Orice iniţiativă în zona teatrului independent este
bine-venită, câtă vreme în teatrele subvenţionate şansele pentru
artiştii tineri sunt, practic, inexistente. Situaţia este gravă pe
termen lung, pentru că actorii şi regizorii proaspăt absolvenţi nu au
unde să se formeze cu adevărat, jucând, după ce termină facultatea, iar
asta va duce în câţiva ani la o schimbare la faţă a peisajului teatral.
Ceea ce, în principiu, nu e rău, numai că fenomenul e mai complicat.
Proiectele independente, făcute în cea mai mare parte din pasiune şi
fără fonduri, rămân de obicei într-o anumită zonă, în care tendinţa
minimalistă se confundă cu sărăcia mijloacelor, compensată în multe
cazuri, e-adevărat, de talent.
Este
şi cazul proiectului „Scrie despre tine” iniţiat în urmă cu ceva vreme
de Vera Ion şi Sorin Poamă, o regizoare şi un actor, care au construit
un atelier de creaţie dramatică, materializat acum într-un spectacol.
Ideea presupune un traseu interesant, se porneşte de la o poveste reală,
a oricui este dispus să o spună, şi ea este transformată după aceea
într-o piesă de teatru, ce va fi pusă în scenă. Iar spectacolul „Ich
Clown”, care a avut premiera săptămâna trecută, e exemplul concret. Un
exemplu concret de experiment în mare parte reuşit şi interesant, ca
propunere, în contextul social şi teatral actual.
Problema poate apărea atunci când o afirmaţie precum cea a Verei Ion
este înţeleasă greşit. Şi n-ar fi greu să fie înţeleasă greşit pentru că
porneşte de la o premisă greşită. „Pe măsură ce lucram la atelier am
descoperit că e un lucru împotriva căruia merită să lupţi: toti
participanţii spuneau «povestea mea nu e suficient de interesantă»,
«povestea mea nu merită să devină o piesă de teatru», «povestea mea e
banală». Or, impresia asta, cred eu, e dictată de marile piese, de marii
autori, considerăm că e mai interesantă povestea unuia care a trăit la
1800 şi despre care a scris Cehov decât povestea noastră.
Aşa suntem
învăţaţi, dar e un lucru care se poate schimba foarte uşor. Noi oferim
un cadru în care s-avem grijă să nu existe judecăţi de valoare şi niciun
fel de chestii d-astea ca «aaa, te-ai făcut de râs». Încercăm, tocmai,
să ne dezbrăcăm de toate ezitările astea. Fă-te de râs, e ok, toţi
suntem penibili, whatever, ştii?” Iată ce spune Vera Ion. Se
impune, cu siguranţă, o discuţie amplă despre valoare artistică etc.,
atunci când invocăm un nume precum Cehov, dar în acest context lucrurile
sunt simple. Orice poveste personală poate deveni subiect de piesă de
teatru, roman, scenariu etc., cât timp există un artist care să o vadă
şi să o transforme din fapt banal în act artistic. Dar nu considerăm o
poveste „a unuia de la 1800” mai interesantă pentru că „aşa suntem
învăţaţi”, ci pentru că în situaţia cu pricina vorbim despre valoare
artistică…
Desigur, dacă luăm proiectul „Scrie despre tine” drept ceea ce este –
adică o încercare interesantă de a construi o formă de teatru cu
funcţie aproape exclusiv socială şi aproape deloc artistică – atunci,
totul e în regulă şi-l vom analiza ca atare. Spectacolul „Ich Clown”,
prezentat în Mansarda Boarder’s, de pe strada Domniţa Anastasia, din
zona veche a Bucureştiului, e o propunere care ar fi cu adevărat
reuşită, dacă nu s-ar încăpăţâna să demonstreze cu orice preţ că
„povestea mea e interesantă”. O poveste interesantă pentru mine şi
pentru un grup restrâns poate deveni cu adevărat interesantă pentru
ceilalţi, dacă din ea se extrage acel ceva cu valoare general umană şi
când se renunţă la detaliile nesemnificative. Povestea celor trei
prieteni cu existenţă cotidiană complicată, în problemele cărora
recunoaştem cu toţii probleme cotidiene cu care ne confruntăm, devine
atât de repetitivă după o oră, încât se anulează. Şi asta, pentru că
liniile pe care sunt construite personajele rămân de la început şi până
la sfârşit în zona schematicului. Ceea ce dăunează şi actoriei, pentru
că, deşi inteligent construite, rolurile se golesc la un moment dat de
substanţă. Cunoşti exact ticurile verbale ale personajelor, ştii ce
gesturi vor face, ştii cum vor rosti următoarele cuvinte, ştii cum vor
acţiona, iar în absenţa surprizei, atenţia spectatorului începe să
pălească.
Am urmărit reacţia publicului, în seara premierei. Un public
restrâns, venit în miez de vară la un micuţ teatru independent, într-o
mansardă care poate fi minunat exploatată, venit să stea nu în fotolii
confortabile, ci pe perniţe colorate, aşezate pe jos, aproape de spaţiul
scenei şi să vadă o poveste despre „noi”. Hohotele de râs din primul
sfert de oră, stârnite de rostirea moldovenească a lui William, băiatul
din Vaslui care câştigă bani cântând prin Europa, sau de replicile lui
Adi, actorul care n-are unde să joace… sau ale lui Dragoş, tânărul
dominat de părinţi şi de iubită, toate se sting încet, încet în partea a
doua a spectacolului. Şi asta nu pentru că actorii n-ar mai juca la fel
de bine sau pentru că povestea n-ar fi „interesantă”. Ci pentru că ceea
ce a fost interesant în ea s-a epuizat la un anumit moment. Tot restul
înseamnă variaţiuni pe aceeaşi temă, care nu mai pot reţine atenţia.
Nici măcar scena masturbării, pe care e evident că realizatorii
spectacolului mizează puternic. Şi asta, pentru că e doar un detaliu
nesemnificativ, prelungit în stil naturalist, pe ideea „nu suntem
pudibonzi şi vrem să vă arătăm asta cu orice preţ”.
Ca o bucată extrasă dintr-o mare de vieţi, spectacolul are farmec,
dar, conform principiilor lui Aristotel – desigur, învechite… – îi
lipseşte unitatea de acţiune. Şi-i lipsesc începutul şi sfârşitul. E
doar un mijloc… Nu începe de nicăieri şi nu duce nicăieri. Ca exerciţiu
de actorie, este, fără dubiu, o reuşită, Sorin Poamă, Andrei Şerban,
Alexandru Potocean, Ilinca Harnut, Cristina Gavruş şi Vera Ion, îşi
construiesc rolul într-o zonă a firescului bine asumat, care nu le scapă
de sub control. În privinţa regiei însă, Vera Ion nu are, din păcate,
curajul să taie lungimile în plus şi să dea rotunjime spectacolului.
Actul artistic presupune şi asta: să ciopleşti ce e de prisos şi să ai
curajul să arunci, ca să rămână esenţialul. „Dar ce e esenţialul, atunci
când spunem o poveste adevărată?” mi-ar răspunde, probabil, creatorii
spectacolului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu