Petru Cretia - Vaicareala

Teofrast, discipolul lui Aristotel si succesorul lui la conducerea scolii (secolul IV), isi incepea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefacutul, Pisalogul, Trufasul, Clevetitorul etc.) cu cate o definitie concisa. 

Ca sa procedez la fel, voi spune ca vaicareala este inclinarea unor oameni de a se plange mai mult si mai des decat ar fi cazul de ceea ce li se intampla. 

Sau, mai pe scurt: vaicareala este expresia unei disproportii intre suferinta si protest. 

Ea nu trebuie confundata cu propensiunea de a vedea raul in toate, si numai raul, care este o hipertrofie a spiritului critic. 

Cartitorul sau cusurgiul se instituie in instanta de judecare a realului, isi da aere de competenta si de obiectivitate, da sentinte si imparte pedepse in numele criteriilor sale, pe care le socoteste infailibile. El isi aroga o misiune, deci un rol activ. 

In schimb, vaicaretul nu este decat o biata fiinta oropsita care patimeste si se vaita, si se tot vaita, de ce si cate are de indurat. 

Fireste, nimeni nu spune ca trebuie sa traiesti rabdand si tacand. 

Si nici ca, atunci cand e vorba de suferinte reale, a te plange de ele n-ar fi o usurare necesara. 

Uneori e tare bine sa-ti spui naduful si sa te mai racoresti. Doar ca trebuie sa existe o proportie rezonabila si un adresant adecvat, de preferinta insusi autorul raului incriminat sau cineva care poate sa-l indrepte. 

Vaicaretul se tanguie insa fara istov la cine sta sa-l asculte sau n-are incotro. 

Si, daca n-are auditor, se jeluieste singur si umbla prin casa suspinand din greu. 

Dar care sa fie, de fapt, obiectul recriminarilor sale? 

Daca te uiti mai atent, constati ca este ceva foarte cuprinzator, viata, soarta; iar faptele invocate sunt doar exemplificari mereu la indemana ale unui martiriu permanent. 

Vaicaretului ii este intotdeauna prea cald sau prea frig, si, in genere, nimic nu vine spre el in cuvenita masura, doar in carenta sau in exces. 

Mai mult, simpla indeplinire a indatoririlor care ii revin in chip normal este resimtita de el ca o corvoada si ca un sulpiciu. Si, fiind pasiv, asteapta mereu ca altii sa se osteneasca in locul lui, ba chiar, daca aceia nu se grabesc sa o faca, le cauta vina si se simte nedreptatit. 

Astfel ca scanceste sau bombane mereu, cand nu tipa ca din gura de sarpe, caindu-se si afurisindu-si zilele. 

Totul ii este prea greu sau prea a sila nu neaparat pentru ca ar fi slab de puteri sau lenes, ci pentru ca nu stie sa-si accepte viata. 

Si ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atat mai mult cu cat acest fel de om nu are destula imaginatie ca sa-si reprezinte ce inseamna adevarata suferinta si nici destul spirit de observatie, sau interes pentru altii, ca sa-si compare soarta cu a lor. 

Si nici destula constiinta de sine ca sa-si dea seama ca multe din cate le are cu adevarat de patimit nu vin din altceva decat din nepriceperea lui de a trai. 

Vaicaretul este un foarte trist "caracter": viata i se pare o cazna, iar pe cei din preajma lui ii dispera cu jelania lui neincetata. 

Se va zice ca e vorba de cazuri razlete si de oameni nu tocmai normali. 

Dar nu e asa. 

E plina lumea de vaicareti si de tanguirile lor. 

Iar cei care, avand sentimentul proportiilor, disciplina interioara si cuvenita decenta, depasesc tacand sau chiar zambind inconveniente si disconforturi minore, trec neobservati, sau par bizari, niste rataciti in lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate in suplicii.

Petru Cretia - Vaicareala

Despre obsesia trupului

Recunosc că iubirea faţă de propriul nostru trup ne este înnăscută; recunosc că îl avem în custodie. Nu spun că nu trebuie să-l privim cu îngăduinţă, spun doar că nu trebuie să-l slujim: căci are mulţi stăpîni cel care este sclavul trupului său, care se teme prea mult pentru el, care raportează totul la el.

Trebuie să ne purtăm nu de parcă am fi nevoiţi să trăim pentru trupul nostru, ci de parcă nu am putea trăi fără trup: prea multă iubire pentru acesta ne face să tremurăm de spaimă, ne împovărează cu griji, ne face să înfruntăm ofense.

Binele moral este la mic preţ pentru unul care îşi ţine trupul la mare preţ.

Să ne îngrijim de el cu toată atenţia, dar să fim totuşi în stare să-l dăm focului atunci cînd o cer raţiunea, demnitatea, credinţa.

Cu toate acestea, pe cît e cu putinţă, să evităm primejdiile; să ne retragem într-un loc sigur, gîndindu-ne mereu cum să le ţinem departe pe cele ce ne provoacă teama.

Acestea, dacă nu greşesc, sînt de trei feluri: ne e teamă de lipsuri, ne e teamă de boli, ne e teamă de ce ne poate aduce violenţa celor puternici.

Dintre toate acestea, nimic nu ne loveşte mai tare decît ameninţarea care vine din forţa altcuiva: aceasta se produce cu mare gălăgie şi vuiet.

Nenorocirile naturale pe care le-am pomenit, lipsurile şi bolile, se strecoară în linişte şi nu vatămă nici ochii, nici urechile cu vreo spaimă: nenorocirea care ne vine însă de la altul are un alai uriaş, duce împrejuru-i arme şi focuri şi lanţuri şi o turmă de fiare, asmuţită asupra măruntaielor omeneşti.

Aşa că nu e nici un motiv de mirare dacă o nenorocire care are în jur un alai înspăimîntător provoacă spaima cea mai cumplită. între cele care ne supun şi ne subjugă spiritele, au un efect mai mare cele care au mai mult de arătat.

Există nenorociri care nu sînt cu nimic mai prejos: mă gîndesc la foame şi la sete şi la abcesele intestinelor şi la febra care arde chiar măruntaiele.

Numai că acestea stau ascunse, nu au nimic de arătat, de scos la suprafaţă: celelalte dobîndesc victoria ca războaiele mari, printr-o desfăşurare vizibilă de forţe.

Ramîi cu bine,

Seneca