline (1,9 milioane de dolari), informează Reuters.

Nonsuch Palace, cunoscut şi sub numele de Palatul pierdut, care nu mai există în zilele noastre, a fost construit din ordinul regelui Henric al VIII-lea din dinastia Tudorilor, pentru a întrece în strălucire palatele construite de marele său rival, regele Francois I al Franţei, şi pentru a celebra naşterea primului său moştenitor legitim de sex masculin.

Palatul regal, construit în stilul unui imens conac de vânătoare, a primit numele "Nonsuch", deoarece, potrivit documentelor din epocă, niciun alt palat nu putea să îi egaleze splendoarea.

 

Specialiştii britanici consideră că acest tablou, pictat cu cerneală, cretă şi acuarelă, este singura pictură care a supravieţuit până în zilele noastre, ce descrie în detaliu felul în care arăta fostul palat.

 

Reprezentanţii casei Christie's susţin că gradul înalt de detaliere al tabloului se explică prin faptul că pictura a fost realizată la faţa locului, fiind una dintre cele patru pictate în perioada în care castelul a stat în picioare. Toate celelalte sunt reprezentări ulterioare ale palatului.

 

Tabloul, pictat de Joris Hoefnagel în anul 1568, care a primit ordinul de a prezenta pe pânză "cea mai importantă clădire din Europa", a fost prezentat în public de doar două ori şi a fost văzut ultima oară în urmă cu 25 de ani în Statele Unite ale Americii.

Construcţia Palatului Nonsuch din Cuddington din comitatul Surrey (sud-estul Marii Britanii, n.r.) a început în 1538 şi s-a încheiat după opt ani.

Palatul nu era încă terminat când regele Henric al VIII-lea a murit, în 1547, şi a rămas în picioare mai puţin de 150 de ani, dispărând complet de pe faţa pământului în 1690.

O contesă care moştenise palatul a ordonat demolarea acestuia, pentru a vinde pietrele şi materialul de construcţie cu scopul de a-şi achita datoriile făcute la jocurile de noroc.

Până în 1690, palatul dispăruse complet, iar timp de aproape 400 de ani, existenţa lui a fost doar "sugerată" prin texte scrise şi reprezentări grafice.

Nicio urmă a palatului nu a mai rămas în Nonsuch Park, însă numeroase obiecte - elemente de zidărie şi olărie - au fost excavate din acel sit, fiind ulterior restaurate şi expuse în muzee din Marea Britanie.

Actorii sunt plătiţi mizerabil ?

65 de lei/spectacol, onorariul unui actor în România 

Cu aceşti bani faci o echilibrare la vulcanizare. Dar e tot atât cât încasează Marius Manole, una dintre vedetele TNB, care joacă în opt piese, cu cinci roluri principale, cam 15-20 de spectacole lunar. Marius Manole nu-şi plânge de milă, ci constată nedumerit că e prins într-un sistem absurd de evaluare a muncii.

"Problemele tale... hi-hi", râde Radu Afrim când îl prinde pe Marius Manole dând interviu Evenimentului Zilei. Dintr-un minut în altul trebuie să înceapă repetiţia la ultima premieră de la Teatrul Naţional Bucureşti. Iar tânărul actor va avea din nou un rol principal. 

15 euro reprezentaţia 

 

"Cum să mănânce două persoane cu 10 lei/zi?", cam aşa era titlul pe blogul personal, care nu e vizitat zilnic de mai mult de 50 de oameni. Marius Manole, rebel peste noapte, personaj de baladă pe televiziuni. Profesoara face greva foamei în spital, actorul de la TNB flămânzeşte pe internet. Tânărul de 31 de ani n-are fibră sindicală, n-are gâtul musculos al lui Vasile Marica, mai degrabă e speriat de huruitul infernal al crizei şi, garantat, nu ştie cine e Emil Boc şi de ce i se întâmplă toate acestea. Marius Manole are suflet de artist. Spune mirat, aşteptând un răspuns: "Joc în opt spectacole, fac cinci roluri principale, asta înseamnă foarte mult, şi am salariu de 1.100 lei net. Am vechime opt ani şi categoria I de muncă".

Deci: unul dintre vârfurile noii generaţii de actori, întins din toate părţile de regizorii care şi-l doresc în distribuţii, face 15-20 de reprezentaţii pe lună ("joc o dată la două zile") şi câştigă cam 15 euro pe spectacol, cât dai la o vulcanizare pe o echilibrare. Şi joacă la TNB, un fel de Vârfu Omu al teatrului românesc. Aici se termină tânguirea sindicalistă pentru care îl ironiza Radu Afrim, aici începe dezbaterea. Despre ce vorbim? 

Categoria I de muncă 

Avea 23 de ani când a luat concursul la Teatrul din Reşiţa, dar a plecat în prima noapte după ce-a ajuns acolo. "Ploua torenţial, m-am plimbat prin centru, scârţâiau pe-acolo nişte agregate metalice, mi-am spus că nu-i de mine oraşul acesta, m-am dus la gară, am aşteptat trenul şi-am plecat", spune Marius. A prins post la Brăila, a făcut un rol mare acolo, pentru care e pomenit şi-acum, l-a văzut Dinu Săraru şi l-a angajat, fără concurs, la Teatrul Naţional Bucureşti. Pe răspunderea lui. I-a dat salariu de muncitor, 730 de lei pe lună, că aşa e grila la stat, atât ia un actor cu doi-trei ani vechime. E ca şi cum te-ai călugări, intri la mănăstire din credinţă, nu negociezi cu Dumnezeu. 

