Seneca: despre dispret

Pentru că o mare parte a insultelor vine de la cei trufaşi şi aroganţi şi care fac faţă prost succesului, înţeleptul are ceva care îi permite să privească dispreţuitor această atitudine îngîmfată, şi anume virtutea cea mai frumoasă dintre toate, măreţia sufletească. 

Ea trece peste orice de felul acesta, cum sînt închipuirile deşarte ale visurilor şi vedeniile nopţii, în care nu există nimic solid şi real.

În acelaşi timp, el crede că toţi îi sînt mai prejos, pînă-ntr-atît încît le lipseşte îndrăzneala de a dispreţui ceea ce se află mult deasupra lor. 

Cuvîntul contumelia (insultă) vine de la contemptus (dispreţ), fiindcă nimeni nu îi aduce o asemenea injurie cuiva decît dacă îl desconsideră. Însă nimeni nu îl desconsideră pe unul care este mai mare decît el sau mai bun, chiar dacă se poartă în felul în care obişnuiesc să se poarte cei dispreţuitori.

De fapt, şi copiii îşi lovesc în faţă părinţii, şi sugarul răvăşeşte părul mamei şi îl smulge, scuipă, îşi dezgoleşte în văzul alor săi acele părţi care ar trebui să stea acoperite, scapă cuvinte necuviincioase; totuşi, nu numim insultă nici una dintre aceste purtări. 

De ce? 

Pentru că cel care le face nu este în stare să dispreţuiască. 

Ramîi cu bine,

Senca.

Seneca: despre nedreptate

"Nu ai nici un motiv să spui, aşa cum te-ai deprins să faci, că acest înţelept al nostru nu se găseşte niciunde.

Nu ni l-am imaginat noi, ca o fală deşartă a spiritului omenesc, şi nici nu am plăsmuit o imagine măreaţă a unui lucru ireal, ci una pe care o modelăm, am dat-o la iveală, o dăm la iveală – chiar dacă foarte rar şi una singură într-un lung şir de ani.

Căci lucrurile mari şi care depăşesc limita a ceea ce este obişnuit şi comun nu apar des.

Altminteri, însuşi acest M. Cato, de la al cărui nume a şi pornit această discuţie, mă tem că se ridică deasupra modelului nostru.

În cele din urmă, trebuie să fie mai puternic ceea ce vatămă decît ceea ce este vătămat.

Nevrednicia însă nu este mai tare decît virtutea: prin urmare, înţeleptul nu poate fi vătămat. Numai răuvoitorii încearcă să-i nedreptăţească pe cei buni; între cei buni este pace, dar oamenii răi sînt primejdioşi atît pentru cei buni, cît şi între ei. Dacă doar cel slab poate fi vătămat, iar cel rău este mai slab decît cel bun, dacă pentru cei buni nedreptatea nu poate veni decît din partea unuia neasemănător lor – atunci nedreptatea nu îl poate atinge pe înţelept. Căci nici nu mai e nevoie să ţi se amintească aceasta: singurul om bun este înţeleptul. „Dacă Socrate,” spune cineva, „a fost condamnat pe nedrept, înseamnă că a suferit o nedreptate.” 

În acest moment, trebuie să înţelegem cum se poate întîmpla ca vreunul să îmi facă o nedreptate, iar eu să nu o sufăr: la fel ca în cazul în care cineva mi-ar aduce în casa din oraş un lucru pe care mi l-a furat din casa de la ţară, acela a săvîrşit un furt, dar eu nu am pierdut nimic.

Este posibil ca cineva să devină un răufăcător, în ciuda faptului că nu a făcut nimic rău: dacă cineva se culcă cu soţia sa ca şi cum ar fi soţia altuia, va fi vinovat de adulter, chiar dacă ea ar putea să nu fie o adulteră.

Dacă cineva mi-a dat otravă, dar aceasta, amestecată cu mîncarea, şi-a pierdut efectul, cel care mi-a dat otrava, s-a făcut răspunzător de o crimă, chiar dacă nu a făcut rău. Nu este mai puţin tîlhar cel a cărui armă şi-a ratat ţinta pentru că i-a stat în cale îmbrăcămintea. 

Toate crimele, cel puţin în ceea ce priveşte vinovăţia, sînt împlinite încă dinainte ca fapta să fie dusă la capăt.

Unele lucruri sînt de un asemenea tip şi sînt astfel îmbinate între ele, încît unul nu poate exista fără celălalt. Mă voi strădui să lămuresc ceea ce spun. 

Îmi pot mişca picioarele, fără să alerg, dar nu pot să alerg, fără să-mi mişc picioarele; pot să nu înot, deşi mă aflu în apă; dacă înot, în schimb, nu pot să nu mă aflu în apă.

Din această categorie face parte şi ceea ce tratăm noi aici: dacă cineva suferă o nedreptate, e obligatoriu ca ea să fi fost săvîrşită; dacă a fost săvîrşită, nu este obligatoriu ca eu să o fi suferit. 

Căci pot interveni multe care să înlăture nedreptatea. Aşa cum, de pildă, există o şansă ca mîna îndreptată împotriva cuiva să cadă, iar suliţele azvîrlite să fie abătute, la fel este posibil ca un act de nedreptate să fie oprit de vreo circumstanţă şi întrerupt în mijlocul desfăşurării sale, astfel încît nedreptatea să fie săvîrşită, dar să nu fie suferită.

