De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

Puţină istorie

    Se ştie că pentru Carlo Goldoni, pasionatul de teatru care abandonase medicina şi avocatura în favoarea dramaturgiei, arta teatrală era la început doar o cale de satisfacţie a unei pasiuni. În zorii carierei de dramaturg, el nu era decât un simplu manufacturier literar care scria la comandă.

În ambianţa literară a epocii Goldoni înţelege că burghezul secolului său, al XVIII-lea, trebuie să vină la teatru şi să se recunoască. Vechea comedie italiană, care plăcea marelui public, devenise anacronică, falsă şi se reducea la virtuozităţi artificiale de invenţie şi stil. Contra ei va aşeza Goldoni programul său de reformă teatrală. Totuşi, cultura lui literară nu era foarte largă, Goldoni reprezentând, după cum apreciază Francesco De Sanctis, "tipul artistului înnăscut". Cunoştinţele lui demonstrau o anumită familiaritate cu Poetica lui Aristotel, poezia lui Horaţiu, comediile lui Plaut, Terenţiu şi Molière.

Lupta cu tradiţia greşit înţeleasă.

În Italia, veacul al optsprezecelea – opune în teoria şi practica teatrală două atitudini, din care învinsă avea să iasă tradiţia rău înţeleasă. E vorba de victoria reformei lui Carlo Goldoni asupra prelungirii anacronice a comediei "de artă" pe care o practica şi o susţinea Carlo Gozzi împreună cu partizanii săi.

Improvizaţia pe care o făceau actorii, pe o intrigă fixă, dinainte ştiută, e înlocuită de textul integral elaborat de dramaturg, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Bastonadele şi măştile sunt înlocuite în scop moral, cu evenimente şi personaje care reflectă starea burghezului veneţian din vremea aceea. Dintre rolurile fixe ale "comediei de artă" dispare cel al Căpitanului, dar sunt păstraţi Pantalone, Brighella şi Colombina – care devin personaje plauzibile şi adaptate transformărilor sociale care operaseră Italia secolului XVIII.

Acţiunea lui Goldoni, de punere în acord a teatrului comic tradiţional cu necesităţile spirituale ale contemporanilor săi, se ducea pe două planuri: pe de o parte, pe cel al educării în gustul nou al unui public care, chiar dacă nu se regăsea în teatrul dell' arte, se distra din obişnuinţă la acest tip de spectacol; iar pe de altă parte, pe planul educării şi instruirii trupelor de actori, care cu greu reuşeau să-şi învingă inerţia unor tipuri fixe în care fiecare dintre ei se specializase.

Astfel, în intenţia de reformare a teatrului italian, Goldoni propune prin ceea ce scrie, un teatru al universului de viaţă cotidian. Cafeneaua, hanul, piaţa, teatrul, strada, etc., reprezintă locul unde se desfăşoară intriga comediilor sale.

Tipologia socială a dramaturgiei scriitorului este deschisă tuturor: aristocratului bogat, orgolios şi frivol, burghezului grav şi încrezător în forţa sa de dominare, pescarilor, spălătoreselor, slujitorilor, barcagiilor, etc. Se pare că l-a obsedat ideea reprezentării pe scenă a stratificărilor sociale.

Reforma e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire! Studiu de caz

Tributar prin procedee şi tipologia personajelor commediei dell' arte, Goldoni se declara şi duşmanul farsei triviale.

Asta în plan teoretic. Practic, se pare că nu reuşeşte să condamne farsa trivială şi găsim în Slugă la doi stăpâni suficiente argumente în acest sens.

Structura intrigii acestei piese utilizează tiparul commediei dell' arte: dragostea, crima, travestiurile, confuziile, încurcăturile create de un valet abil, clarificările finale şi epilogul fericit.

Doctorul şi Pantalone, fiecare într-o nouă ipostază, amintesc cunoscutul cuplu din commedia dell' arte.

În Slugă la doi stăpâni ei reprezintă categoria părinţilor fericiţi care asistă la unirea copiilor lor – Silvio şi Clarice. Dar căsătoria nu se poate finaliza imediat fiindcă intervine un eveniment neprevăzut: apare Beatrice travestită în hainele lui Federigo Rasponi, fratele pe care iubitul ei, Florindo, îl ucisese într-o încăierare. Geloasă, Beatrice îşi urmărea iubitul care poposeşte şi el la acelaşi han.

În felul acesta Goldoni creează toate premisele imbroglioului comic. Trufaldino, valetul viclean, se angajează la doi stăpâni care sunt îndrăgostiţi. Încep încurcăturile de scrisori şi lucruri, tulburarea logodnei Claricei prin apariţia lui Federigo (căruia îi fusese promisă de tatăl ei), durerea şi revolta lui Silvio, jignirea doctorului, etc. În final dramaturgul ridică măştile, se restabilesc adevăratele identităţi, se refac cuplurile şi totul se sfârşeşte cu bine, adică Silvio rămâne cu Clarice, Florindo cu Beatrice, iar slujitorii Smeraldina şi Trufaldino se căsătoresc şi ei.