Discuţia e mai simplă: teatrele instituţionalizate din România (subordonate primăriilor sau Ministerului Culturii) plătesc actorii ca pe funcţionarii publici. Contează doar vechimea şi categoria de muncă. Pleci ca debutant de la categoria a V-a (vreo 500 de lei salariu) şi după 8-10 ani ajungi la categoria I. Cea mai mare e "unu A", pe care o primesc monştrii sacri, actorii emeriţi ai poporului. Se adaugă vechimea şi ai o grilă cuprinsă între 530 de lei şi 1.800 de lei. Atât ar lua de la TNB Victor Rebengiuc - unul dintre marii actori pe care îi mai avem în viaţă - dacă nu ar fi pensionar. Bine, pensia e mai mică. Nu contează în câte piese joci (una sau zece, tot aia), câte roluri principale faci, nu contează succesul de casă şi nici adulaţia publicului. 

Toate sălile sunt pline 

La TNB sunt 80 de actori. Unii joacă mai mult, alţii mai puţin. Toţi iau la fel, între 150 şi 400 de euro lunar. Fondul de salariu pentru actori înseamnă cu aproximaţie 24.000 de euro, cam 35.000 de euro cu tot cu taxe şi impozite. La schimb, Naţionalul bucureştean oferă aproape 70 de spectacole de teatru în fiecare lună. Se joacă în trei săli şi tot timpul e "sold-out". Casa de bilete e deschisă doar sâmbăta dimineaţa, de la ora 9.00, şi se stă la coadă de la 7.00. "După aia, se face speculă cu biletele, ca pe vremuri la cinematograf. Totul se joacă cu sala plină", sesizează Marius Manole. 

La 25 de lei un bilet, în trei săli se adună lunar peste 13.000 de oameni. În jur de 80.000 de euro sunt încasările lunare, la un calcul sumar. Actorii fac profit.

Toate teatrele din Bucureşti ţin spectacole cu sala închisă. E o fractură logică între cererea imensă şi salariile oferite. Ceva nu se leagă. Pentru actorii de scenă, în sensul clasic, e o perioadă fastă. Fac zidire lui Dumnezeu. 

Pe cont propriu 

Ca peste tot în lume, actorii independenţi îşi câştigă pâinea din alte joburi, teatrul de pub fiind mai mult manifestarea unei pasiuni şi o investiţie în viitor. Fiecare visează să aibă propria sală. 

Manole n-a fost întotdeauna atât de plângăcios. "Actorii cu angajament la teatrele instituţionalizate sunt priviţi ca mijloace fixe de către directori şi regizori. Îţi dau un salariu de mizerie, dacă vrei poţi să dormi într-o cabină din incintă, ca într-o chilie; în rest, eşti la dispoziţia lor: trebuie să fii prezent la repetiţii, să joci, vii la şedinţe, eşti zi de zi acolo, nu te mişti din teatru", explică George Constantinescu, coleg de generaţie cu Manole, dar care e ca căţelandru liber, având propria sa companie teatrală.

Şi Marius Manole n-a stat chiar tot timpul în lesă. "Ca să câştigi mai bine trebuie să accepţi toate propunerile, să nu refuzi nimic. Dar te epuizezi fizic, nu poţi rezista mai mult de-o lună, două", povesteşte actorul de la TNB. 

În două rânduri a făcut tururi de forţă. La 6 dimineaţa începea repetiţia la Green Hours, cu Lia Bugnar. Termina la 9. La 10 începea repetiţia la TNB, la ora 14 filma pentru Antena 1, în "Martor fără voie", la 7 seara juca pe scena Naţionalului, apoi avea filmare de noapte la Antenă. Termina la 2-3 noaptea, iar la 5.30 începea din nou la Green Hours. Dormea 2-3 ore şi a ţinut-o aşa o lună jumate. Rezultatul, cam 2.000 de euro culeşi din toate colaborările.

George Constantinescu e prieten cu Manole, dar a ales alt drum la bifurcaţie. A făcut facultatea la Tg.- Mureş, a luat concursul la Teatrul Naţional Craiova, dar a plecat după 24 de ore. "Mi-au dat 500 de lei salariu. E cel mai bun teatru din România, dar aş fi fost tratat ca un sclav. Că aşa-i sistemul". 

Constantinescu debordează de energie, mai ales că n-are de semnat condica la stat. Trăieşte din organizat evenimente corporatiste. Din aprilie anul acesta a înfiinţat Teatrul de Artă, companie independentă al cărei sediu, la modul cinstit, este în bloc-notes-ul lui George. Acolo are desenat, în creion, frontispiciul viitorului teatru, acolo găseşti IBAN-ul fundaţiei, a aşezat pe hârtie şi forma viitorului site şi tot acolo găseşti programarea viitoarelor spectacole. Deschide agenda şi îţi spune când poţi să vezi "Insomniacii" la MTR. 