Ramîi cu bine,

Seneca "

Seneca: despre tihnă

Dacă nu facem ceva care să aducă vreun folos, retragerea în sine ne va prinde cel mai bine; singuri, vom deveni mai buni. Aceasta nu se poate petrece decît într-o perioadă de viaţă tihnită. Cînd nu intervine nimeni care, avînd mulţimea în ajutor, să ne întoarcă din hotărîrea luată, cît timp aceasta este încă firavă; numai atunci viaţa, care azi ni se împarte între ţeluri foarte diferite, va putea să înainteze într-o mişcare unică, neîntreruptă şi uniformă.

Căci dintre toate celelalte păcate, acesta este cel mai rău – obiceiul de a ne schimba pînă şi viciile. Astfel, nici măcar nu avem parte de norocul de a stărui într-un păcat care ne este deja cunoscut. Găsim plăcere într-unul, apoi în următorul, iar ceea ce ne face şi mai mult rău este faptul că judecăţile noastre nu sînt doar strîmbe, ci şi nestatornice.

Oscilăm şi ba prindem una, ba alta; abandonăm ce am rîvnit, rîvnim din nou ce am abandonat şi alternăm dorinţa cu regretul. Căci depindem cu totul de judecata altora şi pentru noi un lucru este foarte bun dacă sînt mulţi care îl laudă şi îl rîvnesc – nu dacă este demn de a fi lăudat şi rîvnit – şi nu considerăm că o cale este bună sau rea în sine, ci după mulţimea urmelor, între care nu se găseşte nici una de întoarcere înapoi!

Îmi vei spune: „Ce faci, Seneca? Îţi părăseşti şcoala? Cu siguranţă stoicii tăi spun: «Vom făptui pînă în ziua din urmă a vieţii, nu vom înceta să ne străduim pentru binele comun, să îi ajutăm pe fiecare şi pe toţi, să le aducem ajutor şi duşmanilor, cu mîna noastră împovărată de bătrîneţe. Noi sîntem cei care nu dăm scutire pentru serviciul militar pe motiv de vîrstă şi, cum spunea acel poet plin de talent,

‘Îndesăm coiful pe părul cel alb.’

Noi sîntem cei care susţin într-o asemenea măsură că nu există nici un fel de răgaz înainte de moarte, încît, dacă împrejurările ar îngădui, nici în moarte nu ne-am găsi răgaz.»

Deocamdată am să-ţi răspund în felul următor: „Ce vrei mai mult decît să mă arăt asemenea conducătorilor mei? Ce vreau să spun cu asta? Voi merge nu într-acolo unde m-au trimis ei, ci în direcţia în care m-au călăuzit.”

Îţi voi dovedi acum că nu mă dezic de învăţăturile stoicilor; căci nici ei înşişi nu s-au dezis de învăţăturile lor. Şi totuşi sînt cît de poate de scuzabil, chiar dacă le-aş urma exemplul, şi nu învăţăturile.

Am să arăt că şi stoicii încuviinţează aceasta, şi asta nu pentru că mi-am impus ca regulă să nu spun nimic care să îl contrazică fie pe Zenon, fie pe Chrisip, ci pentru că însăşi tema pe care o dezbatem îmi îngăduie să merg în întîmpinarea părerii lor; căci dacă cineva urmează întotdeauna părerea unuia singur, locul nu-i este în senat, ci într-o facţiune. Ce bine ar fi dacă toate ar fi cunoscute de toţi, iar adevărul ar fi mărturisit deschis şi nu ne-am schimba nicicînd din hotărîri! Însă noi sîntem în situaţia de a căuta adevărul împreună cu chiar cei care ni-l predau.

Epicurei şi stoicii, se deosebesc în foarte mare măsură şi în această privinţă, dar, pe o cale diferită, amîndouă ne îndeamnă către viaţa în tihnă. Epicur spune: „Înţeleptul nu va lua parte la viaţa cetăţii, decît dacă intervine ceva.” În timp ce Zenon spune: „Va lua parte la viaţa cetăţii, dacă nu îl împiedică ceva.” Unul caută tihna ca ţel, celălalt pentru un motiv anume; dar acel „motiv” are o vastă întindere. Dacă statul este prea corupt pentru a putea fi ajutat sau dacă se află în stăpînirea unor netrebnici, înţeleptul nu va face eforturi de prisos şi nici nu se va risipi, dacă nu se va alege cu nici un cîştig. Dacă va avea prea puţină autoritate sau putere, iar statul nu va fi gata să îi primească serviciile, dacă îi va sta împotrivă sănătatea şubredă, nu va porni la un drum pentru care se ştie nepotrivit, la fel cum nu ar porni pe mare cu o corabie spartă şi cum nu şi-ar înscrie numele la armată dacă ar fi infirm.

