Petru Cretia - Vaicareala

Teofrast, discipolul lui Aristotel si succesorul lui la conducerea scolii (secolul IV), isi incepea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefacutul, Pisalogul, Trufasul, Clevetitorul etc.) cu cate o definitie concisa. 

Ca sa procedez la fel, voi spune ca vaicareala este inclinarea unor oameni de a se plange mai mult si mai des decat ar fi cazul de ceea ce li se intampla. 

Sau, mai pe scurt: vaicareala este expresia unei disproportii intre suferinta si protest. 

Ea nu trebuie confundata cu propensiunea de a vedea raul in toate, si numai raul, care este o hipertrofie a spiritului critic. 

Cartitorul sau cusurgiul se instituie in instanta de judecare a realului, isi da aere de competenta si de obiectivitate, da sentinte si imparte pedepse in numele criteriilor sale, pe care le socoteste infailibile. El isi aroga o misiune, deci un rol activ. 

In schimb, vaicaretul nu este decat o biata fiinta oropsita care patimeste si se vaita, si se tot vaita, de ce si cate are de indurat. 

Fireste, nimeni nu spune ca trebuie sa traiesti rabdand si tacand. 

Si nici ca, atunci cand e vorba de suferinte reale, a te plange de ele n-ar fi o usurare necesara. 

Uneori e tare bine sa-ti spui naduful si sa te mai racoresti. Doar ca trebuie sa existe o proportie rezonabila si un adresant adecvat, de preferinta insusi autorul raului incriminat sau cineva care poate sa-l indrepte. 

Vaicaretul se tanguie insa fara istov la cine sta sa-l asculte sau n-are incotro. 

Si, daca n-are auditor, se jeluieste singur si umbla prin casa suspinand din greu. 

Dar care sa fie, de fapt, obiectul recriminarilor sale? 

Daca te uiti mai atent, constati ca este ceva foarte cuprinzator, viata, soarta; iar faptele invocate sunt doar exemplificari mereu la indemana ale unui martiriu permanent. 

Vaicaretului ii este intotdeauna prea cald sau prea frig, si, in genere, nimic nu vine spre el in cuvenita masura, doar in carenta sau in exces. 

Mai mult, simpla indeplinire a indatoririlor care ii revin in chip normal este resimtita de el ca o corvoada si ca un sulpiciu. Si, fiind pasiv, asteapta mereu ca altii sa se osteneasca in locul lui, ba chiar, daca aceia nu se grabesc sa o faca, le cauta vina si se simte nedreptatit. 

Astfel ca scanceste sau bombane mereu, cand nu tipa ca din gura de sarpe, caindu-se si afurisindu-si zilele. 

Totul ii este prea greu sau prea a sila nu neaparat pentru ca ar fi slab de puteri sau lenes, ci pentru ca nu stie sa-si accepte viata. 

Si ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atat mai mult cu cat acest fel de om nu are destula imaginatie ca sa-si reprezinte ce inseamna adevarata suferinta si nici destul spirit de observatie, sau interes pentru altii, ca sa-si compare soarta cu a lor. 

Si nici destula constiinta de sine ca sa-si dea seama ca multe din cate le are cu adevarat de patimit nu vin din altceva decat din nepriceperea lui de a trai. 

Vaicaretul este un foarte trist "caracter": viata i se pare o cazna, iar pe cei din preajma lui ii dispera cu jelania lui neincetata. 

Se va zice ca e vorba de cazuri razlete si de oameni nu tocmai normali. 

Dar nu e asa. 

E plina lumea de vaicareti si de tanguirile lor. 

Iar cei care, avand sentimentul proportiilor, disciplina interioara si cuvenita decenta, depasesc tacand sau chiar zambind inconveniente si disconforturi minore, trec neobservati, sau par bizari, niste rataciti in lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate in suplicii.

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Creția - Încrederea

O vreme a stăpânit printre oameni doar forţa, iar legea era bunul plac al celui mai tare.