Năzuinţa lui Goldoni de a realiza o comedie de caracter şi punerea la stâlpul infamiei a farsei triviale, obiective ambiţioase în programul său reformator, rămân în cazul slugii la doi stăpâni – un deziderat realizat într-o modestă măsură. Elementele comediei de intrigă sunt dominante.

Doar Trufaldino, valetul care-l anticipează pe iscusitul Figaro, reprezintă un personaj comic ceva mai complex. Apariţia conflictului şi a replicii improvizate, cât şi preferinţa pentru anumite modalităţi literare, demonstrează că teoreticianul reformării teatrului nu s-a distanţat decât într-o mică măsură de formele clasice ale commediei dell' arte.

Năzuinţa lui Goldoni de a unifica comedia de moravuri şi comedia de caracter, în care tonurile vesele, ilariante, pot alterna cu accentele grave, a fost împlinită dar a rămas nedesăvârşită.

Unde putem regăsi înălţătoarele idei goldoniene (critica viciilor, educaţia morală a publicului, lecţia de decenţă şi bun gust) în piesa Slugă la doi stăpâni?

Goldoni nu atacă nici un viciu adânc sau universal al naturii umane, nu atacă un viciu a cărui expunere să impună pătrunderea în natura permanentă a omului. Personajele sale sunt mai degrabă nişte siluete pline de pitoresc, uneori împinse până la caricatură.

Chiar şi spiritul de revoltă contra viciilor sociale, este doar sugerat, pe alocuri, se exprimă fără insistenţă. Autorul l-a admirat enorm şi sincer pe Molière, l-a elogiat chiar, dar nu a reuşit să depăşească stadiul de epigon. Goldoni este adeptul unei morale plăcute, uşor de practicat, călduţe şi comode – atribute care în general nu se prea "împacă" cu ideea de morală.

Oprindu-ne la eroul principal al piesei Slugă la
stăpâni doi – Trufaldino, remarcăm din prima clipă că nu este nimic altceva decât un vagabond pripăşit la Veneţia, tipul emigrantului atras de mirajul marilor oraşe, aflat în căutarea unei slujbe. Prin tertipuri de intrigant, specifice omului descurcăreţ (nu inteligent; să nu uităm că este analfabet, nu ştie să citească scrisorile), el se angajează slugă la doi stăpâni. Faptul că-i "joacă pe degete" pe Rasponi şi Aretussi iar de cele mai multe ori iese "basma curată" din încurcături, nu provoacă cine ştie ce lacrimi de râs, ci ne stârneşte zâmbete, de compasiune ori complicitate. E amuzant în prostioarele pe care le face, în inepţiile pe care le debitează, în amorul lui pentru Smeraldina, atunci când este bătut de cei doi stăpâni, când prezintă lista de meniuri a hanului lui Brighella
(Goldoni este un gurmand sadea; se mănâncă în toate piesele lui), sau când inventează numele fictiv Pasquale.

Dar ce şi care este morala slujită de Trufaldino? Dibuim măcar, valori cum ar fi – sinceritatea, corectitudinea, bunul simţ? Nu prea, din moment ce el minte de stinge apele de cum deschide gura. Care să fie virtuţile acestui personaj, virtuţi atât de aprig proclamate de Goldoni? Probabil numai dragostea, prin amorul purtat Smeraldinei, şi cinstea, prin faptul că nu fură banii destinaţi lui Rasponi. În rest, e banal ca orice slugă şi capătă un suflu de viaţă autentică doar prin limbuţia de care dă dovadă.

Care studiu de caracter şi ce tablou de moravuri putem întâlni în această piesă care elogiază crima (mascat, cu o discreţie vecină manipulării)? Pentru că nu putem omite ceva din relaţia lui Florindo cu Beatrice: crima înfăptuită de acesta.

Florindo este ucigaşul fratelui ei. Mai mult chiar: el este un criminal dat în urmărire (o spune de cum poposeşte la han). Şi în plus, este laş, a ucis un om în duel şi a fugit de la locul faptei. La aşa un îndrăgostit avem şi perechea.

Beatrice nu este deranjată nici o clipă de faptul că ucigaşul fratelui ei a rămas nepedepsit. Ea nici măcar n-are timp să se gândească la asta pentru că îl iubeşte.

Îl iubeşte pe cel care i-a ucis fratele şi preferă să se sinucidă decât să trăiască fără el. A fost martoră la crimă, iar de când ucigaşul a fugit, ea a pornit pe urmele lui pentru a-l găsi şi a se căsători cu el. Însăşi nunta lor devine prilej de bucurie şi asezonează happy-endul piesei.

Interesant devine modul în care Goldoni combate viciile şi prin alăturarea dragostei dintre un criminal ca Florindo şi sora victimei sale Beatrice, cu cea dintre tânărul Silvio şi afectat de naiva Clarice. Aşezarea pe acelaşi plan etic şi moral a celor două căsnicii, are o raţiune a autorului care mie îmi scapă. Chiar şi ceea ce înţelege prin conceptul de morală acest dramaturg, nu e prea limpede în această piesă.

