Adnotări la supunerea şi uzul raţiunii

    În faimoasele sale Cugetări – Blaise Pascal face apologia creştinismului, însă nu sub forma unei teorii cuprinzătoare asupra Universului material şi fără a face apel la consideraţii sistematice referitoare la problemele tradiţionale ale cugetării filosofice.

    Scopul principal al lucrării este de natură practică, în sensul moral şi religios al acestui termen: convertirea la creştinism. Ceea ce vrea în primul rând autorul cugetărilor, este să-l "scuture" pe om din starea de indiferenţă morală în care se complace.
Cu o stăruinţă înfrigurată, ca sub îndemnul unei amare voluptăţi, Pascal înalţă şi coboară fiinţa umană, revelându-i contradicţiile, exaltându-i măreţia şi deplorându-i slăbiciunile.

    Dialectica pascaliană opune şi unifică în acelaşi timp, înfăţişându-ne stări contradictorii ca fiind inseparabile şi condiţionându-se reciproc.

    În fragmentul ales spre analiză – Supunerea şi uzul raţiunii – filosoful accentuează ideea conform căreia – creştinismul este o metodă de căutare a adevărului, o metodă de cunoaştere ce îmbină în chip miraculos atât supunerea cât şi uzul raţiunii.

    Premisa de la care pleacă Pascal este următoarea: "Ultimul pas al raţiunii ar fi ca ea să ştie că există o infinitate de lucruri care o depăşesc. De fapt, ar fi şi foarte slabă dacă n-ar cunoaşte acest lucru. Dacă e depăşită de lucrurile naturale, atunci, ce să mai spunem de cele supranaturale?"

O raţiune puternică trebuie să-şi recunoască limitele şi în acest fel să opereze cu îndoiala. Însă nu la întâmplare. Nu oricum. Deoarece şi îndoiala ţine de autocunoaştere, după cum sugerează Pascal în continuare: "Trebuie să ştii să te îndoieşti unde trebuie, să fii sigur unde trebuie, să te supui – iar unde trebuie. Cine nu face aşa nu înţelege puterea raţiunii".

    Identificând forţa raţiunii ca pe o armonizare între îndoială şi supunere, filosoful ajunge să depisteze trei tipuri de falsă relaţionare a omului cu supunerea raţiunii.

    "Există oameni care păcătuiesc împotriva următoarelor reguli: ori iau ca demonstrate – toate lucrurile, nepricepându-se a demonstra; ori se îndoiesc de toate, neştiind unde trebuie să se supună; ori, în fine, se supun în toate, neştiind unde trebuie să judece".

S-ar zice că Pascal manifestă o tendinţă, limitată, de scepticism. Un soi de scepticism care nu duce la tăgăduirea rezultatelor particulare ale ştiinţei, care nu combate decât dogmatismul, un scepticism care se înclină reverenţios în faţa misterului şi a supranaturalului. "De vom supune totul raţiunii, religia noastră nu va avea nimic misterios şi supranatural. De vom respinge complet principiile raţiunii, această religie va fi absurdă şi ridicolă".

Folosirea raţiunii şi supunerea ei în faţa miracolului religiei creştine, ne ajută să nu cădem în plasa absurdităţilor de tot felul şi să nu ne umplem de ridicol. Am risca aşa ceva abolind raţiunea, care îşi are legile proprii de supunere.

Despre acestea din urmă, filosoful ne vorbeşte făcând trimitere la Sfântul Augustin. "Raţiunea, zice Sfântul Augustin, nu s-ar supune niciodată dacă n-ar găsi că există situaţii în care ea trebuie să se supună. Este deci drept ca ea să se supună, când găseşte că trebuie să se supună şi să nu se supună, când găseşte întemeiat că nu trebuie să o facă; dar trebuie să fim cu băgare de seamă ca să nu ne amăgim".

Amintindu-ne de îndemnul vechilor greci – nimic peste măsură – Pascal ne avertizează asupra pericolului amăgirii ce se naşte dintr-o extremă sau alta: supunere ori raţiune. Împinse până la extrem, nici supunerea, nici folosirea raţiunii, nu aduc vreun folos omului sau cunoaşterii. Buna măsură în mânuirea celor două, este calea apropierii de adevăr. Omul, nu numai că nu poate cuceri adevărul întreg pe nici o cale, dar chiar când îi e dăruit acest adevăr, el nu-l poate păstra. Singura atitudine care îl face apt să-l trăiască este supunerea.

Iar indisolubil legată de supunere este pietatea, pe care filosoful ne-o explică în termenii următori: "Pietatea se deosebeşte de superstiţie. Să împingem pietatea până la superstiţie înseamnă să o distrugem.

Ereticii ne reproşează această supunere superstiţioasă. Reproşul lor ar fi întemeiat dacă am cere o asemenea supunere în lucrurile care nu reclamă supunere".

Este pe deplin lămurit în acest fel, că Pascal nu înţelege prin supunere a gândirii – înnoptare, prostie – ci intensificarea raţiunii ca inspiraţie. De aceea şi apelează la următoarea formulă: "Supunere şi raţiune, iată în ce constă adevăratul creştinism".

Prin urmare, ruperea omului din ordinea raţională, introducerea lui prin credinţă, într-o ordine spirituală nouă, este afirmarea unui şir infinit de alte grade de cunoaştere, la care nu se ajunge prin argumentare – ci prin salturi continue ale conştiinţei din cunoscut în necunoscut. "Nu este nimic mai conform cu raţiunea decât tăgăduirea raţiunii în lucrurile care ţin de credinţă. Şi nu-i nimic mai contrar raţiunii, decât tăgăduirea ei în lucrurile care nu ţin de credinţă. Să excluzi raţiunea sau să nu admiţi decât raţiunea, sunt două excese deopotrivă de periculoase".

Dacă totuşi Pascal nu conteneşte să umilească raţiunea şi adevărurile dobândite prin ea, o face pentru a preveni inerţia, pentru a evita ca adevărul, la care mintea a ajuns, să fie transformat în idol. Orice adevăr dobândit – nu poate să fie decât o treaptă către adevărul absolut. Iar acesta nu poate fi atins, deoarece rămâne în afara cunoaşterii iraţionale ca şi a cunoaşterii raţionale.

Psihologia lui Pascal este, la urma urmelor, doar o dovadă, numai o verificare – a necesităţii şi valabilităţii religiei creştine.