Apoi au apărut, în cele mai felurite forme, instanţă de arbitraj între părţile aflate în litigiu, cineva care să împartă dreptatea şi o seamă de reguli ale dreptăţii care au devenit, în trecerea vremii, legi.

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.

Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.

Iar până la mai largă şi ipotetica ei răspândire ar fi de dorit ca încrederea să-şi pună pecetea pe relaţiile dintre grupuri fie cât de mici de oameni.

Într-adevăr, dincolo de criteriile de număr şi de cantitate, binele din lume se hrăneşte dintr-un soi de exemplaritate inefabilă şi intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălţări pe scara demnităţii umane şi totodată înlesnirii purificării legăturilor pragmatice dintre noi.

Cum să o definim?

Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-vointa şi buna-credinţă a semenului său şi de a nu se îndoi de manifestarea lor constantă.

În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredinţa avutul sau pe copiii tăi, de a-i da o misiune importantă şi dificilă, de a-l face depozitarul unui secret important.

Iar cel investit cu încredere este propriul său garant, prin simpla angajare verbală sau nici măcar atât.

Sunt oameni al căror trecut este în întregimea lui o garanţie şi al căror devotament, adesea dovedit sau dovedit doar într-o împrejurare excepţională, este mai presus de orice îndoială.

Sunt oamenii pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate.

Pe de altă parte există oameni pe care îi câştiga însăşi încrederea pe care le-o arăţi.

De unde, invers, reflecţia lui La Rochefoucauld: "Neîncrederea noastră îndreptăţeşte înşelătoria celuilalt".

Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine cât şi pentru că cel înşelat în încrederea lui îşi poate pierde în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere.

Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este aşa de felul său, adesea pentru că se ştie pe sine însuşi capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporţionat de mărunt.

Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci şi de bucuria încrederii şi de nobleţea ei. De aici gândul radical al aceluiaşi La Rochefoucauld că: "Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înşelat de ei".

Şi nu numai în prietenii tăi.

Omul înzestrat cu nobleţea inimii îşi acorda încrederea a priori, până la proba contrară.

Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta, ca şi cu banii tăi.

După cum meschin este şi omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenţii şi în buna-credinţă a nimănui şi se întreabă, în faţa unui act generos şi dezinteresat: "Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine".

Toată lumea îl înşeală, toată lumea îl minte, toţi sunt nişte prefăcuţi.

Evident, încrederea conţine, în principiu, o doză de risc, riscul de a-ţi plasa greşit încrederea câtă vreme există făţărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuţii în vederea unui folos pe care nu l-ai dobândi altfel.

Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care ştia atât de multe despre partea nevăzută, şi neagră, a albelor noastre virtuţi, ne vom aminti cu ajutorul său că nu la puţini oameni "sinceritatea nu este decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalţi".

Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câştiga, prin înşelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspira pe drept cuvânt încredere şi sunt hotărâţi să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite şi, trădând pe cei care au avut încredere în ei, se trădează pe ei înşişi. Pe ei şi principiul moral.

Şi apoi nu e vorba aici numai de moralitate şi de principiul ei.

Înşelarea încrederii noastre răneşte în noi ceva în acelaşi timp foarte adânc şi foarte delicat. Ea doare de fiecare dată că o iubire trădată şi adeseori ne pasă mai puţin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât de pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag şi nu invers.

Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveţiene.

Nici măcar pe un slujitor al nostru de încredere nu îl avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul lui faţă de noi, ci pentru că, în întregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este.

Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituţiilor actuale, devenite inutile, ar dispărea.

Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere.

Mai sigur sunt de faptul că, dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, pastrandu-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi.

Şi, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.

Petru Creția – Încrederea

Petru Cretia – Tiranii marunti

Multe dintre relele pe care le traim astazi isi au obarsia si explicatia in trecut, si nu cred ca e zadarnic sa ne intoarcem cu gandul la vremea care le-a zamislit si care isi mai arunca greaua umbra peste noi.

