Despre obsesia trupului

Recunosc că iubirea faţă de propriul nostru trup ne este înnăscută; recunosc că îl avem în custodie. Nu spun că nu trebuie să-l privim cu îngăduinţă, spun doar că nu trebuie să-l slujim: căci are mulţi stăpîni cel care este sclavul trupului său, care se teme prea mult pentru el, care raportează totul la el.

Trebuie să ne purtăm nu de parcă am fi nevoiţi să trăim pentru trupul nostru, ci de parcă nu am putea trăi fără trup: prea multă iubire pentru acesta ne face să tremurăm de spaimă, ne împovărează cu griji, ne face să înfruntăm ofense.

Binele moral este la mic preţ pentru unul care îşi ţine trupul la mare preţ.

Să ne îngrijim de el cu toată atenţia, dar să fim totuşi în stare să-l dăm focului atunci cînd o cer raţiunea, demnitatea, credinţa.

Cu toate acestea, pe cît e cu putinţă, să evităm primejdiile; să ne retragem într-un loc sigur, gîndindu-ne mereu cum să le ţinem departe pe cele ce ne provoacă teama.

Acestea, dacă nu greşesc, sînt de trei feluri: ne e teamă de lipsuri, ne e teamă de boli, ne e teamă de ce ne poate aduce violenţa celor puternici.

Dintre toate acestea, nimic nu ne loveşte mai tare decît ameninţarea care vine din forţa altcuiva: aceasta se produce cu mare gălăgie şi vuiet.

Nenorocirile naturale pe care le-am pomenit, lipsurile şi bolile, se strecoară în linişte şi nu vatămă nici ochii, nici urechile cu vreo spaimă: nenorocirea care ne vine însă de la altul are un alai uriaş, duce împrejuru-i arme şi focuri şi lanţuri şi o turmă de fiare, asmuţită asupra măruntaielor omeneşti.

Aşa că nu e nici un motiv de mirare dacă o nenorocire care are în jur un alai înspăimîntător provoacă spaima cea mai cumplită. între cele care ne supun şi ne subjugă spiritele, au un efect mai mare cele care au mai mult de arătat.

Există nenorociri care nu sînt cu nimic mai prejos: mă gîndesc la foame şi la sete şi la abcesele intestinelor şi la febra care arde chiar măruntaiele.

Numai că acestea stau ascunse, nu au nimic de arătat, de scos la suprafaţă: celelalte dobîndesc victoria ca războaiele mari, printr-o desfăşurare vizibilă de forţe.

Ramîi cu bine,

Seneca