Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România, preşedinte al secţiei române a AICT şi selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Alice Georgescu crede că e regretabil că Anul Caragiale este „tratat ca obligaţie de serviciu”. 

Oltita Cantec, Alice Georgescu si Ioana Moldovan 

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

Cu oarecare prudenţă, pentru că nu am luat contact cu prea multe dintre ele, din lipsă de timp. De fapt, am văzut doar câteva spectacole. Ca impresie generală, e regretabil că o asemenea aniversare/comemorare este tratată ca o obligaţie „de serviciu” în loc să devină o ocazie de (re)evaluare critică a operei unui scriitor fundamental.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

Nu aş spune că asta e o problemă reală în montarea pieselor caragialiene, deşi, ce-i drept, bălăceala în noroi (la propriu şi la figurat) tinde să devină loc comun  în spectacolele cu texte ale lui „nenea Iancu” (iată alt clişeu). Culmea este că modelul, pentru asta, a fost furnizat de un film – celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Alte clişee, personal, n-am prea întâlnit.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

Evident că se poate. (Cu încă un clişeu, faimos şi el!) Orice mare scriitor – iar Caragiale ESTE un mare scriitor – e contemporan cu cititorul, indiferent de epoca în care trăieşte respectivul cititor. Venind la chestiunile teatrale, această calitate capătă, pe scenă, şi mai multă pregnanţă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să poarte haine moderne sau să vorbească la telefonul mobil. Aici este vorba despre esenţă. Caragiale a intuit, pare-se, esenţa noastră ca popor, ceea ce nu e neapărat o constatare îmbucurătoare pentru noi. Presupun că nici pentru el n-a fost.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?

„De ce, nene Anghelache?”

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?

Cred că ar avea reacţia normală a unui om de teatru – doar a fost un extraordinar om de teatru! S-ar minuna de progresele tehnice (chiar aşa, aproximative, cum sunt ele la noi) şi s-ar minuna şi mai tare (în alt sens, însă) de precaritatea artei actoriceşti actuale. Dar probabil că minunarea supremă i-ar produce-o profesiunea regizorală, cu tot ce înseamnă ea bun şi rău pentru teatru. Presupun că multor regizori le-ar spune „Ai puţintică răbdare, stimabile!” şi presupun, de asemenea, că multor critici le-ar zice „Îmi pare rău că ne răcim împreună, dar…”, şi le-ar trage un moral bun, din porc şi din măgar nu i-ar mai scoate. (Pentru cine n-a observat, citez din Caragiale.) După care ar pleca din nou la Berlin, să devină nemuritor cât mai departe de casă. 

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu