Falsa conştiinţă (eseu de Petru Creţia)

Motto: Este tot atât de uşor să te înşeli pe tine însuţi fără să-ţi dai seama, pe cât este de greu sa-i înşeli pe alţii fără ca ei să observe. (La Rochfoucauld, Maxime, 1678, nr. 115) 

O anume diferenţă între ceea ce crede fiecare dintre noi despre sine şi ceea ce este cu adevărat, aşa cum îl ştie pe deplin numai Dumnezeu, este inerentă umanului, şi nu despre un asemenea lucru va fi vorba aici, ci doar despre formele excesive, nu arareori aproape patologice, pe care le ia falsa conştiinţă de sine. Şi, deşi excesive şi aproape patologice, ele sunt mai răspândite decât ne-am aştepta. 

Termenul de „falsă conştiinţă” nu este pe deplin grăitor. 

Nu este vorba numai de faptul că cineva îşi ignoră adevărata fiinţă şi fire sau că se crede pur şi simplu altfel decât este. 

Ea este în primul rând cultivarea unei credinţe despre sine cu mult superioară realităţii, este o imagine exaltată a unei excelente absenţe. 

Omul normal, ale cărui corecţii de imagine sunt mai mult sau mai puţin rezonabile, având un sine echilibrat, poate exista liniştit cu propria sa imagine. Dar cel afectat de o falsă conştiinţă nu este în stare de astfel de lucru. Şi nu atât pentru că nu s-ar putea până la urmă împăca cu sinele lui adevărat, este loc sub soare pentru noi toţi şi cineva acolo sus ne iubeşte pe toţi, ci pentru că vrea să se creadă despre el că este cineva înzestrat cu mari calităţi omeneşti, de obicei cele pe care le are cel mai puţin, dar la care aspiră cel mai mult. Asemenea om confundă propria sa realitate cu un deziderat himeric cu privire la sinele lui. Dar operaţiunea aceasta de substituire nu se face conştient, ci este un construct al inconştientului care are, în fiecare caz, o istorie individuală a lui, chiar dacă, abstrăgând caractere comune, putem construi o tipologie. Iar odată acest neadevăr instalat în cineva, el este asumat ca adevăr, cu credinţă, cu iubire, cu mândrie şi cu durere. Incapacitatea de autoanaliză corectă duce astfel la o alienare de realitate analogă cu cea din unele psihoze. 

Lucru uşor de înţeles dacă admitem că orice falsă conştiinţă se constituie, progresiv, pe o rea conştiinţă de sine refulată. Unii sucombă sentimentului că sunt nimica şi nimeni, că tot ce fac şi ar putea să facă le trădează nimicnicia. 

Alţii se împacă cu ei înşişi, aşa  cum sunt. 

Alţii îşi fabrică, în bezna şi singurătatea sinelui, o conştiinţă falsă şi trăiesc aşa, ca într-o nebunie ambulatorrie, când mai benignă, când mai damnată. Şi mai periculoasă decât orice falsificare deliberată şi decât orice ipocrizie. 

Falsa conştiinţă ne obligă, fără să ne dăm seama, să jucăm un rol, mai mult, să înscenăm o dramă pentru acest rol şi să o populăm cu crezuri şi cu lupte false, cu apoteoze şi dezastre fictive. 

Cred că mulţi dintre noi au văzut sau avut în preajma lor asemenea inşi jucându-şi tristul rol pe scena lumii. 

Unii sunt atât de naivi, atât de de transparenţi şi atât de evident ridicoli, încât nu pot inspira decât o ironie indulgentă şi aproape tandră. 

Alţii însă pot fi de-a dreptul siniştri. Şi sunt numeroşi, au diferite apucături, dar reductibile la un tip fundamental. 

Omul de felul acesta se crede şi vrea să fie crezut tocmai ceea ce nu este, şi anume un om nobil în sfera etică şi afectivă, luminat în ordinea cognitivă şi puternic în cea volitivă. 

Fiind un simplu veleitar utopic, vrea să apară nici mai mult, nici mai puţin decât ca paradigma excelenţei umane. Iar această imagine falsă despre sine o afirmă şi o exibă cu patos, trăind-o mai ales când o propune altora sau se gândeşte pe sine între alţii sau mai presus de alţii. 