Ca să faci teatru independent în Bucureşti trebuie să fii talentat, în rest totul vine de la sine. O montare costă, cu indulgenţă, 300 de euro. Decorul e reprezentat de o bancă şi nişte frunze împrăştiate, cele două reflectoare îşi fac bine treaba, iar cei 3-4 actori sunt plătiţi pe loc: joacă, iau banul (două-trei sute de lei) şi pleacă. Vin 100 de spectatori, plătesc 20 de lei biletul, faci 2.000 de lei pe seară. Plăteşti 800 la actori, cu restul mergi mai departe. Mănânci o săptămână sau mai cumperi un reflector. Cum preferi. 

Jungla castingurilor pentru reclame 

Accepţi suma sau aduc pe altul, mai ieftin.

Ca să câştigi bani, trebuie să ieşi la joc, Cehov nu ţine de foame. Liviu Cheloiu ar fi primul de acord cu filosofia aceasta ceapistă. E actor la Teatrul "Toni Bulandra", din Târgovişte, unde ia 1.000 de lei în mână, de când cu tăierile. "Erau 1.400 înainte, au tăiat şi sporurile", explică el.

Pe Liviu îl ştiţi din reclama la "sana cu miere de albine şi nuci". E ţăranul ireal de imaculat în acel peisaj bucolic. În 2003 a început să caute roluri în reclame. "Baţi la uşa agenţiilor, depui CV-ul, dai interviu, ţi se fac poze ca la puşcărie, faţă- profil. Apoi aştepţi să te sune", povesteşte Liviu Cheloiu.

A picat primul casting, la Antena 1, la o emisiune de farse, unde trebuia să joace un personaj, ceva la limita figuraţiei. A intrat peste patru ani, tot la "Noaptea erorilor", l-au chemat direct. "Ziua de filmare se plăteşte cam cu 800 de lei. Dar, de fapt, ziua se transformă în două zile", mai spune actorul din Târgovişte.
A mai făcut reclame la un site de vânzări auto şi apoi la un operator de telefonie mobilă. "Înainte de criză, rolul principal se plătea cu 1.500-2.000 de euro. Acum onorariile au scăzut dramatic, iar banii se virează după 90 de zile. E greu", ne acomodează Liviu Cheloiu cu lumea nevăzută a actoriei din publicitate.

Când un actor are succes, adică ajută produsul să se vândă, primeşte contract de exclusivitate, devine un partener de cursă lungă şi contractele se discută în alte sume. Cel mai cunoscut exemplu este cel al Magdei Catone care, de cinci ani, se identifică, practic, cu detergenţii "ieftini şi buni". La fel, un actor de la Teatrul Naţional Craiova a fost mult timp figura bancherului care îţi sare în ajutor, în reclamele uneia dintre cele mai mari bănci din România.
"În cazuri de acestea, semnezi contracte de exclusivitate, n-ai voie să mai apari în nicio altă reclamă, iar sumele în euro sunt cu patru zerouri. E o afacere", mai explică omul care ne îmbie să mâncăm sana cu nuci.

Liviu e un tip optimist. A jucat şi în sitcomuri pentru 150 de lei ziua de filmare, bate la toate uşile, face orice ca să supravieţuiască. "Cel mai ingrat moment este când agenţia nu te sună câteva luni şi te duci tu la ei. Te duci doar ca să le aminteşti că exişti. Se uită la tine, te întreabă ce faci, nu-ţi promit nimic, e neplăcut..." Colaborările sunt o junglă. Accepţi 100 de lei să dai replica într-un sitcom? Nu-ţi convine, cheamă pe altul care o face mai ieftin decât tine. Despre ce vorbim?

"Actorii care joacă în telenovele intră în casele oamenilor care n-au acces la evenimente culturale. Personajul meu nu e cu nimic inferior celorlalte roluri din cariera mea." 

Legea Teatrului, ignorată fiindcă nu sunt bani 

Principala deficienţă a organizării teatrelor instituţionalizate o reprezintă aplicarea unei legi arhaice în privinţa încadrării meseriei de actor. Statele de plată cuprind categorii de muncă şi vechime, or, de doi ani există o nouă lege care prevede evaluarea fiecărui artist după criterii valorice clare: numărul de piese în care joacă, frecvenţa spectacolelor, rolurile principale, secundare, succesul de casă, cota în faţa criticilor şi a publicului. Acum, poţi juca în 7 piese, iei acelaşi salariu cu cel care nu joacă în niciuna. Discrepanţele valorice sunt nivelate în jos.
Prin noua lege, vedetele ar putea lua 2.000 de euro lunar, iar cei slabi doar 150 de euro. Acest sistem este aplicat în prezent doar la două teatre din ţară: "Radu Stanca" Sibiu şi Teatrul Maghiar Cluj. 

Actor care face carieră tv 

Cove aleargă cu soacrele la Kanal D 

Cove a terminat facultatea în 1996 şi imediat s-a angajat la "Ion Creangă". Joacă şi-acum în trei spectacole, face doua-trei reprezentaţii pe săptămână, după care fuge repede la emisiunea cam de mahala de la Kanal D. "Tot un fel de teatru fac şi-acolo", spune el, în glumă.
Cove reprezintă ipostaza actorului care şi-a găsit salvare în show-urile TV. A făcut carieră la "Surprize, surprize", unde a stat 4-5 ani (nu mai ţine minte foarte precis) după care a prins imediat contractul de la televiziunea turcilor.
Charismatic, are noroc de audienţe bunişoare, astfel că patronii nu-l ard la contract. "Nu e o sumă fabuloasă, îmi permite doar o anumită lejeritate financiară pe care cei mai mulţi dintre colegii mei nu o au", spune Cove.

Autorul articolului: Gabriel Gachi. Articol a fost publicat în Evenimentul Zilei.

Parazitii vs Ceausescu ft Genoveva-Tu esti o raza

Un videoclip. Muncit.



Da click aici. 

Filme, propagandă și minciuni

«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»

Un articol excelent publicat de revista HISTORIA și o emisiune pe măsură la RFI România.

Actori și spectatori…. Uimiți-vă!

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? Toţi stim că da. A învins Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine? Fără îndoială - afirmăm cu toţii la unison. Au fost prieteni Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş? Toţi susţinem că da. Au ţinut piept Ţarile Române otomanilor în timp ce occidentalii  îşi construiau catedrale? Da - ne spun manualele de istorie. 

Istoricul Marius Diaconescu a spulberat, în emisiunea "Ce este România?" realizată de Ovidiu Nahoi la RFI, toate aceste mituri istorice adânc înrădacinate în conştinţa poporului român.

"După 20 de ani de la Revoluţie, suntem încă tributari istoriografiei comuniste naţionaliste. Cea mai bună dovada este încercarea profesorului Lucian Boia de a scoate în evidenţă o parte din istoria reală a României prin cartea Istorie şi mit în conştiinţa română. Se ştie foarte bine modul cum a fost primită această carte inclusiv de membrii Academiei Române. Din păcate, încă predomină în cărţile de istorie o imagine falsă a domnitorilor români pe care copiii şi-o însuşesc," a declarat profesorul Marius Diaconescu.

"A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni"

"Pentru noi românii bătălia de la Călugăreni este un mare succes. Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să faca faţă armatei otamane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul? (...)

Un alt exemplu este bătălia de la Rovine. Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid. Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni", consideră Marius Diaconescu.

Istoria învăţată de la televizor

"Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie. În condiţiile în care ai o jumătate de pagină despre Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara în cărţile de istorie şi ai două, trei ore de film care se repetă, atunci românul învaţă istoria din filme. În general cam tot ceea ce este film istoric conţine multe mituri şi multe falsuri.

 Pe baza acestor filme s-au creat nişte personalităţi, regizori si actori. Mă refer la binecunoscutul Sergiu Nicolaescu. Tot respectul pentru el, dar din păcate el a falsificat multă istorie prezentând eroi cu o imagine falsă. Dar nu numai el. Ca exemplu vă dau filmul Pintea Viteazul. În film ni se spune că românii erau asupriţi de către habsurgi şi luptau împotriva habsurgilor. Fals! Pintea Viteazul era un tâlhar la drumul mare. Tocmai habsurgii au fost cei care i-au sprijinit pe români în conflictul care tocmai începea între ei şi unguri.

Un alt mit bine împământenit este despre prietenia ce îi lega pe Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Această prietenie este prezentată şi în filmele istorice. De altfel, mulţi istorici încearcă să explice de ce a atacat cetatea Chilia şi automat Ţara Românească Ştefan cel Mare, atunci când Vlad Ţepeş era în plin război cu turcii. Mai toţi spun că domnitorul moldovean a vrut să salveze Chilia din mâna turcilor. Nu este adevărat! Chilia era atacată de pe mare de către turci, iar de pe uscat era de Ştefan cel Mare. Era de fapt o conlucrare a celor două armate, moldoveană şi otomană împotriva lui Vlad Ţepeş", susţine istoricul.

Marius Diaconescu  este lector doctor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A publicat numeroase studii şi cărţi, consultând arhive din Austria, Polonia, Ungaria şi Vatican.

Un excelent articol de istoria teatrului românesc

Doar pentru această scurtă anchetă din 1996 și merită să știi ce rămâne peste veacuri în istoria teatrului românesc.

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune? 

Citește articolul în original...

Ciocu-mic.Ro » Memoria teatrului românesc (1)

Cărţi noi pentru teatrologi

Festivalul Național de Teatru și Fundația Culturală "Camil Petrescu" – Revista "Teatrul azi" vă invită luni 1 noiembrie 2010, ora 16.30, la Librăria Cărturești (Verona), unde vor fi lansate volumele:

• Miruna Runcan – Habarnam în orașul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (însoțit de un interviu realizat de Olivia Grecea)
  
    

Prezintă: Florica Ichim, Marina Constantinescu, Miruna Runcan

 

Bizuindu-se pe o amiciție de durată și pe admirația pe care o poartă creatorului de teatru, criticul Miruna Runcan reînnoadă firul interviului din volumul Cinci divane ad-hoc (conceput și publicat în 1994, împreună cu C. C. Buricea-Mlinarcic) pentru a repara, astfel, o nedreaptă absență: Habarnam în orașul teatrului nu e doar prima carte despre "universul spectacolelor lui Alexandru Dabija", ci și o călătorie temerară, plină de suspans, dincolo de tărâmul evidenței și al inefabilului.

