Se afișează postările cu eticheta crtitica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta crtitica. Afișați toate postările

miercuri, 25 iulie 2012

Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România, preşedinte al secţiei române a AICT şi selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Alice Georgescu crede că e regretabil că Anul Caragiale este „tratat ca obligaţie de serviciu”. 

Oltita Cantec, Alice Georgescu si Ioana Moldovan 
Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?
Cu oarecare prudenţă, pentru că nu am luat contact cu prea multe dintre ele, din lipsă de timp. De fapt, am văzut doar câteva spectacole. Ca impresie generală, e regretabil că o asemenea aniversare/comemorare este tratată ca o obligaţie „de serviciu” în loc să devină o ocazie de (re)evaluare critică a operei unui scriitor fundamental.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?
Nu aş spune că asta e o problemă reală în montarea pieselor caragialiene, deşi, ce-i drept, bălăceala în noroi (la propriu şi la figurat) tinde să devină loc comun  în spectacolele cu texte ale lui „nenea Iancu” (iată alt clişeu). Culmea este că modelul, pentru asta, a fost furnizat de un film – celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Alte clişee, personal, n-am prea întâlnit.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?
Evident că se poate. (Cu încă un clişeu, faimos şi el!) Orice mare scriitor – iar Caragiale ESTE un mare scriitor – e contemporan cu cititorul, indiferent de epoca în care trăieşte respectivul cititor. Venind la chestiunile teatrale, această calitate capătă, pe scenă, şi mai multă pregnanţă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să poarte haine moderne sau să vorbească la telefonul mobil. Aici este vorba despre esenţă. Caragiale a intuit, pare-se, esenţa noastră ca popor, ceea ce nu e neapărat o constatare îmbucurătoare pentru noi. Presupun că nici pentru el n-a fost.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?
„De ce, nene Anghelache?”

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?
Cred că ar avea reacţia normală a unui om de teatru – doar a fost un extraordinar om de teatru! S-ar minuna de progresele tehnice (chiar aşa, aproximative, cum sunt ele la noi) şi s-ar minuna şi mai tare (în alt sens, însă) de precaritatea artei actoriceşti actuale. Dar probabil că minunarea supremă i-ar produce-o profesiunea regizorală, cu tot ce înseamnă ea bun şi rău pentru teatru. Presupun că multor regizori le-ar spune „Ai puţintică răbdare, stimabile!” şi presupun, de asemenea, că multor critici le-ar zice „Îmi pare rău că ne răcim împreună, dar…”, şi le-ar trage un moral bun, din porc şi din măgar nu i-ar mai scoate. (Pentru cine n-a observat, citez din Caragiale.) După care ar pleca din nou la Berlin, să devină nemuritor cât mai departe de casă. 

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu 

joi, 12 noiembrie 2009

Moftangii de viţă nouă

Ştiaţi de acest articol ?

Alex. Leo Şerban dă România pe Argentina – EVENIMENTUL ZILEI

Autor: Simona Chitan

Criticul de film s-a mutat în Buenos Aires, dezamăgit de profesia sa şi de faptul că "statul nu dă o ceapă degerată" pe filmele româneşti. Vestea că Alex. Leo Şerban, unul dintre cei mai apreciaţi critici de film, jurnalişti, traducători şi artişti vizuali, s-a hotărât să părăsească România a luat prin surprindere pe toată lumea. Mulţi au crezut că e doar o glumă şi au sperat că acesta se va răzgândi. Totuşi, e adevărat: Alex. Leo Şerban, în vârstă de 50 de ani, a plecat "pe bune" şi se află de o săptămână la Buenos Aires. A decis să renunţe la jurnalism şi să înceapă o viaţă nouă aproape de Patagonia. "Am plecat de joia trecută. Renunţ la critică de film, la jurnalism. E alegerea mea, e o chestie personală", a spus criticul, pentru EVZ. "O să mă întorc în ţară în primăvară, pentru că am promis că voi ţine nişte cursuri, dar, în rest, hotărârea mea e clară", a explicat Alex. Leo Şerban.