Prin urmare, şi cel ale cărui bunuri sînt încă neatinse, înainte să fie încercate de vreo furtună, poate să se salveze într-un loc sigur şi în continuare să se dedice artelor liberale şi să pretindă tihnă nelimitată, să devină un cultivator al virtuţilor, pe care chiar şi cei mai retraşi le pot pune în practică. Desigur, unui om i se cere să le fie de folos semenilor săi – multora, dacă poate, iar dacă nu, cîtorva; dacă nu cîtorva, măcar celor mai apropiaţi; dacă nici celor mai apropiaţi, măcar sieşi. Căci făcîndu-se util celorlalţi, ia parte la activitatea publică. La fel cum omul care alege să devină mai rău, nu îşi dăunează doar sieşi, ci şi tuturor celor care ar fi avut de cîştigat dacă el ar fi fost mai bun, oricine îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de sine le este de folos şi altora prin aceea că se pregăteşte să le devină util.

Ramîi cu bine,

Seneca

Arta cucereste omul prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul

Articol preluat din revista YORICK 

„Urme în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski.

Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. Vă oferim un fragment în avanpremieră din volumul care va apărea la Editura Nemira, în Colecția Yorick, în co-producție cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3. Traducerea este semnată de Raluca Rădulescu.

Înainte să mă ocup de problemele specificului artei cinemtografice, mi se pare important să îmi definesc propriul mod de a înţelege cea mai înaltă idee a artei în sine.

De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Şi îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci şi cel care receptează arta sau, cum se spune acum, dezvăluind esenţa interdependenței în care, din nefericire, a intrat și arta, cu publicul său din secolul XX, cel care o „consumă”…

Sunt mulți cei care își pun aceste întrebări şi fiecare dintre cei implicaţi în artă, răspunde în propria sa manieră.

După cum spunea Block[1]: „poetul creează armonia din haos”… Puşkin a înzestrat poetul cu har de proroc… Fiecare artist se ghidează după propriile sale reguli, facultative pentru alţii.

În orice caz, este extrem de clar că scopul oricărei arte, dacă ea nu este predestinată pentru „consumator”, ca o marfă pentru vânzare, este acela a-şi explica sieşi şi celor din jur, de ce trăieşte omul şi care este sensul existenţei sale, de a le explica oamenilor care este motivul apariţiei lor pe această planetă. Şi chiar dacă nu le explică, măcar le pune această problemă.

Începând cu cele mai generale consideraţii, nu este lipsit de sens să spunem că funcţionalitatea indubitabilă a artei constă în ideea cunoaşterii, în care impresiile se exprimă sub forma şocului, a catarsisului.

Chiar din momentul în care Eva a mâncat mărul din copacul cunoaşterii, omenirea a fost condamnată la o nesfârşită aspiraţie spre adevăr.

Întâi de toate, după cum se ştie, Adam şi Eva au descoperit că erau goi. Şi li s-a făcut ruşine. Acesta a fost începutul a ceea ce nu are sfârşit. Se poate înţelege drama sufletelor lor, abia ieşite din starea calmei ignoraţe şi aruncate în întinderile terestre, ostile şi inexplicabile.

„În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”[2]…

Aşa se face că omul, această „podoabă” a naturii a apărut pe Pământ pentru a înţelege pentru ce anume s-a născut sau a fost trimis. Şi cu ajutorul omului, Creatorul se va cunoaşte pe el însuşi. Această călătorie este numită de obicei „evoluţie” și însoţeşte procesul dureros al cunoaşterii de sine a omului.

Într-un anumit sens, individul cunoaşte viaţa în esenţa ei de fiecare dată de la început şi pe sine însuşi şi scopul său. Fireşte, omul se foloseşte de propriile cunoştinţe acumulate, dar totuși, experienţa cunoaşterii de sine etice, morale devine singurul scop al vieţii fiecăruia şi se trăieşte subiectiv, de fiecare dată de la capăt. Omul se raportează iar şi iar la lume, aspirând în mod chinuitor la descoperirea şi suprapunerea cu idealul prestabilit, pe care îl percepe ca pe un început simţit-intuitiv. În inaccesibilitatea unei asemenea acumulări, deficienţele propriului său „eu” sunt o sursă veșnică de nemulţumire pentru om.

Aşa se face că arta, ca şi ştiinţa, este o modalitate de punere în valoare a lumii, un instrument de cunoaştere pe calea deplasării omului spre aşa numitul „adevăr absolut”.

Cu toate acestea, aici se şi oprește asemănarea acestor două forme de împlinire a sufletului creator al omului, îndrăneznesc să insisit, unde arta nu este descoperire, ci creaţie.

Pentru noi, acum este mult mai important să marcăm delimitarea viitoare, diferenţa de principiu a acestor două forme de cunoaştere: ştiinţifică şi estetică.

Prin intermediul artei, omul îşi însușește realitatea, prin trăirea subiectivă.

În ştiinţă, cunoaşterea umană despre lume merge pe filiera treptelor nesfârşite, alternând într-o succesiune logică cunoştinte mereu noi despre ea, adesea descoperiri care se contrazic una pe alta, de dragul adevărurilor particulare obiective.

Descoperirea artistică apare de fiecare dată ca o imagine nouă şi unică a lumii, hieroglifă a adevărului absolut. Ea se prezintă ca revelaţie, ca dorinţă instantanee şi înflăcărată a înţelegerii intuitive a tuturor legilor lumii luate la un loc: frumuseţea şi urâţenia ei, umanitatea şi cruzimea ei, eternitatea şi limitele ei. Artistul le exprimă creând o imagine artistică – o originală capcană al absolutului. Cu ajutorul imaginii se păstrează senzaţia infinitului, în care infinitul se exprimă prin restricție, spiritualul prin material, nemărginirea graţie marginilor.

