Petru Creția - Încrederea

O vreme a stăpânit printre oameni doar forţa, iar legea era bunul plac al celui mai tare.

Apoi au apărut, în cele mai felurite forme, instanţă de arbitraj între părţile aflate în litigiu, cineva care să împartă dreptatea şi o seamă de reguli ale dreptăţii care au devenit, în trecerea vremii, legi.

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.

Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.

Iar până la mai largă şi ipotetica ei răspândire ar fi de dorit ca încrederea să-şi pună pecetea pe relaţiile dintre grupuri fie cât de mici de oameni.

Într-adevăr, dincolo de criteriile de număr şi de cantitate, binele din lume se hrăneşte dintr-un soi de exemplaritate inefabilă şi intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălţări pe scara demnităţii umane şi totodată înlesnirii purificării legăturilor pragmatice dintre noi.

Cum să o definim?

Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-vointa şi buna-credinţă a semenului său şi de a nu se îndoi de manifestarea lor constantă.

În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredinţa avutul sau pe copiii tăi, de a-i da o misiune importantă şi dificilă, de a-l face depozitarul unui secret important.

Iar cel investit cu încredere este propriul său garant, prin simpla angajare verbală sau nici măcar atât.

Sunt oameni al căror trecut este în întregimea lui o garanţie şi al căror devotament, adesea dovedit sau dovedit doar într-o împrejurare excepţională, este mai presus de orice îndoială.

Sunt oamenii pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate.

Pe de altă parte există oameni pe care îi câştiga însăşi încrederea pe care le-o arăţi.

De unde, invers, reflecţia lui La Rochefoucauld: "Neîncrederea noastră îndreptăţeşte înşelătoria celuilalt".

Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine cât şi pentru că cel înşelat în încrederea lui îşi poate pierde în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere.

Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este aşa de felul său, adesea pentru că se ştie pe sine însuşi capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporţionat de mărunt.

Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci şi de bucuria încrederii şi de nobleţea ei. De aici gândul radical al aceluiaşi La Rochefoucauld că: "Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înşelat de ei".

Şi nu numai în prietenii tăi.

Omul înzestrat cu nobleţea inimii îşi acorda încrederea a priori, până la proba contrară.

Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta, ca şi cu banii tăi.

După cum meschin este şi omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenţii şi în buna-credinţă a nimănui şi se întreabă, în faţa unui act generos şi dezinteresat: "Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine".

Toată lumea îl înşeală, toată lumea îl minte, toţi sunt nişte prefăcuţi.

Evident, încrederea conţine, în principiu, o doză de risc, riscul de a-ţi plasa greşit încrederea câtă vreme există făţărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuţii în vederea unui folos pe care nu l-ai dobândi altfel.

Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care ştia atât de multe despre partea nevăzută, şi neagră, a albelor noastre virtuţi, ne vom aminti cu ajutorul său că nu la puţini oameni "sinceritatea nu este decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalţi".

Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câştiga, prin înşelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspira pe drept cuvânt încredere şi sunt hotărâţi să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite şi, trădând pe cei care au avut încredere în ei, se trădează pe ei înşişi. Pe ei şi principiul moral.

Şi apoi nu e vorba aici numai de moralitate şi de principiul ei.

Înşelarea încrederii noastre răneşte în noi ceva în acelaşi timp foarte adânc şi foarte delicat. Ea doare de fiecare dată că o iubire trădată şi adeseori ne pasă mai puţin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât de pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag şi nu invers.

Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveţiene.

Nici măcar pe un slujitor al nostru de încredere nu îl avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul lui faţă de noi, ci pentru că, în întregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este.

Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituţiilor actuale, devenite inutile, ar dispărea.

Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere.

Mai sigur sunt de faptul că, dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, pastrandu-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi.

Şi, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.

Petru Creția – Încrederea

Petru Cretia - Placerea

Se poate susține că toți oamenii urmăresc plăcerea pentru că toţi doresc viaţa...

Plăcerea... desăvârșește viața, iar viața este un lucru de dorit.

Însă întrebarea dacă dorim viața de dragul plăcerii sau plăcerea de dragul vieţii poate fi deocamdată lăsată fără răspuns. Tot ce putem spune este că apar prea legate între ele pentru a putea fi separate. Aristotel, Etică nicomahica, X, 5.

Nu putem nega că majoritatea marilor culturi au recurs la distincția falacioasă dintre suflet şi trup, deosebindu-le net în esenţa lor, opunându-le chiar şi dând "sufletului" o prețuire pe care trupului i-o refuza cu dispreț.

Şi bine știm cu toții că multe idealuri morale sunt asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renunțarea la plăceri, în numele virtuților purificatoare ale suferinţei trupeşti prin privaţiune sau chiar prin tortură (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei).

Voi afirma, fără demonstrație (nu și-ar avea rostul aici), deci voi postula că trupul și sufletul sunt două fete ale aceleiași realităţi, că nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului şi pentru a pune accentul pe o funcţie sau alta a aceluiaşi sine, care este trup-suflet, aşa cum spaţiul şi timpul sunt spatiotimp.

Nu vi s-a părut niciodată curios că Dante conferă sufletelor morților un fel de trup care nu e doar aparență şi simulacru, de vreme ce poate simți durerea şi implicit plăcerea?

