Petru Cretia - CURAJUL

Curajul pare ceva foarte simplu: neinfricarea in fata primejdiei, puterea si darzenia de a o infrunta, indiferent de urmari.

Este asumarea deliberata a unui risc si este, dintre toate virtutile omenesti, cea mai instrainata de adanc inradacinatul nostru instinct de conservare. 

Ea dovedeste asadar ca, in fondul ultim al naturii noastre, exista o motivatie mai puternica decat aceea de a ne multumi sa subsistam oricum.

In ultima analiza, omul curajos este cel pentru care o forma anume de viata asumata fara risc, si chiar viata insasi, au mai putin pret decat hotararea irevocabila de a o depasi cu riscul infrangerii, al pierzaniei sau al mortii. 

Fara curaj ne-am multumi sa fim, in obida, multul putinul care suntem. 

Neinfricarea este o forta care functioneaza impotriva impacarii inertiale cu datul, care tinde sa rupa ingradirile hotarate de cei carora le e de folos sa ne supuna, zeii, natura, retinerii infricarii noastre. 

Suntem datori sa spunem ca virtutea curajului nu este in mod obligatoriu asociata cu un principiu moral. 

Curajos poate fi si talharul sau asasinul, si cel setos de putere si cel care isi pune avutul la cheremul norocului; mercenarul fara ideal, aventurierul fara scrupule, cuceritorul feroce si lacom, trisorul, speculantul, teroristul, slujitorii celor mai funeste cauze. 

Curajul este o forma a energiei psihice care se poate umple cu orice continut. Oricare i-ar fi mobilurile, tot curaj se cheama, si nici o instanta juridica sau morala nu condamna pe cineva pentru curajul cu care a incalcat legea, ci doar pentru ca a incalcat-o. Fie zise acestea pentru a clarifica notiunea.

Dar si mai de folos este sa ne gandim aici la curajul care face mai frumoasa lumea. 

El, in esenta sa, nu este doar un act de constiinta care asaza anumite valori mai presus decat orice profit injositor si decat viata insasi, ci totodata un act absolut de vointa care instituie acele valori in realitate si ilustreaza demnitatea omenescului.

Sunt insa anumite distinctii de facut. 

Cea mai importanta pentru noi toti este aceea dintre curajul care se manifesta in cumpana si in slava unei clipe si cel care da continut si noblete duratei unei vieti.

Cel dintai, cand nu este un simplu acces de pasionalitate oarba (cu cele mai diferite motivatii) este expresia, intr-o imprejurare hotaratoare, a unei nazuinte ideale mai imperioase decat orice calcul de prudenta sau de izbanda.

In asemenea clipe savarsesti, cu orice pret, ceea ce, nesavarsind, ai trada tot ce te defineste si da vietii tale un sens: dragostea pentru o comunitate sau pentru un om, onoarea, demnitatea, crezul tau, credinta altora in tine, principiul de coerenta si de statornicie al vietii tale, adica, de fapt, exemplaritatea ta morala, asumata ca o datorie fata de cei pentru care insemni ceva.

Giordano Bruno, refuzand sa-si renege filozofia si infruntand moartea pe rug, a contribuit la crearea unor forme de civilizatie mai inalte: nu a fost doar un martir, ci si un martor pilduitor, flacara unei exigente a spiritului in universal.

Cenusa lui si a altora ca el s-a risipit in istoria lumii ca un polen care a dat roada unui sir lung de generatii.

Curajul are aceasta putere fara seaman: ca poate infrange ceea ce altfel ar fi de neinfrant si totodata ca, fie si biruit, sporeste zestrea conditiei noastre cu ceva care nu-i mai poate fi luat niciodata. 

Din vechime pana in tarziul vremii, sute de cetateni au ales sa moara pana la ultimul om, cu copii cu tot, ca sa pastreze intreaga mandria obarsiei lor, a datinilor si a credintei in care au trait veacuri de-a randul.

Si au intrat in nefiinta afirmandu-si astfel, inalterata, identitatea. 