Se poate pune că arta este, în general, simbolul viitorului universal legat de acel adevăr sufletesc absolut, care se ascunde de noi în practica pozitivistă, pragmatică.

Pentru a deveni parte a unui sistem ştiinţific sau altul, omul trebuie să apeleze la autorul gândirii logice, trebuie să parcurgă procesul de înţelegere şi să aibă pentru aceasta un anumit grad cunoaştere exactă, ca bază a acestui proces.

Arta se adresează tuturor, în speranţa că va produce o impresie, că va fi simţită înainte de toate, că va produce un șoc emoţional şi va fi acceptată, ea îl nu cucereşte pe om prin argumente ineluctabile ale minţii, ci prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul. Şi în locul bazei de instruire, în acel sens pozitivist este nevoie de un anumit nivel sufletesc.

Arta există şi se stabileşte acolo unde există o permanentă şi inepuizabilă melancolie a spiritului, un ideal care reuneşte oamenii în jurul artei. Este greșit drumul pe care s-a lansat arta contemporană, care refuză căutările sensului vieţii în numele afirmării autovalorificării personalităţii. Aşa-numita artă începe, având aparența unei ciudate ocupaţii a unor personaje neîncrezătoare, care susţin valoarea suficientă sieşi a activității profesionale. Dar în creaţie, personalitatea nu se afirmă, ci slujeşte unei idei generale, mai înalte. Artistul este întotdeauna servitorul, care încearcă parcă să se (auto-)plătească pentru talentul său, ce i-a fost dat ca o minune. Totuşi, omul modern nu vrea nici un fel de jertfe, deşi numai sacrificiul este expresia adevăratei validări. Dar treptat, noi uităm acest lucru, pierzând, în mod firesc, sentimentul propriei predestinări omeneşti…

[1] Aleksandr Aleksandrovici Blok (1880-1921), poet rus, considerat un clasic al literaturii secoluluiXX (n.tr.) 

[2] http://www.biblia-ortodoxa.ro/vechiul-testament/facerea (n.tr.) 

Articol preluat din revista YORICK 

Seneca: "Spiritul dobândeşte orice îşi impune"

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.” 

În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului. 

În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă. 

„Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.” Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc. 

Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea. 

Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit? Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni!

Ramîi cu bine, 

Seneca.

Un sfert de viata sub Pamant, din dragoste de arta

Sculptorul american Ra Paulette si-a petrecut ultimii 25 de ani sub pamant, in desertul New Mexico, unde a creat o lume fascinanta.

In varsta de 67 de ani, Ra Paulette a avut o viata plina si aventuroasa, in care nimic nu anunta ca va deveni si sculptor. A renuntat la facultate, a fost o perioada militar in marina americana, dupa care calatorit prin America. A lucrat ca functionar postal, gunoier sau fermier. In 1985 a muncit pe un excavator, activitate care i-a deschis pasiunea pentru sapaturi.

In 1987 a sculptat prima pestera. De atunci a creat in adancuri nu mai putin de 14 structuri de o  frumusete ireala, care i-au adus celebritatea in intreaga lume. Despre creatiile sale s-a facut si un documentar, „Cavedigger”, care a fost nominalizat la premiile Oscar.

Why The Surprisingly Feminist Themes Of An Ancient Greek Play Are Relevant Today

Los Angeles' Getty Villa is a contemporary ode to the architecture and artwork of Ancient Greece, Rome and Etruria, modeled with striking allegiance to the original villas dating back to 650 B.C.

So the villa's outdoor theater is a fitting match for Luis Alfaro's "Mojada: A Medea In Los Angeles," a drama transposing Euripedes' tragedy from Ancient Greece to contemporary Boyle Heights. As the title -- a slur for an illegal immigrant -- suggests, the play follows a mother who has recently immigrated from Mexico to the United States. 

For the uninitiated, Medea, written approximately 2,446 years ago, tells the story of Medea, a sorceress who sacrificed everything -- including her homeland and her brother's life -- to protect her beloved, Jason, and nurture their two children.

When Jason in turn betrays Medea by choosing to wed the king's daughter for his personal benefit, Medea takes her revenge, poisoning Jason's soon-to-be-bride and murdering her children with a sword. In the final moment, after Jason encounters the carnage, Medea soars into the sky, above the orchestra, in a chariot led by dragons. 

It's a tale rife with desperation, sacrifice and moral ambiguity. It's also compellingly feminist -- especially for 431 B.C. -- in a "Kill Bill"type of way, with Medea rejecting her maternal instincts to seek the ultimate vengeance. 

Alfaro, who was awarded the MacArthur "Genius Grant" in 1997, adapts Medea'swildly tragic story to modern day feasibility with unsettling ease. Turns out, the fantastical trials of Greek mythology pale in comparison to the real life tribulations of Mexican immigrants.

Euripedes' plot seamlessly adjusts to follow a different Medea, a gifted seamstress who grew up on a traditional farm in Mexico with her twin brother, her other half. Medea is reserved, traditional, hardworking, loyal. Purely out of love for Hason, the father of her son, Medea agrees to move to the United States, enduring a horrific and traumatic journey in the hopes of creating better lives for them. 

While Medea holds on to the traditions of Mexico, Hason is quick to assimilate, his ambitious mind full of dreams and possibilities for their young son. Hason soon meets a woman who can make these dreams a reality, a slightly older woman, an immigrant now a business tycoon, eager to bring Hason to the top -- for a price. 



Like her namesake, Medea's fate is a tragic one. And within Alfaro's 90-minute play, he relays her plight with such truthfulness and horror that her final violent resolution seems pardonable, if not warranted. 

"It's a bold statement and a controversial story about what people will do to make their life better," Sabina Zuniga Varela, who plays Medea, explained to the LA Times. "When have we sacrificed our personal beliefs [to get ahead]? When have we gone too far? It'll be interesting to see what [audiences] are going to take away. It depends a lot on the lens they come in with."

Throughout Alfaro's adaptation, each of the primary characters battles with desperation, sacrifice and pride, all in turn making controversial yet somewhat understandable decisions for the sake of survival. The extreme hardships of immigration and assimilation, combined with a bit of Mexican healing magic, perfectly channel the atmosphere of Ancient Greece's mythically-infused tragedy.



Aside from Hason, women rule the "Mojada"stage. Aside from Medea herself, there's her housekeeper Tita, a healer and adopted family member utterly devoted to Medea since childhood. And Armida, the powerful real estate magnate who's questionable choices successfully allowed for her sustenance and triumph. The three female characters are each flawed yet complex, independent and, in some cases, dangerous. 

In the end, it's difficult for viewers to adhere to their moral compasses and not commiserate with Medea's deadly decision. 

The oppression faced by both Mexican immigrants and women is difficult to stomach, with Medea bearing the brunt of both. On two counts, she's treated as invisible. 

"I killed the other me," Medea confesses in the play's penultimate scene, recalling how she murdered her twin brother years ago, after her father bequeathed the entirety of their land to him, and Medea was thereby treated like no more than cattle. With the same weapon, she continues to cut ties, eliminating her dependence on men and her identities as lover, mother. 

Whether or not you feel for Medea as she disappears, machete in hand, into her house to the sounds of her screaming son, it's nearly impossible not to get goosebumps as she emerges, in the play's final moments, soaring above the set, flapping her wings, whooping like a bird, haunting and free. 

"Mojada: A Medea In Los Angeles," written by Luis Alfaro and directed by Jessica Kubzansky, runs until Oct. 3, 2015 at the Getty Villa in Los Angeles.Tickets are now available. 



Riverhead 

Source: http://www.huffingtonpost.com/entry/mojada-a-medea-in-los-angeles_560b1ae9e4b0af3706de7e45?utm_hp_ref=theatre

Video hit Jeanette

Jeanette - Soy Rebelde

"Soy Rebelde" (English: "I am a Rebel"), also known as "Yo Soy Rebelde", is a Spanish pop ballad written by Manuel Alejandro and Ana Magdalena.It was released by singer Jeanette in 1971, and was her debut solo single.

It has been re-recorded by Jeanette in English, French, and Japanese, and has inspired cover versions in diverse genres from flamenco to punk rock and rap.

In 1970, following the dissolution of her former band Pic-Nic, Jeanette signed with the Hispavox label and moved to Barcelona. Songwriter Manuel Alejandro wrote the song for a Mexican singer, Sola, but offered it to Jeanette, who is half Spanish.

Jeanette originally did not like the song; In an interview posted in Cha Cha Charming magazine, Jeanette said, "My style of music was folk music...but Hispavox wanted me to sing this romantic music that I could not relate to." They recorded the song that summer.

The song begins with a combination of piano and violin.

The lyrics describe a solitary person, relating a life marked by pain, and focusing on a search for happiness, friendship and love.

Jeanette's voice was an angelic whisper; Alejandro remarked it was "the tiniest voice I have ever heard", and that it would have been just another Mexican song if she did not sing it.

Accompanying the song is an orchestra led by Waldo de los Rios.

The song was produced by Rafael Trabucchelli.

The lyrics:

Yo soy rebelde porque el mundo me ha hecho asi

Porque nadie me ha tratado con amor

Porque nadie me ha querido nunca oir

Yo soy rebelde porque siempre sin razn

Me negaron todo aquello que pedi

Y me dieron solamente incomprensin

Y quisiera ser como el nio aquel

Como el hombre aquel que es feliz

Y quisiera dar lo que hay en mi

Todo a cambio de una amistad

Y soar y vivir

Y olvidar el rencor

Y cantar y reir

Y sentir slo amor

Yo soy rebelde porque el mundo me ha hecho asi

Porque nadie me ha tratado con amor

Porque nadie me ha querido nunca oir

Y quisiera ser como el nio aquel

Como el hombre aquel que es feliz

Y quisiera dar lo que hay en mi

Todo a cambio de una amistad

Y soar y vivir

Y olvidar el rencor

Y cantar y reir

Y sentir slo amor

Lalalalalala...

Lalalalalala...

Lalalalalala...

Robbie Williams, un Salam tatuat

Anunţat cu mare tam-tam, cu multe luni înainte (excelentă promovarea) dar şi plin de restricţii la accesul publicului, de parcă ar fi urmat să aibă loc vreun cataclism nuclear (prin sunete şi lumini) concertul lui Robbie Williams de la Bucureşti a fost un mare fâs.

Este ilustrarea perfectă a proverbului „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul gol”.

Lume multă, nu am mania cifrelor şi nu pot scrie vreuna. 

Organizarea a fost mult "sub nivelul mării" şi mă refer aici la tot. 

De la umilirea Deliei care ne-a anunţat de pe scenă că sonorizarea a funcţionat la un sfert din capacitatea instalaţiei.. atât de lăudate, până la cele două cozi la care trebuia să te aşezi pentru a alimenta mai întâi cardul cu bani (card de concert, nu cel bancar) necesar cumpărării unui suc (pentru care te aşezai la a doua coadă). 

Robbie Williams a cântat fără să exceleze prin nimic. 

Un show plat cu nişte lumini palide aruncate pe faţa Casei Poporului de parcă eram la o discotecă din anii ’80 în comuna Adâncata. 

Seria de cover-uri nu a fost măcar prezentată cu decenţa de a numi autorul original al cântecului. 

Un fel de copy-paste la scara pop-rock care l-ar fi făcut şi pe Victor Ponta invidios.

Iată deci că se poate: există vedete de mare nivel internaţional care se ridică exact la nivelul formaţiilor şi soliştilor noştrii. 

Robbie Williams mi s-a părut în acest sens că este o variantă tatuată a lui Salam, mai mult, sau mai puţin, talentat. 

Ceva-ceva tot mi-a rămas în amintire: cum i-a ironizat pe foştii colegi de la Take That. 

Eu aş fi avut tot dreptul să fac asta dar Robbie? 

De ce să facă mişto de perioada aceea? 

În acest sens el se distanţează şi de manelistul român pomenit mai sus: maneliştii nu se vorbesc de rău de la înălţimea scenei şi în faţa publicului.

Am convingerea că nu va mai reveni curând în România. 

Şi bine NE face! 

Iată şi câteva momente video adunate într-un playlist pe youtube: 

Video hit Pet Shop Boys

Pet Shop Boys - Rent (1987)

The lyrics are commonly thought to deal with a financially one-sided relationship, i.e. that of a kept man, the title implying more specifically the lot of a rent boy.

Neil Tennant, however, stated in the Actually: Further Listening liner notes: "I've always imagined it's about a kept woman, and I always imagined it set in America. I vaguely thought of one of the Kennedys, for some reason, and imagined that this politician keeps this woman in a smart flat in Manhattan, and he's still got this family, and the two of them have some [sort] of relationship and they do love each other but it's all kind of secret..."

It peaked at number 8 in the British charts. Producer Stephen Hague remixed the song for single release.

The video for the song was directed by Derek Jarman. It features two intercut storylines. One, filmed in black and white, shows Chris Lowe arriving at King's Cross station by train and walking past various low-life characters. The other, filmed in colour, features Margi Clarke as the partner of a wealthy man (played by Alexander Thynn, 7th Marquess of Bath), who is hosting a dinner party. The lyrics are sung by Tennant, who plays her chauffeur. The woman becomes annoyed when the man pays her no attention. She then gets Tennant to drive her to King's Cross. There, she meets Chris Lowe on the platform and they embrace.

Cover versions

Serbian punk rock band KBO! recorded a version on their 2001 cover album (Ne) Menjajte Stanicu (Do Not) Change the Station).

In 2007, Thirteen Senses covered the song to be placed on preloaded iPod Nano. These were then given away as prizes at their May 2007 tour of the UK.

"Rent" has been performed live by Neil Tennant with Suede and has also been covered by Carter USM and Liza Minnelli on her 1989 album Results.

In 2002, the German ska-band Frau Doktor covered "Rent". It was released on their album Penner Superdisco. 

UK electro pop singer/songwriter Alexander Price recorded a cover version of Rent which was released as a digital download in September 2010.

British indie rock band Carter the Unstoppable Sex Machine released a cover of Rent as a b-side on their single "Rubbish" in 1990.

Field Music recorded a cover of this, along with "Heart" for their 2012 Record Store Day release, actually, nearly.

The lyrics:

You dress me up, I'm your puppet

You buy me things, I love it

You bring me food, I need it

You give me love, I feed it

And look at the two of us in sympathy

With everything we see

I never want anything, it's easy

You buy whatever I need

But look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

You phone me in the evening on hearsay

And bought me caviar

You took me to a restaurant off Broadway

To tell me who you are

We never-ever argue, we never calculate

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

I'm your puppet

I love it

And look at the two of us in sympathy

And sometimes ecstasy

Words mean so little, and money less

When you're lying next to me

But look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

(Ooooh) Ooh, I love you, you pay my rent

Look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

Look at my hopes, look at my dreams

The currency we've spent

(Ooooh) I love you, oh, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent

(Ooooh) I love you, you pay my rent (It's easy, it's so easy)

(Ooooh) You pay my rent (It's easy, it's so easy)

(Ooooh) You pay my rent (It's easy, it's so easy)

(Ooooh) I love you (It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

(It's easy, it's so easy)

Ioan Gyuri Pascu - El Tango

Ioan Gyuri Pascu - El Tango 

Written and Performed by Ioan Gyuri Pascu. 
Starring Lucile Julaud, Catinca Mandita, Cosmin Stamatoiu & Cristian Dumitru from Tango Tangent (www.milonga.ro)
Violin: Cristi Horia
Video: DianaDi 
Album: Electromagnetic Love – 2013 

The lyrics:

I) It is more than a dance, it is a scent,

Of pure joy and pure pain

almost reckless insanity

That troubles the heart.

So deeply unknown, yet, everybody knows it,

It shows us that life’s love.

R: Tango, what a scent!

Felt in everything one loves.

hummed, danced, tasted,

Wept, and laughed by every soul.

Tango, what a scent!

Felt in everything one loves.

In the air you breathe,

In the burning lips

You’d never stop kissing.

They say tango is the mirror-dance

When you gaze at your dance partner

You see nothing but yourself.

They say tango is the dance of love

‘Cause when you tango

Two, one, none - is the same.

A naked word by the sea-shore,

Forgetting shame while learning love

No talk.An innocent glance instead

Is all you need to enjoy.

Everything lives in the tango

Like water lives in flowers,

And shows us that life’s love.

Darul de 8 martie pentru cititoarele blogului

Johnny Cash - Hurt 

 

A wonderful performance of Johnny Cash, maybe the last before he died in 2003.

The video for the song is generally recognized as "his epitaph".

The lyrics:

I hurt myself today

To see if I still feel

I focus on the pain

The only thing that's real

The needle tears a hole

The old familiar sting

Try to kill it all away

But I remember everything

[Chorus]

What have I become

My sweetest friend

Everyone I know

Goes away in the end

And you could have it all

My empire of dirt

I will let you down

I will make you hurt

I wear this crown of thorns

Upon my liars chair

Full of broken thoughts

I cannot repair

Beneath the stains of time

The feelings disappear

You are someone else

I am still right here

[Chorus]

And you could have it all

My empire of dirt

I will let you down

I will make you hurt

If I could start again

A million miles away

I will keep myself

I would find a way

Video hit Beth Hart

Beth Hart - Better Man

Beth Hart (born January 24, 1972) is an American singer-songwriter from Los Angeles, California, United States. 

She rose to fame with the release of her 1999 single "LA Song (Out of This Town)" from her second album Screamin' for My Supper. The single was a number one hit in New Zealand, as well as reaching top 5 on the US Adult Contemporary and number 7 on the Billboard Adult Top 40 Chart. The song also aired during Episode 17 of the 10th and final season of Beverly Hills, 90210.

Beth Hart also delivered music to the end-scene of the last episode of Californication season 6, with "My California", Subsequent albums namely Seesaw and Live In Amsterdam by Beth Hart and Joe Bonamassa, achieved number 1 status on the Billboard Blues Album Chart.

Hart's release Bang Bang Boom Boom rose to number 3 on the Billboard Blues Album Chart, as well as the album Don't Explain by Hart and Bonamassa. The album Seesaw rose to number 8 on the Billboard Top Independent Album Chart. Hart has had two number 1 singles in Denmark "As Good As It Gets" and "Learning To Live", as well a platinum selling album, Leave The Light On.

Hart's first album with Bonamassa, Don't Explain, went gold in The Netherlands. In 2014 Hart was nominated for a Grammy Award for Seesaw and she was also nominated for a Blues Music Award in the category 'Best Contemporary Blues Female Artist'.

"I wrote 'Better Man' for my husband Scott," Hart says. "Scott is the greatest happiness I've ever known because I know in my guts that he really loves me. He's saved by soul, my insides, he took me in and loved me long enough for me to love myself. He made me fall in love with living. He's my husband. He's my home. He's a fucking miracle”.

The lyrrics:

He got me feeling so fine

He taught the sun how to shine

He turns my water to wine

He do it every time

Ain't nothing better than that

I let him play with my cat

Got nothing on but his hat

Ain't nothing wrong with that

All that I want him to know

That I want him to know

Is that I love him so

He's better than I ever had

More than I can stand

I found me a better man, better man

Who loves better than, better than

Better than you ever can

Don't want no animal

Acting so out of control

I found me a better man

He grease my pan

Better than you can

He's no complicated man

He's happy holding my hand

He likes to swim in my tub

I like his rub'a'dub

He's never stolen my car

Or tried to pawn my guitar

He doesn't flirt with my friends

My money he don't spend

All that I want him to know

That I want him to know

Is that I love him so

He's better than I ever had

More than I can stand

I found me a better man, better man

Who loves better than, better than

Better than you ever can

Don't want no animal

Acting so out of control

I found me a better man

He grease my pan

Better than you can

Love and happiness I have received

Love has surely been so good to me

I finally found myself a piece of sky

I found me a better man, better man

Who loves better than, better than

Better than you ever can

I found me a better man, better man

Who loves better than, better than

Better than you ever can

Don't want no animal

Acting so out of control

I found me a better man

I found me a better man

Who loves better than

Better than you ever can

He grease my pan

Better than you can

Video hit Yasmin Levy

Yasmin Levy - Una Noche Mas 

 

In deschiderea unuia dintre concertele sale, Yasmin Levi explica publicului: "vin din Israel pentru a canta muzica Sephardy – cea a evreilor care locuiau in Spania inainte de anul 1492, anul in care au fost obligati sa paraseasca teritoriul iberic'.

Textul acestor cantece este in ladino – spaniola veche vorbita acum mai bine de cinci veacuri in care apar insa si influente din alte limbi.

In ultima perioada mai ales, ea adopta o maniera vocala aparte in reliefarea unor piese din traditia ladino (pastrata – se pare – astazi de circa 200 000 de vorbitori de pe intreg globul). 