Si e bine sa ia aminte cei care, lezati si dezamagiti de multe din cate patimesc si neintelegand cat de grea e primenirea unei lumi, evoca cu regret si chiar cu nostalgie infernul vechilor randuieli ca pe un paradis pierdut.

Am fost zeci de ani supusi relei voi a unei puteri autoinstituite si, totodata, mintiti si manipulati de ea, am fost otraviti. Iar drojdia acestei otravi mai opereaza si azi.

Doar ca un scenariu istoric in care de o parte se afla, nemiloasa, staruitoare si coruptiva, puterea care asupreste, iar de cealalta neputinta multimii asuprite este un scenariu fals.

De fapt, intr-o lume stapanita prin forta si guvernata de legi strambe, nerespectate nici macar acelea, masa celor astfel stapaniti se constituie ea insasi, pe trepte scazatoare, intr-o ierarhie de asupritori.

Fiecare ins care are un rol cat de mic in sistem exercita, la nivelul sau, o putere arbitrara si abuziva.

Dupa ce se ispraveste marea tagma a imputernicitilor nemijlociti ai statului totalitar, bine asezati si stipendiati de putere, incepe imperiul celor care se erijeaza - tolerati si chiar incurajati de mai marii lor - in despoti tot mai marunti, dar de nocivitate proportional constanta.

Pana la ultimul functionar de ghiseu, pana la ultimul tejghetar.

Rar sa se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fisier de clinica, secretar, controlor, arhivar, vanzator sau paznic de ceva care sa nu se poarte ca o fiinta atotputernica pe peticul ei de putere.

Si nu numai ca sa traga, cum des se intampla, foloase, ci si din pura placere de a-si exercita, in deplina imunitate, samavolnicia.

Betia puterii nu-i imbata doar pe satrapi.

Pana si vanzatoarea care stropeste trotuarul din fata unei pravalii se simte investita cu o autoritate institutionala si te trateaza ca atare.

Toti se socotesc, prin raportare la tine, care nu esti nimic, institutii, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, si in primul rand dreptul de a abuza.

Si, prin urmare, isi considera serviciile nu ca pe niste obligatii, ci ca pe niste favoruri acordate, dupa interes sau dupa toane, omului de rand. 

Intr-un fel se razbuna asa pe faptul ca, la un esalon mai sus, sunt si ei tratati deopotriva.

Dar, in relatia cu tine, om neinstitutional, se comporta ca si cand s-ar situa in insasi obarsia puterii, simtindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta.

Sluga de stapan rau este la fel de rea ca si stapanul, oricat de mici iar fi prerogativele.

Si il simte de la o posta pe cel care, macar in clipa acea, este lipsit de orice putere si se afla la cheremul lui: petitionarul si postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetateanul si, in genere, locuitorul.

Lipsit de orice prestigiu si de orice capacitate de a apela la vreo instanta care sa-i faca dreptate, el poate fi tratat oricum.

Iar daca se incumeta sa-si ceara dreptatea, se trezeste el insusi vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru ca a avut nesabuinta sa conteste sacralitatea unui marunt delegat al puterii, care se crede, si ii este ingaduit sa se creada, un sacerdot al ei.

Este oare om care sa nu fi simtit cat de amara e aceasta umilinta?

Petru Cretia – Tiranii marunti 

Petru Cretia - Suferinta zadarnica

O parte din cate avem de indurat ne vine de la puterile neomenesti: cataclisme, boli, insasi moartea.

Cat le-am zagazui, ne coplesesc si ne bantuie.

Puterile acestea din afara noastra si mai tari decat noi sunt totodata fatale si inocente.

Ele apar ca rele numai inauntrul suferintei omenesti si nu avem a ne plange de ele in fata nici unei instante. Trebuie sa le rabdam si sa le depasim, trecand mai departe, dincolo de suferinta si de moarte.

Insa alte suferinte, unele salbatice, ni le aducem unii altora.

O mare parte a istoriei este aceea a unor rafuieli pradalnice si sangeroase si a unor crancene prigoane si impliniri, care au adus mai multa suferinta decat poate gandul sa cuprinda.