 

Volumul este publicat de Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" și Editura Limes cu sprijinul UNITER, al Teatrului ODEON și al Teatrului Municipal din Turda.

• Cornelia Gheorghiu, între Ciocârlia şi Sarah Bernhardt de Călin Ciobotari
  
  
  

Prezintă: George Banu și Călin Ciobotari.

Participă protagonista cărții, actrița Cornelia Gheorghiu.

 

Tânărul jurnalist Călin Ciobotari publică la Editura Junimea un volum despre marea doamnă a Naţionalului ieşean, actriţa ale cărei interpretări au făcut, timp de patru decenii, istorie. În dialogurile lor captivante, întrebările şi răspunsurile, înlănţuite ca într-un tangou al memoriei, refac liniile de forţă ale unui remarcabil destin. Cornelia Gheorghiu, între Ciocârlia şi Sarah Bernhardt – o atipică monografie, confesivă, plurivocă, intonată de actriţă, de personaj, de femeie, de mamă şi bunică; un document necesar celui interesat de datele de fond ale Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri".

    

• Citindu-l pe Shakespeare de Andrzej Żurowski, traducere de Cristina Godun
  
  
  

Prezintă Mircea Morariu.

 

 "Andrzej Żurowski se numără printre puținii shakespearologi care sunt, în egală măsură, critici, martori ai realității teatrului și cititori conștiincioși și atenți. Eseurile acestea sunt departe de a fi banale! Sunt convins că Citindu-l pe Shakespeare este o carte care știe să răzbată singură și să atragă atenția." (Jan Kott)

Volum editat în seria "Eseuri, cronici, însemnări teatrale" de Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" prin Editura Cheiron, cu sprijinul Institutului Polonez București, sub sigla "Rețeaua Europeană a Festivalurilor Shakespeare".

Gând bun

Eu nu pot să înțeleg individualitatea. Cea mai mare bucurie a mea e să mă bucur de atenția cuiva! Daca mă bucur de atenția cuiva nu mai sunt nefericit și atenția mea față de el trebuie să însemneze pentru el aceeași bucurie. Trebuie să uit de mine ca să fiu fericit, pentru că dacă uit de mine și mă preocupă altul, se va preocupa și altul de mine și asta numai, mă face fericit. 

Daca mă preocup numai de mine, rămân singur și sunt nefericit. Egoismul te face nefericit. Numai smerenia, uitarea de tine, să uiți de tine și atunci ai toate semnele că nu ești uitat de alții. 

Ești înconjurat de toată atenția altora. În smerenie nu ești singur, în smerenie ești totdeauna în comunitate. Pe când în egoism, pretenția că ești numai tu, e o nenorocire. Și de fapt nici atunci nu ești singur, că omul nu poate fi singur. 

Și cel rău are nevoie de alții. Are nevoie de lauda lor, are nevoie de exploatarea lor, are nevoie de critica lor, are nevoie de pretenția că e mai bun decât alții, așa că realitatea nu e nici individualistă și nu e nici totalitaristă.

Gândul bun îi aparține Părintelui Dumitru Stăniloaie.

Felicitări celor care s-au gândit la meseria Gențianei

Luni, 18 octombrie 2010, în deschiderea Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț, Fundația Culturală "Camil Petrescu", sprijinită material de Fundația Culturală "Ion Coman", a acordat Premiul pentru cel mai bun secretar literar tinerei care, cu inteligență, pasiune și o remarcabilă eficiență, îndeplinește această funcție la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț – Gențiana Ionescu. 

Premiul constă într-o gravură semnată de artistul plastic Mircea Nechita și cărți de specialitate.

Născută la Ploiești, pe 7 martie 1982, Gențiana Ionescu a absolvit în 2005 Facultatea de Filosofie a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. În perioada 2004–2006, a jucat rolul de mediator cultural pentru Asociația "Vector" din Iași. Începând din 2006, este secretar literar al Teatrului Tineretului și coordonator artistic al Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț.  

 Gențiana Ionescu (în dreapta), Florica Ichim, Andreea Dumitru și Liviu Timuș pe scena Teatrului Tineretului Piatra Neamț, la decernarea Premiului pentru cel mai bun secretar literar (foto: Florin Biolan).

*

Și tot pe 18 octombrie, Fundația Culturală "Camil Petrescu" a lansat volumul
semnat de Miruna Runcan – Habarnam în orașul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (însoțit de un interviu realizat de Olivia Grecea). Cartea a fost publicată
de
Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" și Editura Limes cu sprijinul UNITER, al Teatrului Odeon și al Teatrului Municipal din Turda. 

Bizuindu-se pe o amiciție de durată și pe admirația pe care o poartă creatorului de teatru, criticul Miruna Runcan reînnoadă firul interviului din volumul Cinci divane ad-hoc (conceput și publicat în 1994, împreună cu C. C. Buricea-Mlinarcic) și repară astfel o nedreaptă absență: Habarnam în orașul teatrului nu e doar prima carte despre "universul spectacolelor lui Alexandru Dabija", ci și o călătorie temerară, plină de suspans, dincolo de evidențe, pe tărâmul uimirii și al... imponderabilului.