Curajul este si aceasta: sa fii tu insuti, pana la capat. El este deci o specie superioara (si numai omeneasca) a instinctului de conservare: nu a vietii, ci a sensului ei, nu a identitatii empirice, ci a celei ideale.

Dar mai exista si cealalta forma, mai putin spectaculoasa, a curajului.

Cea care, ceas de ceas, zi cu zi, prin vicisitudini si ani, ne face sa invingem descurajarea, nelinistea, uitarea, plictisul rutinei, satiul, ingustimea, nedreptatile si ingratitudinile de rand, lenta erodare a energiilor si a rabdarii noastre.

Nu este putin lucru si nu are rasplata vreunei glorii.

Cateodata e crancena: sa-ti cresti, in durere, copii rau nascuti, sa ingrijasti ani si ani parinti neputinciosi, sa trudesti caineste pentru putin si sa pierzi si ce ai, sa rabzi fara murmur chinurile trupului, sa fii obscurul erou al unei dainuiri. 

Cat ar parea de ciudat, exista o relatie intre darzenia de a rezista fara sa te dai batut la focul scazut al canonului zilnic si o forma extrema a curajului: rezistenta la tortura.

Putini putem sa ne imaginam ce inseamna asemenea lucru si ce rol are el in istoria demnitatii omenesti.

Dar cum sa scrii despre curaj fara sa te inchini la memoria celor care, indurand iadul pe pamant, din partea unor tortionari care nu erau demoni, ci oameni, n-au tradat pe nimeni si nimic. Fata de acest fel de curaj, curajul altor luptatori neinfricati sta poate cu un rang mai jos in ierarhia vredniciei de a fi om.

Cei care au rezistat neintinati la schingiurile de care a prisosit acest veac sunt cei ce ne-au izbavit, in fata Domnului, de rusinea de a-l fi trait. 

Sunt sfintii acestei inspaimantatoare vremi, iar trupurile lor sfasiate si batjocorite au a sta intinse pe lespezile neuitarii. Impreuna cu aceia, multi de nimeni stiuti, care s-au dus catre moarte cu seninatate, unii dintre ei zambind.

Un osandit a spus, intr-un alt veac, si in ajunul executiei: "Maine o sa fie o zi cam grea". 

Si altii si altii: cei ce au primit sau au cerut sa moara ca sa nu moara altii, cei care au murit pentru dreptate, stiind bine ca multa vreme strambatatea va fi preaslavita si biruitoare, cei care le-au spus de la obraz asupritorilor cine sunt si cat le este pretul, in timp ce acestia radeau si le zdrobeau mainile si fruntea, cei care au pierdut ce le era mai drag si au mai indurat sa traiasca, asteptand, rabdatori, sa vina ceasul cuvenitei pedepse.

Si inca o specie, de care rar se pomeneste: cei care si-au pus curajul vietii lor acolo unde nu se cuvenea si au stiut sa simuleze, in ceasul ispasirii, o abjecta lasitate, ca sa-si dezminta trecutul si sa nu ramana pilda de curaj daunator.

Dar frica, dar spaima, fara de care curajul nu ar fi decat salbaticie leonina sau incumetare fara minte? 

Cum sa dai pret curajului fara a-i sti pretul, fara a incerca sa simti cum se ridica el peste oarba noastra sete de viata si fara a intelege, cu indurare, ca unii dintre noi pot ajunge la capatul curajului lor? 

Sau cum sa uiti ca oameni care s-au aratat adeseori bicisnici si lasi, iar mai apoi, manati de puterile ascunse sau pastrate in ei, s-au izbavit, riscand imposibilul, biruind sau pierind?

Sau cum am putea uita, noi toti cei mantuiti prin el, ca Isus, pe cruce, a strigat, ca om pieritor si chinuit, "Tata, de ce m-ai parasit ?". 

Ajunga atat, oricate ar mai fi de spus. 

Mai puna cititorul de la el si din el. 

Insa nu doar acum, cand citeste, ci traind si patimind, temandu-se cum ne temem cu totii si infrangandu-si teama de cate ori poate, adaugandu-i lumii curajul sau.

Petru Cretia – Curajul