Gânduri despre KITSCH

Adevărul despre lamentările privind subiectul decadenţei este acela că diferenţierea subiectivă are un aspect de debilitate a eului, comparabil cu constituţia mentală a clienţilor industriei culturale; ea a ştiut să exploateze acest fapt.

Kitsch-ul nu este, aşa cum ar dori credinţa în cultură, un simplu deşeu al artei, obţinut printr-o acomodare neloială, ci stă la pândă, așteptând ocaziile care reapar în mod constant, pentru a țâșni din artă.

În timp ce kitsch-ul scapă ca un spiriduş oricărei definiţii, chiar şi celei istorice, una dintre caracteristicile sale tenace este ficţiunea şi astfel neutralizarea
sentimentelor inexistente.

Kitsch-ul parodiază catharsis-ul. Dar aceeaşi ficţiune pune de asemenea arta în drepturi, fiin-du-i esenţială acesteia: reproducerea sentimentelor real existente, restituirea unei materii prime psihice îi este străină. In zadar se doreşte o demarcare abstractă a frontierelor dintre ficţiunea estetică şi sentimentalismul ieftin al kitsch-ului. Acesta este adăugat ca un fel de otravă în întreaga artă. Separarea sa constituie astăzi unul dintre eforturile cele mai disperate ale artei. în mod complementar faţă de sentimentele produse şi vîndute cu multă tocmeală se comportă categoria vulgarului, care vizează şi ea orice sentiment vandabil.

Este la fel de dificil să defineşti ceea ce este vulgar în operele de artă, ca şi a răspunde la întrebarea pusă de Erwin Ratz, prin ce anume arta, care, potrivit gestului ei apriori, este un protest împotriva vulgarităţii, ar putea fi totuşi integrată acesteia.

Vulgarul nu reprezintă decât în chip mutilat caracterul plebeu, ţinut la distanţă faţă de aşa-numita artă nobilă. Acolo unde aceasta s-a lăsat fără semnale complice inspirată de aspectele plebee, a atins o greutate care este exact contrariul vulgarităţii.

Arta a fost vulgară prin condescendenţă: mai ales acolo unde, prin umor, ea apelează la conştiinţa deformată şi o confirmă. Puterii i-ar conveni dacă ceea ce ea a făcut din mase şi efectul dresării acestora ar putea fi trecute în contul debitor al maselor.

Arta respectă masele prin faptul că li se opune, arătându-le acestora cum ar putea fi, în loc de a li se adapta în forma lor degradantă. Din punct de vedere social, vulgarul în artă este identificarea subiectivă cu degradarea reprodusă obiectiv. În locul a ceea ce maselor li se refuză pe nedrept, acestea savurează în mod reactiv şi din ranchiună ceea ce este determinat de nereuşită şi uzurpă locul a ceea ce lor le este refuzat.

Faptul că arta inferioară, divertismentul, ar fi în mod evident şi social legitime este ideologie; caracterul de evidenţă este numai expresia omniprezenţei represiunii.

Modelul vulgarului estetic este copilul, care, în reclamă, închide pe jumătate ochiul, savurând bucata de ciocolată, ca şi când ar fi un păcat. În vulgar, refularea reapare cu stigmatele refulării; la modul subiectiv, o expresie a eşecului, tocmai acelei sublimări, pe care arta o elogiază drept catharsis cu atâta zel, făcându-și din aceasta un merit, pentru că simte că până astăzi, aidoma întregii culturi, ea a reuşit foarte puţin.

În
epoca administraţiei totale, cultura nu mai are nevoie să umilească în mod primar barbarii creaţi de ea; este suficient că, prin ritualurile sale, ea fortifică barbaria, care s-a sedimentat subiectiv de secole.

Faptul că arta atrage atenţia, indiferent de modalitate, asupra Nefiindului, dezlănţuie furia; ea este transferată asupra imaginii Altului, deformând-o.

Arhetipurile vulgarului, care, de o manieră genială uneori, ţineau în frâu arta burgheziei emancipate, apelând la clovnii, servitorii şi acei papageno ai ei, au devenit frumuseţile publicitare cu surâs stereotip, în al căror preţ se reunesc, în favoarea mărcilor de pastă de dinţi, afişele tuturor ţărilor, afişe cărora cei care se ştiu înşelaţi de splendorile feminine le înnegresc dinţii prea strălucitori, făcând să apară, într-o inocenţă sfântă, adevărul despre strălucirea culturii. Cel puţin acest interes este perceput de categoria vulgarului.