Nimic mai firesc decât lansarea acestui volum-eveniment la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acolo unde, montând, în 1976, Răfuiala de Ph. Massinger, Alexandru Dabija atrăgea pentru prima dată atenția asupra calităților sale regizorale. Au prezentat volumul: autoarea Miruna Runcan, editoarea Florica Ichim și actorul Liviu Timuș, directorul Festivalului. A vorbit despre eroul cărții scenograful Dragoș Buhagiar.

Pentru o prezentare detaliată a volumului: http://www.teatrul-azi.ro/galeria-teatrului-romanesc/habarnam-orasul-teatrului-universul-spectacolelor-lui-alexandru-dabija 

Teatrul sub comunism mai interesează ?

Iată un interesant articol de istorie a teatrului românesc publicat de revista Dilema Veche. Interesant pentru amatorii de istorie. Dar altminteri? Se pune întrebarea: vor fi demascați cenzorii care au activat în acest domeniu? Vor fi și pedepsiți? Da? Cum? Când? De către cine? Sau, întrebarea din titlu va rămâne deschisă ca o rană?

Interdicţii şi tabuuri la teatru

În regimurile totalitare – iar comunismul nu a făcut excepţie, ba dimpotrivă –, cenzura reprezintă o interfaţă a poliţiei politice. Una este un aparat de intimidare (existenţială) şi de teroare, în vreme ce cealaltă – de represiune artistică. Norman Manea o numeşte "Poliţia secretă a Cuvîntului".

Nu întreaga perioadă a dictaturii comuniste cenzura a fost instituţionalizată, în România. Un organism specializat a existat doar între 1949 şi 1977 şi a purtat numele de Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri, respectiv Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. Subordonat exclusiv Comitetului Central al PCR, acesta se bucura de o putere cvasi-discreţionară. Prin direcţiile şi serviciile sale, diferenţiate profesional şi geografic, dar strict subordonate ierarhic, controla întreg teritoriul ţării şi veghea la păstrarea "purităţii" ideologice a doctrinei repede transformată în dogmă a partidului unic.

Deşi se bucura de o învestitură formală, cenzura funcţiona ocult, aproape clandestin. În epocă, chiar cuvîntul "cenzură" nu putea fi rostit public cu referire la sistemul comunist. Exista, desigur, o logică în această opţiune: cu cît vizibilitatea era mai redusă, cu atît puterea acelei instituţii era mai mare. Cît despre cenzori, nu numai că ei rămîneau anonimi pentru victime, dar numele lor fusese schimbat eufemistic în "lectori". Astfel, o activitate de tip criminal era transformată, printr-un simplu procedeu lingvistic, într-una inocentă. 

Desigur, o prezentare în cîteva rînduri a fenomenului cenzurii comuniste nu e posibilă. Se poate totuşi reţine că instituţia cenzurii a cunoscut etape diferite.

Cea dintîi corespunzînd, în mare, anilor '50 a fost una foarte dură, directă, făţişă, şi complet lipsită de criterii. Sub pretextul apărării "secretului de stat", au fost interzise sute de titluri, după cum au fost cenzuraţi de-a valma suspecţii, dimpreună cu fidelii şi favoriţii partidului. Nu a scăpat nici măcar Sadoveanu, deşi era preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi adusese imense servicii regimului. Tudor Arghezi, Camil Petrescu ori G. Călinescu au fost supuşi aceloraşi constrîngeri şi umilinţe, în pofida gesturilor lor de bunăvoinţă faţă de noul regim. Printre "infracţiunile" imputate scriitorilor, în acest prim deceniu "negru" al comunismului românesc, se numărau: "denigrarea realităţii economico-sociale", "manifestări de naţionalism" (era epoca "internaţionalismului proletar"!), "încercări de propagare a misticismului", decadentismul ş.a.

La mijlocul anilor '60, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, se produce o relativă liberalizare. Multe dintre poncife au căzut, iar "secrete" apărate cu dinţii în numele Partidului au fost aruncate acum în deriziune de partidul însuşi. Fireşte, cenzura nu dispare, chiar dacă îşi schimbă înfăţişarea şi moravurile. Cenzorul se mulţumeşte să epureze literatura de teme imorale, sex şi droguri, dar şi de pesimism sau metafizică. Critica explicită a comunismului continuă să fie inconceptibilă. Permisivitatea formală, vizibilă în stilistica literară a vremii, era tolerată, ca o concesie necesară, cu condiţia de a nu afecta în vreun fel nucleul dur al comunismului.

Tezele din 1971 determină o înăsprire a cenzurii, care nu mai reuşeşte, însă, să impună vreodată formele abrutiza(n)te estetic ale realismului socialist, dorite de Ceauşescu, decît periferic, în producţii pseudoartistice. Libertăţile estetice admise sînt cel mai adesea cedări strategice din partea unui partid totalitar silit de contextul internaţional să-şi ajusteze pretenţiile dictatoriale.