Am fost o clipa tentat sa fac un catalog al crimelor istorice, insa repede mi-am dat seama ca a le califica drept zadarnice inseamna a opera cu o alta realitate si cu o alta definitie a omenescului.

Asa cum suntem, o parte constitutiva din natura noastra este rea, si fara partea aceasta am fi o alta specie, utopica. Desigur, nu suntem doar rai, suntem fiinte amestecate si ambigue, cu o cumpana ciudata in noi intre bine si rau, intre cruzime si indurare, intre ce suntem si ce am putea fi.

Astfel ca ma voi margini sa vorbesc despre acele suferinte pe care singuri ni le facem, de care ne-am putea lipsi si care, privite in adancul lor, par cu adevarat zadarnice.

Se nasc din idei gresite sau din simpla ignoranta, din nazuinte desarte, din spaime iluzorii, adesea dintr-o pragmatica defectuoasa.

Iata, patrunde in noi, din slaba noastra judecata, cate o idee care ne stapaneste, cenzurandu-ne pornirile cele mai firesti.

Ne supunem de bunavoie si adesea obsesional unor precepte zanatice, zamislite din cine stie ce interese mercantile ale altora sau rataciri ale propriei noastre minti, iar zilele noastre se umplu de oprelisti si de remuscari. Pot fi retete igienice sau dietetice, medicale sau menajere, dar pot fi, la alt nivel, anumite credinte, maniacalitatile chinuitoare ale superstitiilor sau imperativele unei religiozitati rau gandite sau rau asimilate, cu care singuri ne asuprim si ne inneguram.

Este un pacat fata de Domnul sa ni-l inchipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, incruntat si carcotas, cerandu-ne sa ne supunem neclintit unor forme fara noima si unor prohibitii nefiresti.

Unde sa-i fie iubirea, blandetea si indurarea ?

Pe de alta parte, cata suferinta in noi si in altii cand ne lasam sufletul napadit de buruienisul unor pasiuni inferioare si pernicioase.

Cate vieti nu-si mai gasesc odihna prada unor gelozii mistuitoare si fara temei, unor josnice invidii, unor susceptibilitati neverosimile.

Cui slujeste sa ai un suflet vesnic neincrezator, sa alegi doar raul din orice, sa traiesti in zavistie si in ura?

Si cati oameni nu si-au irosit puterile lor adevarate de dragul unor ambitii pentru care nu erau facuti ?

Si apoi cat chin in jurul celor care cred ca vointa lor este lege si ca dreptate pot avea numai ei si care, in numele acestei amagiri ii asupresc, ii umilesc si ii tin vinovati pe toti ceilalti.

Sau in jurul cate unei indaratnicii obtuze care se da drept darzenie si consecventa.

Si ce sa mai spunem de mizeriile pe care, in numele chibzuintei, le produce meschinaria, zgarcenia sordida care ne face mai saraci decat suntem, si mult mai urati.

Si mai exista o meteahna dezastruoasa, care tine de proasta randuiala a vietii, de neatentie, de neglijenta si de delasare si duce la neajunsuri atat de usor evitabile.

Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive si incapabile sa invete din experienta, si a caror viata este un lung supliciu, pentru ei si pentru cei din jur. Ei sunt adevaratii protagonisti si martiri ai suferintei zadarnice.

Nu e pacat de toate acestea si, in lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiti ?

Triste zadarnicii, care ne macina vietile si ne rapesc bucuria de a trai.

Nu numai mintea ci si sufletul se poate cultiva, cand ai inclinare catre cultura sufletului, si mai ales cand te gandesti, macar din cand in cand, ca poate gresesti, ca poate se afla sub cer lucruri la care filozofia ta nu viseaza, ca poate ar fi bine sa te schimbi, sa iesi din inertia si din cercul orb al sinelui.

Prea multe sunt suferintele care nu depind de noi ca sa nu merite sa incercam sa le alungam pe cele, atat de zadarnice, care isi au obarsia in gresita asezare a sufletului nostru.

Petru Cretia - Suferinta zadarnica