Mai mult, trăind şi făptuind printre oamenii de rând, afirmarea sa de sine ia forma unei lupte şi a unei misiuni, susţinute de un crez care nu e de fapt decât un scenariu pentru a-şi transforma reaua lui aşezare în lume şi faţă de lume într-o idealitate al cărei erou se simte şi se crede a fi. 

Pe de altă parte, în precipitarea lui de a scăpa de propria sa imagine reală, el o proiectează, în chip inconştient şi malign, asupra altuia sau a altora şi se poate frecvent asista la scene în care acest om, în fond bolnav, îi acuză pe cei din jur de propriile sale scăderi, aberaţii şi grele păcate; şi invers, el săvârşeşte în mod curent ceea ce atât de violent şi de zgomotos blamează la alţii. 

Şi de aceea tipul acesta de om, a cărui viaţă, astfel, se situează nu numai pe fals, ci şi pe nedreptate, este dăunător celor din preajma lui. 

Nociv, pentru că falsa imagine pe care o are despre sine se izbeşte în mod inevitabil cu rigorile realului, de verificările lui constante şi neiertătoare, de insucces. 

Omul normal ştie să-şi analizeze insuccesul şi să vadă partea lui de eroare sau de vină, dar acest mic paranoic, nu: el nu este de vină niciodată şi nu greşeşte niciodată, de vină sunt întotdeauna ceilalţi, cei care nu i-au dat ascultare, nu l-au luat drept cârmuitor, l-au tratat fără deferenţa cuvenită, nu l-au înţeles. 

De aici corelativul oricărei manii şi iluzii de grandoare, mania şi iluzia persecuţiei. Omul acesta, care este o minciună întrupată, sfârşeşte aproape totdeauna prin a se considera un nedreptăţit şi chiar un martir, persecutat de semenii lui obtuzi şi ingraţi, eventual invidioşi. Prigonit de „oameni”. Şi iată că, la răul pe care omul înzestrat cu o falsă conştiinţă îl face prin incapacitatea, incompetenţa şi veleitarismul său, se adaugă, virulentă, şi setea lui de răzbunare, care este dublă: una, inconştientă, faţă de cei mai buni decât el; şi alta, de suprafaţă, asumată conştient şi agresiv, faţă de cei care nu l-au recunoscut ca atare. Şi devine periculos: reclamagiu fără odihnă, calomniator neruşinat, procesoman. Şi uneori patosul lui este atât de mare şi de persuasiv, încât se găsesc oameni care să-l creadă, să-l sprijine, uneori chiar să-l promoveze, până îşi rupe din nou gâtul şi o ia de la început cu lamentaţiile şi cu vindictele. Omul nostru e, în felul lui, de neînvins. Iar falsa lui conştiinţă este mai nocivă decât minciuna deliberată, decât ipocrizia sau decât o calculată calomnie. 

Nu este de crezut că o astfel de amăgire este etanşă la o cât de vagă trezire la adevărata conştiinţă. Dar omul acesta, în fond atât de corupt, ştie să treacă peste asta. Ba mai grav: abia atunci devine extrem de periculos. Şi foarte sigur de sine, cel mai ţanţoş de slava lui de tinichea. Astfel, continuă să circule slobod prin lume, concepând proiecte pe care le dă drept aproape gata realizate şi nefăcând absolut nimic. 

Crezându-se generos şi fiind de fapt meschin, crezându-se plin de resurse şi nefiind bun de nimic, predestinat tuturor ratărilor, crezându-se delicat şi virtuos şi fiind de fapt atât de grosolan şi plin de grele păcate, auster când e lacom, paşnic când e litigios şi agresiv, o autoritate în orice materie când el abia dacă are rudimentele vreunui domeniu. Clamează cu sfruntare adevărul său iluzoriu, confundând adesea sinceritatea cu simpla grosolănie şi reacţionând isteric la cea mai mică încercare nu zic de a-l deconspira, ci de a considera că într-o privinţă destul de mică ar fi greşit sau nu s-ar fi purtat cum se cuvine. 

Şi trăieşte aşa mai departe, mai sigur de sine decât ţi-ar veni să crezi, gestionându-şi (uneori cu bune rezultate parţiale) eşecul fundamental de a nu fi ce visează a fi. 

Falsa conştiinţă, eseu de Petru Creţia, publicat în volumul “Eseuri Morale” (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2000)