Desfiinţarea instituţiei cenzurii, în 1977, nu a însemnat şi dispariţia cenzurii propriu-zise. Ceauşescu însuşi a recunoscut că actul nu trebuie înţeles ca unul de instalare a libertăţii de creaţie. Dimpotrivă, cenzura a continuat să existe, în forme difuze, dar mult mai periculoase, întrucît erau adesea mai eficiente. Controlul s-a extins, fiind exercitat acum, în absenţa unei instituţii specializate, de către diverse organisme de partid sau organizaţii (pretins) comunitare şi democratice şi a vizat, din nou, nu doar produsele artistice încheiate, ci înseşi intenţiile intime ale autorului. Scriitorul era mult mai mult la dispoziţia "cititorilor săi oficiali", care se înmulţiseră: cenzori au devenit şi redactorii de carte, editorii, dar şi "oamenii muncii" care, indignaţi cu glasul partidului, scriau cu penelul său proteste în Scînteia. Desfiinţarea instituţiei cenzurii s-a dovedit o adevărată lovitură de maestru, în urma căreia cenzura nu numai că nu a dispărut, dar chiar s-a întărit.

Prin specificul acestuia, în teatru, cenzura era mai complexă, întrucît viza atît palierul textual (comun cu cel al literaturii) cît şi pe cel particular, al reprezentării. Exista, cu alte cuvinte, o cenzură de text şi alta de spectacol şi chiar dacă echipa de cenzori putea fi uneori aceeaşi, etapele erau distincte, una potenţînd-o pe cealaltă. Anumite replici treceau neobservate la lectura textului şi ajungeau să fie publicate, însă erau interzise de cenzorii îngroziţi, cînd le auzeau spuse de actor pe scenă. Dincolo de viziunea regizorală şi/sau interpretarea actoricească (ce puteau muta accentele şi sublinia sensuri ilicite), faptul ţine de diferenţa dintre cuvîntul scris şi cel rostit. Conştientă de limitele sale de supraveghere, puterea sfîrşise prin a nu se mai interesa de cititorul solitar, însă reacţia unui public de teatru (orice grup era, pentru partidul comunist, potenţial subversiv) o punea instantaneu în alertă. Formele şi intensitatea cenzurii se reglau, astfel, şi în funcţie de specificul receptării. Cu cît gradul de audienţă era mai mare cu atît era sporită mai tare vigilenţa.

Deşi posibilă, descrierea ritualului cenzurării unui spectacol de teatru nu-i epuizează dramatismul, nici nu-i revelă întocmai nocivitatea. El se derula sub forma vizionărilor, efectuate de o comisie ideologică, după etape preliminare, în care piesa de teatru fusese, la rîndul ei, cenzurată, înainte de a fi introdusă în repertoriu. Pînă la premieră, uneori şi după aceea, continuau să fie impuse noi modificări de text, iar versiunea pentru scenă era expusă mereu altor chirurgii mutilante. Cenzura spectacolului de teatru se făcea conform unei metodologii speciale, care nu a reuşit niciodată să fie unitară. Orice spectacol de teatru era vizionat, de obicei, la repetiţia generală şi la avanpremieră. Comisii succesive de vizionare se perindau ameninţător, într-un sistem ierarhic multistratificat de cenzuri progresive.

Metodologia vizionărilor prevedea, începînd cu anii '60, două etape: vizionarea internă şi – decisivă – vizionarea ideologică, realizată de instituţiile politice abilitate, centrale şi locale. În timp ce cea dintîi reprezenta o simplă vamă formală, vizionarea ideologică se finaliza cu verdicte. Aceasta era realizată de o comisie specială, care etala, în cazuri excepţionale, o adevărată desfăşurare de forţe. 


De exemplu, la prima vizionare a piesei Răceala de Marin Sorescu, de la Teatrul Municipal "L.S. Bulandra" din Bucureşti, au participat: Ion Dodu Bălan, vicepreşedinte al Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă, şi Constantin Măciucă, directorul Direcţiei Teatre din aceeaşi instituţie politică centrală, însoţiţi de mai mulţi inspectori, Amza Săceanu, preşedintele Comitetului Culturii şi Educaţiei Socialiste al municipiului Bucureşti, şeful serviciului "Artă" din cadrul Comitetului pentru Presă şi Tipărituri (instituţia oficială a cenzurii), membri ai Comisiei de Cultură ai Comitetului de Partid al Municipiului Bucureşti. Şedinţele comisiilor de vizionare erau consemnate într-un proces-verbal, ţinut secret. Faptul că, de cele mai multe ori, rezoluţia era comunicată doar verbal nu o făcea mai puţin infailibilă. Cel care o rostea (de regulă, delegatul cel mai autorizat al partidului) deţinea suficientă putere şi autoritate pentru ca vorba lui să devină un verdict irevocabil. 


Poate fi amintit cazul spectacolului Tulburarea apelor de Lucian Blaga, în regia lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul Naţional din Cluj (1983), care a fost interzis scurt, fără drept de apel, printr-o vorbă a lui Mihai Dulea, activist de la centru, aflat atunci întîmplător şi cu alte misii politice la Cluj. S-a pronunţat la telefon, fără să catadicsească măcar să se deplaseze pînă la teatru pentru a vedea spectacolul. Din momentul, însă, în care interzicerea a ajuns să fie exprimată, fie şi conjunctural, nimic nu a mai putut să-i stea împotrivă. Spectacolul a fost definitiv interzis.

Mai trebuie spus că interdicţiile efective (cum a fost cazul spectacolului lui Lucian Pintilie cu Revizorul de Gogol) au ţinut de regimul excepţiei. Comisiile ideologice de vizionare evitau, pe cît posibil, să(-şi) creeze probleme, ocolind programatic măsurile radicale. Intenţia lor nu era de a interzice (şi a provoca, astfel, scandal), ci de a determina, prin epuizare şi exasperare, conducerea teatrului, pe regizor în special, să opereze modificările solicitate, pentru ca spectacolul să devină compatibil cu exigenţele ideologice ale partidului şi să poată fi jucat. Aceste modificări nu erau pretinse doar de grija pentru puritatea ideologică a textului sau a spectacolului. Ele erau menite să confirme vigilenţa cenzorului, dar, totodată, fãceau parte dintr-un ritual al supunerii şi funcţionau ca acte simbolice care să probeze faptul că autorul, regizorul, actorul – artistul, în general –, prins în cleştele unui mecanism fără ieşire, acceptă cenzura. Echivalau cu exerciţiile feudale de vasalitate.

Presiunea pe care cenzura, instituţionalizată sau nu, a exercitat-o asupra artistului a fost imensă, ubicuă şi continuă. Actorul de teatru sau regizorul au resimţit-o chiar exacerbat. Spaima de a se vedea interzişi era augmentată, în cazul lor, de inexistenţa unei variante echivalente "literaturii de sertar". Imposibilitatea utilizării, asemeni poetului, a tăcerii expresive şi durabile potenţa ameţitor interesul reprezentării publice a spectacolului de teatru. Pentru actor, a nu juca însemna a pierde orice şansă de a intra vreodată în memoria culturală a breslei sale. În privinţa lui, cenzura putea decide nu doar asupra prezentului, ci şi asupra viitorului.

Liviu Maliţa este critic literar şi teatral. A coordonat volumul Cenzura în teatru. Documente. 1948-1989, Editura Efes, Cluj, 2006.

Scenariştii de la Hollywood îşi caută inspiraţia în Franţa

"Experienţă unică", "emoţie istorică", "inspiraţie singulară" - Franţa invită zece scenarişti americani să viziteze Lorena şi ţinuturile Loarei, pentru a crea scenarii "Made in France", pentru Hollywood, informează AFP.

Acesta este cel de-al treilea an consecutiv în care Consulatul Franţei la Los Angeles şi Film France (care se ocupă de promovarea filmelor în Franţa) organizează acest proiect original care are ca scop atragerea scenariştilor americani în Franţa.

"La început am fost surprins de invitaţie, pentru că scenariştii nu au un cuvânt de spus în ceea ce priveşte alegerea locurilor de filmare, acest lucru fiind mai degrabă treaba producătorilor. Dar, după aceea, am realizat că este o idee strălucită, deoarece noi suntem primii care dăm viaţă proiectului", a declarat, la întoarcerea sa în Los Angeles, John Brancato, scenaristul filmului "Terminator 3".

 

În lupta care se dă între state pentru a atrage bani de la Hollywood, Franţa a câştigat deja puncte serioase, scutirile de la plata impozitului practicate în această ţară convingând deja studiourile Warner să filmeze în această ţară mai multe scene din "Începutul/ Inception" de Christopher Nolan şi "Hereafter" de Clint Eastwood.

 

Invitând scenariştii să viziteze regiunile turistice, Franţa încearcă să atragă artiştii americani şi pe filieră creativă.

 

"Când scrii, ai mereu dorinţa să revii la ceea ce cunoşti mai bine", a declarat pentru AFP Josh Olson, autorul scenariului "A History of Violence" de David Cronenberg.

 

"Înainte de a veni în Franţa, scriam un scenariu în care personajele mergeau în vacanţă în Hamptons, lângă New York. Dar acum, mă gândeam că ar putea să meargă în vacanţă în Franţa", a spus el.

 

La rândul său, Katherine Fugate, care a semnat mai multe comedii romantice printre care şi "Valentine's Day" de Garry Marshall, afirmă că experienţa franceză a influenţat-o din punct de vedere creativ.

 

"Personal, nu am scris niciodată ceva ce nu am experimentat dinainte, deoarece trebuie să mă simt conectată emoţional la ceea ce scriu", a declarat Katherine Fugate pentru AFP. "Scenariştii şi creatorii în special trăiesc într-o lume paralelă, pe care trebuie să o alimenteze în permanenţă", a adăugat ea.

 

Într-o săptămână, cei zece autori au vizitat Linia Maginot, au survolat oraşul Metz, au vizitat castele, ruine şi Muzeul Jules Verne.

 

"Am impresia că am petrecut două luni în Franţa", a afirmat John Brancato. "Linia Maginot, un castel vechi de şase secole... istoria omniprezentă pe care oamenii o percep în mod diferit... asta mă inspiră", a spus el.

 

Şi Stuart Beattie, scenarist al filmelor "Collatéral", "Piraţii din Caraibe" şi "Australia", a fost frapat de "prezenţa istoriei şi de ideea tuturor vieţilor care s-au succedat în aceste locuri".

 

"Deseori, scenariştii se autoizolează, la Hollywood", a spus John Brancato. "Există o competiţie a proiectelor, ne rescriem filmele unul altuia, dar foarte rar ne vedem faţă în faţă. Am avut mai multe discuţii despre cinema în săptămâna asta în Franţa decât în toată viaţa mea", a spus el.