Petru Creția - Încrederea

O vreme a stăpânit printre oameni doar forţa, iar legea era bunul plac al celui mai tare.

Apoi au apărut, în cele mai felurite forme, instanţă de arbitraj între părţile aflate în litigiu, cineva care să împartă dreptatea şi o seamă de reguli ale dreptăţii care au devenit, în trecerea vremii, legi.

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.

Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.

Iar până la mai largă şi ipotetica ei răspândire ar fi de dorit ca încrederea să-şi pună pecetea pe relaţiile dintre grupuri fie cât de mici de oameni.

Într-adevăr, dincolo de criteriile de număr şi de cantitate, binele din lume se hrăneşte dintr-un soi de exemplaritate inefabilă şi intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălţări pe scara demnităţii umane şi totodată înlesnirii purificării legăturilor pragmatice dintre noi.

Cum să o definim?

Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-vointa şi buna-credinţă a semenului său şi de a nu se îndoi de manifestarea lor constantă.

În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredinţa avutul sau pe copiii tăi, de a-i da o misiune importantă şi dificilă, de a-l face depozitarul unui secret important.

Iar cel investit cu încredere este propriul său garant, prin simpla angajare verbală sau nici măcar atât.

Sunt oameni al căror trecut este în întregimea lui o garanţie şi al căror devotament, adesea dovedit sau dovedit doar într-o împrejurare excepţională, este mai presus de orice îndoială.

Sunt oamenii pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate.

Pe de altă parte există oameni pe care îi câştiga însăşi încrederea pe care le-o arăţi.

De unde, invers, reflecţia lui La Rochefoucauld: "Neîncrederea noastră îndreptăţeşte înşelătoria celuilalt".

Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine cât şi pentru că cel înşelat în încrederea lui îşi poate pierde în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere.

Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este aşa de felul său, adesea pentru că se ştie pe sine însuşi capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporţionat de mărunt.

Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci şi de bucuria încrederii şi de nobleţea ei. De aici gândul radical al aceluiaşi La Rochefoucauld că: "Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înşelat de ei".

Şi nu numai în prietenii tăi.

Omul înzestrat cu nobleţea inimii îşi acorda încrederea a priori, până la proba contrară.

Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta, ca şi cu banii tăi.

După cum meschin este şi omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenţii şi în buna-credinţă a nimănui şi se întreabă, în faţa unui act generos şi dezinteresat: "Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine".

Toată lumea îl înşeală, toată lumea îl minte, toţi sunt nişte prefăcuţi.

Evident, încrederea conţine, în principiu, o doză de risc, riscul de a-ţi plasa greşit încrederea câtă vreme există făţărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuţii în vederea unui folos pe care nu l-ai dobândi altfel.

Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care ştia atât de multe despre partea nevăzută, şi neagră, a albelor noastre virtuţi, ne vom aminti cu ajutorul său că nu la puţini oameni "sinceritatea nu este decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalţi".

Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câştiga, prin înşelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspira pe drept cuvânt încredere şi sunt hotărâţi să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite şi, trădând pe cei care au avut încredere în ei, se trădează pe ei înşişi. Pe ei şi principiul moral.

Şi apoi nu e vorba aici numai de moralitate şi de principiul ei.

Înşelarea încrederii noastre răneşte în noi ceva în acelaşi timp foarte adânc şi foarte delicat. Ea doare de fiecare dată că o iubire trădată şi adeseori ne pasă mai puţin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât de pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag şi nu invers.

Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveţiene.

Nici măcar pe un slujitor al nostru de încredere nu îl avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul lui faţă de noi, ci pentru că, în întregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este.

Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituţiilor actuale, devenite inutile, ar dispărea.

Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere.

Mai sigur sunt de faptul că, dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, pastrandu-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi.

Şi, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.

Petru Creția – Încrederea