În numărul trecut al revistei "Dilema veche", unde scria de 16 ani, Alex. Leo Şerban a semnat un articol de bunrămas, în care spunea că a ajuns la un fel de "finiş", că a intervenit "o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist", şi că nici a fi cronicar de film nu mai înseamnă nimic pentru el.

"Cheful de a dansa mia pierit", constata el. Deşi îşi recunoaşte norocul de a fi fost martorul renaşterii filmului românesc, criticul subliniază că şi aici perspectivele sunt sumbre: "Nu ştiu dacă românii mai sunt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele". Criticul afirma, în "Dilema veche", că i-ar fi fost foarte comod să se prefacă. Nu a putut însă să se mintă pe sine, a ales să plece. "O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare", scria Şerban, în finalul articolul. "Cu acelaşi geamantan pleacă peste mări şi peste ţări spiritul lui graţios şi neobosit, spontaneitatea lui intelectuală", i-au răspuns colegii de la "Dilema veche".

Horia-Roman Patapievici afirma că, pentru el, existenţa lui Alex. Leo Şerban este o garanţie a normalităţii. "Combinaţia de inteligenţă, eleganţă, frondă, fairplay, bun-simţ şi nonconformism a tuturor judecăţilor lui mă reconfortează în certitudinea că viaţa este încă respirabilă, cultura noastră încă nu a murit (…).

Cât timp Leo scrie, ştiu că mă pot încrede în judecata cuiva", aprecia Patapievici, pe coperta celei mai recente cărţi a criticului, "4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc", editată de Polirom. Alex. Leo Şerban a debutat în 1976 cu un poem în engleză, publicat în "Chicago Review", a semnat traduceri, eseuri, poezie şi proză în cele mai prestigioase publicaţii româneşti, a făcut parte din numeroase jurii internaţionale în importante festivaluri de film.

Criticul a conferenţiat la renumite universităţi din lume, fiind şi invitatul lui Bernard Pivot în emisiunea "Double Je". Printre cărţile sale se numără "Dietetica lui Robinson" şi "De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema".

-------------------------------------------------------------------------------------

EU CRED CĂ:

Este mult pupincurism, in articolul acesta, rusinos pentru o presa profesionista.

Chiar cei care au ucis dorinta de a mai scrie, plang acum la capataiul celui plecat...peste mari si tari...

Plecat din motive personale (în perioadă de frământări democratice, Ciprian Porumbescu a ales sa plece in Italia; motivele erau personale; pentru odihnă şi tratament la plămâni, sfătuit de prieteni, la 13/25 noiembrie 1882, pleacă în Italia, în staţiunea Nervi), fară vreo umbră de comparaţie, nu văd boceala lui Patapievici (rusinos exprimata pentru limbajul unui intelectual rasat....) care a ramas fara critici de film in România, Românie, care si ea , cica, (in anii de culme ai trofeelor si succeslor internationale) ar ramane fara filme..bune.

PUH......

Prosti, ignoranti, bocitoare ponosite d.p.d.v. intelectual, pupincurişti fără urmă de morală, idioţi cu ecuson de presă, oportunişti fără frică de Dumnezeu, cinici poleiţi în raţionalişti, iată cine compune hora românilor verzi, cei care, scuipă pe tine când te au aproape şi te plâng când fugi de ei...

Caragiale a scris cu mult talent despre asta la inceputul secolului trecut.

Oare sa fim, de fapt, incurabili bolnav (ca popor si neam) sau doar rămaşi cu 100 de ani în urmă faţă de normalitate ?

"That is the question" cum ar zice confratele lui Nenea' Iancu, William Shakespeare.

Blog Archive

Venetia

imagine 1 venetia imagine 2 venetia
imagine 3 venetia imagine 4 venetia

Colegii de BloG