Deoarece vulgaritatea estetică imită nedialectic invariantele degradării sociale, ea nu are istorie; mâzgăliturile pictate pe ziduri îşi sărbătoresc reîntoarcerea lor eternă. Nici un subiect n-ar trebui vreodată interzis de artă ca fiind vulgar; vulgaritatea este un raport cu subiectele tratate şi cu cei la care se apelează.

Expansiunea sa către totalitate a înghiţit între timp ceea ce se voia nobil şi sublim: acesta este unul dintre motivele lichidării tragicului. El a sucombat în deznodămintele actelor secunde ale operetelor budapestane. Tot ceea ce astăzi trece drept artă uşoară e de respins; totuşi, nu mai puţin ceea ce este nobil, antiteza abstractă la reificare şi, în acelaşi timp, prada sa.

Începând cu Baudelaire, nobilul se asociază cu reacţiunea politică, ca şi cînd democraţia ca atare, categoria cantitativă a maselor, ar fi fundamentul vulgarului şi nu opresiunea perpetuă din interiorul democraţiei. Trebuie să rămânem fideli faţă de ceea ce este nobil în artă la fel cum trebuie reflectat asupra culpabilităţii acestuia, asupra complicităţii sale cu privilegiul. Refugiul său îl mai află doar în capacitatea de a nu se lăsa influenţat, ca şi în forţa de rezistenţă a muncii asupra formei.

Nobilul devine rău, vulgar, la rândul său, atunci când se instaurează pe sine, căci, până astăzi, n-a fost nicicând ceva nobil. În timp ce, potrivit unui vers din Holderlin, "nimic din ceea ce-i sfânt nu mai este folosibil",
o contradicţie mistuie nobilul, aşa cum probabil l-a resimţit adolescentul care, din simpatie politică, citind un ziar socialist, a fost concomitent scârbit de limbaj şi de mentalitate, de acel curent subteran subaltern al ideologiei unei culturi pentru toţi.

Oricum, acel ziar nu lua partea, în realitate, potenţialului popor eliberat, ci poporului înţeles ca un complement al societăţii bazate pe clase, universul static al unui electorat de care trebuie să ţii seama.

Conceptul opus comportamentului estetic este cel de snobism, concept care glisează frecvent în vulgar şi de care se distinge prin indiferenţă sau ură, acolo unde vulgaritatea îşi manifestă aviditatea.

Condamnarea snobului, socialmente complice al nobleţei estetice, conferă muncii intelectuale un rang imediat superior celui al muncii manuale.

Faptul că arta beneficiază de anumite avantaje devine pentru conştiinţă şi pentru cei care reacţionează estetic o superioritate în sine. Ea are nevoie de autocorectarea permanentă a acestui moment ideologic.

Arta este capabilă de această autocorectare pentru că, în calitatea ei de negaţie a esenţei practice, este, cu toate acestea, ea însăşi practică, nicidecum doar prin simpla sa geneză, prin facere, de care orice artefact are nevoie. De vreme ce conţinutul ei este mobil în sine însuşi, dacă nu rămâne acelaşi, operele de artă obiectivate devin din nou, în istoria lor, moduri practice de comportament şi se întorc către realitate. Aici este vorba de o notă comună artei şi teoriei.

Arta repetă în sine, modifică şi, dacă putem spune aşa, neutralizează practica, luând prin aceasta atitudine. Simfonia beethoveniană, care, până în chimismul ei intim, este procesul de producţie burghez, expresie a dezastrului peren pe care îl duce cu sine, devine în acelaşi timp fait social prin atitudinea sa de afirmare tragică: lucrurile trebuie să fie aşa cum sânt, şi, de aceea, totul este bine. Tot aşa, acea muzică aparţine procesului revoluţionar de emancipare a burgheziei, anticipând apologetica sa.

Cu cât operele de artă sânt descifrate mai profund, cu atât mai puţin absolut rămâne antagonismul lor faţă de practică; şi ele sunt un Altul decât elementul lor primar, fundamentul lor, anume acel antagonism expunându-i mijlocirea.

Ele sunt mai mult sau mai puţin decât practica.

Mai puţin, pentru că, fapt codificat o dată pentru totdeauna în Sonata Kreutzer de Tolstoi, ele se retrag din faţa a ceea ce trebuie făcut, şi, poate, dejoacă respectivul imperativ, deşi, fără îndoială, ele sunt mai puţin capabile de acest lucru decât susţine ascetismul renegat al lui Tolstoi.

Conţinutul lor de adevăr nu poate fi separat de conceptul de umanitate.