Aşezarea în tiparele commediei dell' arte a unor caractere, pentru a ilustra şi unele moravuri ale societăţii, îmi apare ca un exerciţiu intelectual neterminat, dacă judecăm conform rigorilor esteticii reformatoare pe care o enunţase.

Gimnastica creativităţii lui Goldoni, acrobaţiile sale dramaturgice şi echilibristica penei sale de comediograf, nu au un corespondent solid în planul eticii şi (sau) al moralei. Trivialitatea producţiilor commediei dell' arte din vremea sa, pe care o condamnă vehement, se regăseşte suficient de mult în piesa Slugă la doi stăpâni.

Pantalone este un tată cu personalitate limitată; deşi îşi iubeşte fiica şi îi vrea binele la modul cel mai sincer, deşi vrea să-şi onoreze angajamentul încheiat cu Federigo Rasponi – chiar cu preţul încălcării cuvântului dat Doctorului Lombardi – el se lasă purtat de valul întâmplărilor, trădând un fals psihologic dezarmant. Optimismul personajului îşi găseşte rădăcinile în commedia dell' arte, însă nu se potriveşte cu programul reformatorului teatral Goldoni.

Doctorul Lombardi – tatăl lui Silvio, face un cuplu bun cu Pantalone, dar la o analiză atentă, constatăm că el nu face nimic altceva decât să "se afle în treabă", îl pune în lumină pe tatăl Claricei, e personajul commediei dell' arte schimbat de dragul schimbării.
Doctorul – în commedia dell' arte este un om pedant, sentenţios şi rău. Se opune din principiu; în special, vede cu ochi răi dragostea celor tineri şi dorinţa lor de a se căsători. Prin antiteză cu Pantalone, izvora comicul în "libertina" commedie dell' arte.

Atunci când pică aranjamentul căsătoriei copiilor lor, Doctorul se îmbufnează
asemeni unui copilaş căruia nu-i cumpără mama jucăria din vitrina magazinului. Este comic, dar registrul în care operează comicul acestui personaj ne trimite cu gândul la bâlciuri – atribut esenţial al commediei dell' arte.

La nivelul acestei piese reforma teatrală apare mai degrabă ca o reformulare a spectacolului commediei dell' arte.

Lipsit de un fond moral meditativ sau sceptic, Goldoni se opreşte numai la aspectul ridicol al viciilor şi situaţiilor. Nu putem nega că întreaga sa concepţie dramatică este fondată pe temelia adevărului vieţii, a moralei bunului simţ şi a simplităţii construcţiei pieselor. Toate comediile sale au subiecte simple şi foarte clare, acţiuni unitare fără digresiuni de episoade, un colorit pitoresc şi un ritm scenic extrem de dinamic. Acest din urmă aspect, este colacul de salvare al slugii la doi stăpâni.

Neajunsurile piesei, mai mult sau mai puţin grave în accepţia gândirii teatrale a acestui secol, scandalose – în mai mare ori mică măsură, pot fi depăşite prin fantezie regizorală şi scenografică şi cu actori care stăpânesc o gamă largă de mijloace interpretative. O dovadă în acest sens găsim în montarea lui Giorgio Strehler, la Bucureşti, din anul 1960. După cum nota Ileana Berlogea – "Giorgio Strehler a făcut un spectacol paradigmatic pentru destinul actorului, pentru istoria teatrului, un omagiu adus tuturor slujitorilor Thaliei. Regizorul a schimbat titlul piesei din Slugă la doi stăpâni în Arlechino, slugă la doi stăpâni, l-a transformat pe Trufaldino – eroul principal, a introdus accente de critică socială inexistente în piesă şi a făcut ca spectacolul să fie o sinteză de joc natural – încărcat de emoţie, joc convenţional, acrobaţie, joc parodic, caricatural, operă bufă, operă lirică, operă serioasă. Ideea de bază, surprinzătoare prin simplitatea ei, dar generoasă prin posibilităţile de joc pe care le oferă actorului, a fost aceea de teatru în teatru".

Azi, fără o viziune şi concepţie regizorală ieşită din comun, nu cred că sluga lui Goldoni ar prinde viaţă pe scenă. Ar scârţii din toţi rărunchii, ne-ar smulge nişte zâmbete, şi-atât.

Sau, după cum nota Gozzi în inutilele sale memorii publicate prin umilinţă – ar provoca uimirea printre mulţimea de spectatori care cască.

Concluzia impresiilor mele despre Slugă la doi stăpâni îşi găseşte cea mai fericită exprimare într-un gând al lui Camil Petrescu: "...Teatrul, în care regizorul are rolul principal, piesa care nu e decât un pretext în mâna regizorului, nu poate fi operă de artă" .

Iar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Darămite semnatarul acestor rânduri.