Preluand nu numai talentul muzical din familie ci si acumularile cercetarilor intreprinse de tatal sau in acest domeniu timp de decenii, beneficiind de "scoala' interpretarii vocale (caci ambii parinti au fost si cantareti), Yasmin Levy nu cauta acum atat autenticitatea pieselor tipice pentru cultura ladino (caci in mod traditional au o maniera de cant destul de particulara, cu un anume vibrato, cu o ornamentatie bogata) ci a "imprumutat' elemente caracteristice pentru stilul muzical Flamenco, preluand accentele sale temperamentale, uneori chiar si energia sa ritmica.

Varietatea imaginilor expresive ilustrate de muzica interpretata de Yasmin Levy atesta si influentele diferitelor genuri actuale sau zone culturale spre care artista si-a indreptat atentia, in dorinta evidenta de a aduce in prim plan mesajul sau de promovare a acestui univers ladino. (De exemplu, in mai 2011 s-a aflat pe scena salii Olympia din Paris, alaturi de Enrico Macias, oferind – in duet – muzica ladino!).

Cantareata si compozitoare, YASMIN LEVY, s-a format intr-o familie de cercetatori ai istoriei culturii ladino (muzica iudeo-spaniola).

Contributia sa originala se concretizeaza prin introducerea elementelor de flamenco, ori de provenienta persana, araba, greaca, slava, franceza in structurile clasice ale genului. 

A debutat discografic in 2000, obtinand de la inceput recunoasteri in show-bizz. A fost promovata si de fundatia Anna Lindh pentru realizarile in maniera crossing, pe care artista o considera o "reconciliere muzicala a istoriei'.

Yasmin Levy (born on December 23, 1975 in Jerusalem) is an Israeli singer-songwriter of Judeo-Spanish music.

Levy is of Sephardic descent from the city of Izmir, Turkey.

Her late father, Yitzhak (Isaac) Levy (1919–1977), was a composer and hazzan (cantor), as well as a pioneer researcher into the long and rich history of the Ladino music and culture of Spanish Jewry and its diaspora, being the editor of the Ladino language magazine Aki Yerushalayim.

With her distinctive and emotive style, Levy has brought a new interpretation to the medieval Judeo-Spanish (Ladino) song by incorporating more "modern" sounds of Andalusian flamenco and Persian, as well as combining instruments like the darbuka, oud, violin, cello, and piano.

Her debut album was Romance & Yasmin in 2000, which earned her a nomination as "Best Newcomer" for the fRoots / BBC Radio 3 World Music Awards 2005, followed in 2005 with her second album La Juderia (Spanish: The Jewish Quarter). In 2006, she was nominated again, then in the category "Culture Crossing".

On her second album, La Judería, she also covered the popular songs "Gracias a la Vida" by Violeta Parra and "Nací en Alamó" from the film Vengo, directed by Tony Gatlif, which in its original version won the 2001 César Award for Best Music Written for a Film (itself being a cover of "The Song of the Gypsies" (Greek: "Το Τραγούδι των Γύφτων"), written by Greek songwriter Dionysis Tsaknis in 1990).

Levy's work earned her the Anna Lindh Euro-Mediterranean Foundation Award for promoting cross-cultural dialogue between musicians from three cultures. In her own words: “I am proud to combine the two cultures of Ladino and flamenco, while mixing in Middle Eastern influences. I am embarking on a 500 years old musical journey, taking Ladino to Andalusia and mixing it with flamenco, the style that still bears the musical memories of the old Moorish and Jewish-Spanish world with the sound of the Arab world. In a way it is a ‘musical reconciliation’ of history”.

Levy is a goodwill ambassador for the charity Children of Peace.

Discography 

Yasmin Levy in concert in Warsaw, September 2008 (Mano Suave World Tour)

Full albums

2004: Romance & Yasmin

2005: La Judería

2006: Live at the Tower of David, Jerusalem

2007: Mano Suave

2009: Sentir

2012: Libertad (release date: October 2012)

2014: Tango (release date: October 2014)

Singles for movie soundtracks

2011: "Jaco", for My Sweet Canary (featuring the oud player Tomer Katz)

2011: "Una Pastora", for My Sweet Canary (featuring the qanun player Mumin Sesler)

Collaborations[edit]

2008: Tzur Mishelo Achalnu, for Avoda Ivrit 2, featuring Shlomo Bar.

2010: Tzur Mishelo Achalnu, for Kol HaNeshama, featuring Shlomo Bar.

2012: Yigdal, for Yehuda Halevi Pinat Ibn Gabirol - The Collection

The lyrics:

Recuerdo tu imagen alejándose

La tierra se hundía bajo mis pies

Fui cayéndome al vacío

Sin poderme agarrar a la vida

¿Cómo pude imaginarme

Que tenía algo que darte?

Y yo en mi madurez y tú

En tu plena juventud

Los años no perdonan

Sólo te ruego que me des

Una noche de amor

Sólo pido una noche más

Que me vuelvas a engañar

Te maldigo para que no puedas llorar

Que tu corazón se vuelva una piedra

Que tu alma pierda su alegría

A la vez que mi cuerpo envejece

Sólo te ruego que me des

Una noche de amor

Sólo pido una noche más

Que me vuelvas a engañar