Şi că acelaşi Dante se simte obligat să explice pe larg de ce, potrivit credinței creştine, ne vom înfățișa la Judecata de apoi cu trupul nostru cu tot?

Şi totuşi creștinismul se numără printre credințele care au dus cel mai departe distincţia dintre trup şi suflet, privilegiind sufletul.

Şi oare de ce, după cele mai întemeiate şi mai probe mărturii, unele stări provocate de niște substanțe halucinogene seamănă până la identitate cu stările de extaz?

Dar, până la extaz, nouă, muritorilor făcuţi din suflet-trup, ni s-a dat plăcerea, toată scara plăcerilor.

Şi să nu se spună că plăcerea este a trupului, că este un ce trupesc.

Este la fel de imaterială şi de nevăzută că tot ce, tradițional, tine de suflet, că sufletul însuși.

Iar cine îşi numește trupul "fratele porc", distingându-l de sine şi disprețuindu-l cu oarecare tandră şi indulgentă condescendență uită ce abisuri de abjecție poate conține, sufletul uman".

Trupul, deşi nu este pură natură, este inocent că orice realitate naturală. O realitate naturală fără care încă nu s-a văzut în lume suflet, nici spirit, cu toate elevaţiile lor. Şi vorbind de natură ea a sădit în noi plăcerea, şi totodată suferinţa privării de ea, plăcerea de a mânca pentru a subzista, plăcerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva şi dincolo de moarte.

De altfel, se știe că, în istoria vieții, iubirea şi moartea sunt invenții relativ târzii, pline de fericite consecințe. Iar omul a făcut din înmulțire şi sex o feerie nesfârșită, care îi umple istoria. Şi chiar din alimentație, pe alocuri, a făurit o artă subtilă.

Şi fie pomenită aici şi joaca tuturor copiilor din lume, care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este însoţită de una dintre cele mai intense plăceri care se pot trăi în viaţă, cum se poate vedea numai privindu-le chipul, privirea, când se joacă, uneori până la extenuare.

Iar nouă, crescuţi din bucuria acestei plăceri vechi, având a trece prin zile şi ani, oare nouă nu ne este dată plăcerea de a auzi cum se stârneşte vântul printre arbori, răcoarea umbrelor adânci ale verii, mirosul zăpezii, priveliştea marii neîncetată?

Dar, chiar independent de considerații asupra gradului de elaborare a unei plăceri date, vom spune că, la un nivel oricât de frust, plăcerea, aşa cum stă la rădăcinile vieţii, este indispensabilă vieții şi că, pe deasupra oricărei plăceri determinate, gustul vieţii este dat de plăcerea în sine de a fi, care este mai mult decât suma plăcerilor date nouă, este manifestarea vitalităţii, a belşugului de viaţă care curge în vinele noastre şi ne leagă de viaţa lumii.

Şi chiar în sfera acţiunii: orice acțiune care izvorăște din libertatea noastră de a alege este însoţită şi stimulată de plăcerea de a o exercita. Iar plăcerea, o anumită formă intensă şi decantata de senzualitate, este implicită în cea mai pură contemplaţie.

Chiar Platon, în Banchetul, când vorbeşte de contemplarea Frumuseții ca Formă sau Idee, presupune că nu ajungem până la ea decât trecând printr-o zonă tot mai largă şi mai înaltă de plăceri, corespunzând unor frumuseți tot mai abstracte.

Dar noi, refuzându-l pe Platon, vom prețui plăcerea care nu duce mai departe decât frumusețea dată nouă aici şi acum.

Iar frumusețea la rândul ei, oricum am analiza-o, nu poate fi despărțită de plăcere.

Nici chiar frumusețea cea mai abstractă, cea mai aparent depărtată de simțuri şi de dorințe.

Fără capacitatea mereu reînnoită de indiferent ce orgasm, lumea ar fi de nelocuit şi de neacceptat.

Ne-ar roade plictisul, ne-ar mânca urâtul, ne-am pierde într-o entropie letală. Până şi asceza este gândită ca un drum către extaz.

Iar elanul de viaţă care străbate viaţa (şi poate lumea în întregul ei) este ori voluptuos ori nul.

De aici, în chip paradoxal, şi faptul că plăcerea se poate întoarce, în anumite condiţii, împotriva vieţii.

Omul, nefiind pură natură, poate cădea în plăcere ca într-un abis şi să se piardă acolo.

Rupte din contextul lor, care este al întregii vieții şi al plăcerii globale de a fi, anumite plăceri pot deveni, cum știm, ucigașe.

Nu le cultivă decât acela care și-a pierdut măsura, deplinătatea omenească, cel a cărui vitalitate este cumva avariată, cel care nu mai e în stare să trăiască muzica atât de complexă a plăcerilor terestre şi îşi vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigat şi apoi moarte.

Şi, dacă ne gândim mai bine, chiar viciile, ca să folosim o terminologie desuetă, sau măcar o parte dintre ele, nu sunt altceva decât decontextualizarea unei plăceri şi trecerea ei în exces, lipsa de cooperare cu întregul plăcerilor care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizați ai asceţilor, nobile virtuţi.

Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însușiri ale omului deplin şi viu pe deplin. 

Petru Cretia - Placerea