Vrajitorul Tănase

La 25 februarie 1935, în cadrul unei manifestări, la care s-au asociat mai toate organizaţiile de cultură şi de artă, a fost sărbătorit Constantin Tănase, actorul iubit de publicul ţării româneşti, directorul companiei de teatru "Cărăbuş".

A împlinit treizeci de ani de teatru şi de activitate pe tărâmul artei. Când îl vezi, tânăr şi zglobiu, debitând cu o vervă îndrăcită cupletele, sau dansând cu atâta artă, uşurinţă şi graţie, îţi vine să crezi că n-au trecut treizeci de ani de când slujeşte teatrul românesc şi că sărbătorirea ce i s-a făcut nu e pentru un asemenea jubileu, ci doar un act de gratitudine pentru arta sa.

Totuşi, Tănase a împlinit această treime de veac în teatru, ani munciţi din greu, ani în cari a ştiut însă să răzbată în simpatia publicului, să creeze un gen şi să menţină pe un tărâm de înaltă manifestare artistică, teatrul său. Genul comediei este socotit mai uşor decât este, iar genul revistei, gen produs după război, are de înfruntat şi mai grele critici. Dar şi revista, şi comedia sunt manifestări de artă, care depind, ca orice altă manifestare, de condiţiunile în care sunt reprezentate. Tănase a înţeles acest adevăr. Iar dacă aportul puternicei lui personalităţi artistice a fost considerabil, nu mai puţin demne de luat în seamă sunt sacrificiile materiale şi grijile ce şi le-a impus pentru a da, totdeauna, spectacole îngrijite, artistice, în adevăratul înţeles al cuvântului. Bilanţul acestei activităţi de trei decenii pe tărâmul artei, se soldează cu un beneficiu moral care laudă de la sine pe întreprinzător şi opera lui. Tănase poate să fie mulţumit.

Astăzi, când frunţile se încreţesc atât de uşor sub povara grijilor de tot soiul, astăzi când e mai mult rău decât bine, Tănase e cel care dă publicului românesc consolarea şi uitarea cu celebra lui poantă: "Era mai bine, când era mai rău".

Nu e puţin lucru să destinzi încordările sufletului, să spulberi pentru o clipă norii realităţilor dureroase şi să duci în lumea iluziilor roze pe cei pe care ţi-ai luat greaua sarcină să-i distrezi. E operă de vrăjitor.

Vrăjitorul Tănase a îndeplinit această operă cu o modestie şi cu o discreţie care o face şi mai remarcabilă. A reuşit în plin! Sărbătoarea lui înseamnă sărbătoarea glumei româneşti, înseamnă o manifestare de optimism sănătos şi promiţător de bine. Revista noastră, cu prilejul acestei sărbători, închina rândurile de faţa lui Constantin Tănase, urându-i cu vorbele lui de predilecţie: "Să ne trăieşti, Mitică!"

Şi acum, o amintire: Era în iarna cea mai cruntă, petrecută de ostaşii noştri în Moldova, după ce revoluţia rusă făcuse un gol mare în zidul nostru de apărare. Îngrijorarea se putea citi pe toate fetele. Şi totuşi, un mănunchi de oameni de inimă încuraja de la Iaşi eroica rezistenţă. În bătrâna capitală a Moldovei, printre cei cari într-un chip sau altul contribuiau la menţinerea moralului, Tănase se găsea la locul de cinste, aducând puţină veselie în atmosfera de plumb, cu inepuizabila serie a epicului "Di Granda".

Dar Tănase nu uita pe cei suferinzi, pe micii şi necunoscuţii soldaţi ce umpleau spitalele. Şi nu arareori îl întâlneai gonind, să provoace un zâmbet pe fetele acelea palide de mucenici, care piereau pentru a făuri celor de mâine o Românie Mare şi fericită. Şi atunci, intr-una din acele zile mohorâte, am asistat la o scenă unică: După ce în mijlocul unui salon de spital, Tănase debitase cu o vervă îndrăcită un cuplet celebru pe vremuri: "Eu mă numesc Tănase, Tănase, Tănase", artistul strânsese călduros mâinile răniţilor - ale celor ce le mai aveau - şi ieși pe uşă în gerul iernii de afară. L-am ajuns din urmă, voind să-i vorbesc; dar când îl privii în faţă, vorba îmi îngheţa pe buze. Tănase, cel care antrena o lume întreagă la râs, înainta încet prin omăt, şi plângea. Veselia o dădea în dar celorlalţi; durerea şi-o păstra, discret, pentru sine!...

"Dacă pe scena Cărăbuşului satira era însoţită de nota umoristică, de haina glumei, în schimb Tănase devenea grav şi trist atunci când aceleaşi crude realităţi care constituiau obiectul satirei sale, îl întâmpinau în viaţa de toate zilele.

Animat de un profund umanism, de o mare generozitate, Tănase nu putea rămâne nepăsător în fata nedreptăţilor sociale. Actorul îşi făcuse datoria înfierându-le pe scenă, omul însă putea să mai adauge ceva la aceasta. De aceea, personalitatea artistică a lui Tănase nu poate fi înfăţişată fără a o împleti cu însuşirile omului Tănase" (lustraţiunea Romana, 27 februarie 1935).

"Riscând refuzul şi jignirile, de care de altfel diverşi «demnitari» plini de ifose nu l-au scutit câtuşi de puţin, Tănase putea fi văzut deseori pe la felurite autorităţi, intervenind pentru obţinerea unui drept, pentru înlăturarea unei nedreptăţi. Tănase a practicat «intervenţionismul», da, acesta este cuvântul, dar la el avea cu totul alt înţeles decât cel obişnuit, compromiţător. Cerând cu fermitate ceea ce ştia el că trebuie acordat, Tănase a obţinut de multe ori ajutoare sau modeste fonduri pentru repararea de şcoli, de spitale, de cămine sau aziluri."

Fragment din cartea semnată Ioan Massoff - Radu Tănase, Tănase, Editura Meridiane, 1964

Să rememorăm un cuplet al legendarului Constantin Tănase:

„Şi-n politica-am făcut/Tot un drac! /

Că-i ministru Stan ori Bran/Tot un drac! /

Că eu tot rămâi golan/Tot un drac! /

Cat îi câţi, o apă fac/Tot un drac! /

Ori c-avem o constituţie/Tot un drac! /

Ori că nu-i, fără discuţie/Tot un drac! /

Ce mi-i veche, ce mi-i nouă/Cu cârnaţi n-are să plouă/

Am căzut din puţ în lac/Tot un drac! /

În ţara asta, tara pâinii/Să aibă pâine până şi câinii/

Guvernul nostru ne obligă/S-avem o zi de mămăligă/

Lor ce le pasă cum e traiul/Scumpiră trenul şi tramvaiul/

Scumpiră tot, la cataramă/Până şi pâinea şi tutunul/

Şi când înjuri pe şleau de mama/Ei, cică, eu fac pe nebunul. /

Teoria mea-i uşoară/Toată viaţa e o scară/

Care, pe rând, ca şi la moară/Toţi o urcă şi-o coboară”.