Dacă nu ne apucăm de nimic altceva, care să aducă vreun folos, retragerea în sine ne va prinde bine; singuri, vom deveni mai buni.
Ce să mai spunem de faptul că ne putem retrage în compania unor oameni de foarte bună calitate şi că ne putem alege un model după care să ne conducem viaţa?
Aceasta nu se poate petrece decît într-o perioadă de viaţă tihnită.
Atunci ne putem ţine de hotărîrea luată odată: cînd nu intervine nimeni care, avînd mulţimea în ajutor, să ne întoarcă din hotărîrea luată, cît timp aceasta este încă firavă; numai atunci viaţa, care azi ni se împarte între ţeluri foarte diferite, va putea să înainteze într-o mişcare unică, neîntreruptă şi uniformă.
Căci dintre toate celelalte păcate, acesta este cel mai rău – obiceiul de a ne schimba pînă şi viciile. Astfel, nici măcar nu avem parte de norocul de a stărui într-un păcat care ne este deja cunoscut. Găsim plăcere într- unul, apoi în următorul, iar ceea ce ne face şi mai mult rău este faptul că judecăţile noastre nu sînt doar strîmbe, ci şi nestatornice.
Oscilăm şi ba prindem una, ba alta; abandonăm ce am rîvnit, rîvnim din nou ce am abandonat şi alternăm dorinţa cu regretul. Căci depindem cu totul de judecata altora şi pentru noi un lucru este foarte bun dacă sînt mulţi care îl laudă şi îl rîvnesc – nu dacă este demn de a fi lăudat şi rîvnit – şi nu considerăm că o cale este bună sau rea în sine, ci după mulţimea urmelor, între care nu se găseşte nici una de întoarcere înapoi!
Îmi vei spune: „Ce faci, Seneca? Îţi părăseşti şcoala? Cu siguranţă stoicii tăi spun: «Vom făptui pînă în ziua din urmă a vieţii, nu vom înceta să ne străduim pentru binele comun, să îi ajutăm pe fiecare şi pe toţi, să le aducem ajutor şi duşmanilor, cu mîna noastră împovărată de bătrîneţe. Deocamdată am să-ţi răspund în felul următor: „Ce vrei mai mult decît să mă arăt asemenea conducătorilor mei? Ce vreau să spun cu asta? Voi merge nu într-acolo unde m-au trimis ei, ci în direcţia în care m-au călăuzit.”
Am să vorbesc pe rînd despre două aspecte ale chestiunii: mai întîi, am să arăt că un om poate, chiar din primii săi ani de viaţă, să se încredinţeze cu totul contemplării adevărului, să umble în căutarea unor norme de viaţă şi să le pună în practică, într-un loc ferit; în al doilea rînd, chiar şi după ce şi-a cîştigat pensia în urma serviciului militar, iar vîrsta îi este foarte înaintată, un om poate face acelaşi lucru cu deplină îndreptăţire şi îşi poate îndrepta sufletul către alte activităţi şi, o dată ce le-au învăţat, încep să predea învăţătura altora.
Am să arăt că şi stoicii încuviinţează aceasta, şi asta nu pentru că mi-am impus ca regulă să nu spun nimic care să îl contrazică fie pe Zenon, fie pe Chrisip, ci pentru că însăşi tema pe care o dezbatem îmi îngăduie să merg în întîmpinarea părerii lor; căci dacă cineva urmează întotdeauna părerea unuia singur, locul nu-i este în senat, ci într-o facţiune.
Ce bine ar fi dacă toate ar fi cunoscute de toţi, iar adevărul ar fi mărturisit deschis şi nu ne-am schimba nicicînd din hotărîri!
Însă noi sîntem în situaţia de a căuta adevărul împreună cu chiar cei care ni-l predau.
Ramî cu bine,
Seneca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu