Eu si Caliopia

 

Radu Beligan şi comunismul (fragment de biografie)

Radu Beligan: "Nu pot să-l înjur pe Ceauşescu".

Maestrul Radu Beligan, membru al conducerii PCR timp de 20 de ani, nu-şi reneagă trecutul politic. Spune că a făcut totul din dragoste de teatru.

Marele actor Radu Beligan a intrat pentru prima dată în politică, în 1947, "dintr-o întâmplare cu notă ridicolă", după cum spune chiar el, în discursul din 1962, când a fost primit oficial în Partidul Muncitoresc Român. "În vremea aceea era foamete, iar PSD (Partidul Social Democrat, care se va uni mai târziu cu Partidul Muncitoresc Român - n.r.) avea o cantină în localul unde se află azi Teatrul Ţăndărică. Aici se mânca mai ieftin, şi Ionel Ţăranu mi-a spus că dacă mă înscriu în PSD voi putea mânca şi eu la acea cantină, lucru pe care l-am şi făcut".

După o perioadă în care s-a eliberat de "rămăşiţele burgheze", actorul bate la uşa PMR, ajutat de colegi cu renume. Dosarul său de cadre creionează un artist dispus să-şi asume discursul comunist pentru a primi carnetul de partid. Astăzi, maestrul mărturiseşte că a făcut totul doar din dragoste pentru teatru şi public.

AUTOBIOGRAFIE

Un intelectual care "s-a apropiat de partid în chip firesc".

Dosarul de cadre al candidatului Radu Beligan la funcţia de membru al Partidului Muncitoresc Român cuprinde şi două autobiografii, prima scrisă şi semnată de actor pe 26 mai 1959, iar cea de-a doua pe 12 decembrie 1961. În cele două documente, maestrul Beligan se destăinuie activiştilor care urmau să-i hotărască soarta şi îşi motivează dorinţa de a intra în rândurile partidului pe care îl va sluji până la revolta din 1989.

Visând la teatrul ideal

Actorul Radu Beligan descoperă teatrul la terminarea liceului. Urmează studiile la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa profesoarei Lucia Sturdza- Bulandra şi munceşte apoi la teatrele "Muncă şi Voie Bună", în toamna lui '38, şi la Teatrul din Sărindar, deschis de Maria Filotti şi Tudor Muşatescu. Perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial îl găseşte pe Radu Beligan frecventând un grup de "intelectuali de stânga", în frunte cu Geo Bogza şi visând la un teatru "cu rosturi înalte". Veştile care veneau din Germania îl determină să ia o atitudine antifascistă: "Mi-am permis să improvizez într-un spectacol cu piesa «Aproape de cer» o replică muşcătoare la adresa lui Hitler. Un agent al Siguranţei a venit în culise ca să mă ridice. Am scăpat doar graţie influenţei de care se bucura Maria Filotti", scria actorul în 1959.

"Naşterea" de la 23 august

Însă, aşa cum susţine documentul semnat de marele actor, adevărata sa carieră începe "odată cu eliberarea de sub jugul fascist": "23 august 1944 a însemnat o cotitură decisivă nu numai în viaţa mea, ci şi a teatrului românesc. Perspectivele nebănuite care s-au deschis în faţa artiştilor şi a tuturor intelectualilor din ţara noastră odată cu preluarea puterii de către proletariat m-au făcut să descopăr adevăratul sens al artei noastre, rolul social deosebit de însemnat al artistului în noua orânduire".

Radu Beligan scrie cum, "setos" de a se "adăpa la apa vie a adevăratei arte", a studiat cu pasiune metoda realismului-socialist în teatru, sistemul lui Stanislavski şi teoriile lui Vahtangov, adică, în cuvintele sale, "întreaga comoară a experienţei creatoare a artiştilor sovietici care au dezvăluit orizonturi vaste creaţiei mele".

Lichidarea ideologiei burgheze

După 1948, Radu Beligan lucrează la Teatrul Naţional şi urmează o perioadă pe care o descrie pentru activiştii de partid ca una în care s-a pus "în slujba celor mai înalte idealuri ale umanităţii".

Actorul mărturiseşte că foarte multă vreme, "ca mulţi intelectuali de formaţie burgheză", a fost "robul prejudecăţilor despre «apolitismul» artistului". Că a crezut că arta nu are de-a face cu politica. Dar că a avut "bucuria de a vizita în două rânduri Uniunea Sovietică", unde a văzut cu ochii lui "măreţele înfăptuiri ale popoarelor care au construit socialismul sub steagul Partidului creat de marele Lenin". În 1947, se înscrie, "printr-o simplă întâmplare", în Partidul Social Democrat, care se va uni mai târziu cu PMR. Nu primeşte însă carnet de membru, deoarece nu participa la şedinţe, din lipsă de "conştiinţă politică". Actorul explică: "Pot spune că am trăit şi eu procesul intelectualului cinstit, dar rătăcit, care s-a apropiat de partid în chip firesc, după ce a înţeles esenţa vieţii noi şi rostul intelectualului în societatea socialistă, după ce a lichidat - într-o luptă aprigă cu sine însuşi - rămăşiţele ideologiei burgheze din conştiinţa lui. (...)

Astăzi, în plină maturitate a vârstei, nu mai pot concepe existenţa mea decât ca o luptă activă, alături de aceea a întregului nostru popor muncitor, pe frontul desăvârşirii construcţiei socialiste".

În urma acestor autobiografii şi a unor înalte aprecieri din partea marilor actori ai vremii, Radu Beligan este primit în sânul PMR, devenit ulterior PCR. Va ocupa funcţiile politice de membru al Comitetului Central al PCR (1969-1989).

CARACTERIZĂRI

Comunist de viitor, cu ezitări în trecut.

Colegii din lumea teatrului îl descriau pe Radu Beligan - înainte de intrarea în PCR - ca pe un artist complet şi un comunist promiţător.

Avusese un început ezitant în primii ani de după "eliberare", însă recuperase şi devenise "un element disciplinat şi muncitor". Referinţele, făcute în perioada 1959-1962, fac parte din dosarul de cadre al actorului.

> Grigore Vasiliu Birlic: "Nu l-am ştiut niciodată ca făcând vreo politică în trecut - din discuţiile avute îi ura pe legionari – nu îl
interesau partidele politice. (...) După 23 august, Radu Beligan, deşi destul de pregătit pentru o nouă orânduire socială, n-a ezitat o clipă a-şi îmbogăţi şi ridica nivelul ideologic pentru o nouă viaţă ce-l aştepta în noul stat socialist RPR, unde cu modestele sale eforturi pune şi el umărul cinstit şi devotat la construirea socialismului în Ţara noastră".

> Alexandru Giugaru: "Este un element disciplinat şi muncitor şi un talent remarcabil, vrednic de toate laudele".

> Grigore Nagacevschi: "Radu Beligan este întruchiparea vie a artistului zilelor noastre, a artistului cetăţean, care participă cu fior la tot ce se clădeşte nou, şi se desăvârşeşte el însuşi odată cu lupta pe care întregul popor o duce pentru desăvârşirea construcţiei socialiste în patria noastră".

> Alexandru Finţi: "El este un actor dăruit, interesant, instruit, care ocupă un loc de frunte în mişcarea noastră teatrală. După eliberare, Radu Beligan s-a plasat activ în acţiunea de transformare revoluţionară a teatrului nostru. În această acţiune, el a contribuit prin calităţile sale profesionale şi prin aderenţa sa politică angajată".

DUPĂ CĂLĂTORIA ÎN URSS

"Văzuse «viitorul nostru». Şi era fericit".

Dramaturgul Aurel Baranga, membru de partid cu vechime şi maestru al realismului socialist, îi dădea Maestrului o mână de ajutor. Recomandarea sa cuprindea idei numerotate: vorbea despre viaţa morală a lui Radu Beligan, despre cum s-a cunoscut, despre cum a ezitat şi despre cum s-a transformat actorul din punct de vedere ideologic şi profesional. Decisivă ar fi fost o călătorie în URSS, "făcută prin 1950-1952", care i-ar fi deschis artistului "un orizont vast şi luminos". "L-am văzut la înapoiere. Era un alt om în faţa căruia se deschisese un orizont vast şi luminos; văzuse cu acel prilej marea Ţară a socialismului şi arta ei, văzuse cum el însuşi mi-a mărturisit-o atunci «viitorul nostru». Şi era un om fericit. Acest fapt s-a răsfrânt în munca lui ulterioară. Au urmat o serie de creaţii, îndeosebi rolul principal din «Revizorul», piatră de hotar a carierei sale. Perseverent cum este în toate, Radu Beligan, care cu ani înainte era în bună măsură tributarul culturii apusene, a început să studieze literatura sovietică, problemele esteticii marxiste şi a făcut eforturi dintre cele mai mari pentru ridicarea nivelului său politic".

MĂRTURISIRE:

A intrat în partid pentru a trece de la Teatrul de Comedie la Naţional.

Maestrul Radu Beligan călătoreşte fără regrete prin trecut. Trăieşte pe scenă de 70 de ani - "jumătate din istoria teatrului românesc" - şi a fost omul vremurilor. Carnetul de membru de partid, funcţiile avute, discursurile Ţinute l-au ajutat, fiecare la vremea sa, să construiască, să joace şi să modeleze. A devenit "comunist cu acte" pentru a se putea transfera la Teatrul Naţional, pe care avea să-l conducă vreme de 21 de ani, până după Revoluţie.

"N-am vrut să mă fac membru de partid. După ce am preluat Teatrul de Comedie, au vrut să mă aducă la Teatrul Naţional şi nu puteau să o facă dacă nu eram membru de partid. Era mai bine să nu fac asta?". Răspunsul îl ştie: spectatorii i-au arătat întotdeauna dragoste şi l-au făcut mereu să se întoarcă pe scenă. "Am adus bucurie oamenilor. Prea multă lume vrea să mă vadă pe scenă. Am 70 de ani de când sunt acolo, iar asta înseamnă jumătate din istoria teatrului românesc".

"Teatrul era bun, nu ca acum".

"Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul şi nu pot să-l înjur. Trebuie să-mi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor? Toată lumea ştie asta. Într-o vreme în care România era mai ascunsă decât Albania, am fost ales preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru. Datorită mie şi relaţiilor mele internaţionale, teatrul românesc a făcut invazie în Europa. Am acasă pereţii plini de medaliile şi onorurile primite în perioada aceea. Dar discuţia de fond este alta. Pe atunci teatrul era bun, nu ca acum", spune maestrul. Susţine că din poziţia căpătată i-a ajutat pe mulţi. "Prea mulţi. Nu ştiu dacă au meritat toţi", adaugă Beligan. Mai spune că şi-a permis să aducă pe scena Naţionalului peste 15 piese care erau împotriva oricărei forme de dictatură. Explicaţiile acestei "libertăţi" ar putea fi găsite, potrivit maestrului, în faptul că mai-marii partidului se temeau de el. De uriaşa popularitate de care se bucura printre oameni. Ziua de azi îi aduce însă dezamăgiri: "Să fiu fericit că a căzut comunismul? N-am cum să fiu fericit, dacă mă uit la ce a venit după".
Sursa: Evenimentul Zilei

Moftangii de viţă nouă

Ştiaţi de acest articol ?

Alex. Leo Şerban dă România pe Argentina – EVENIMENTUL ZILEI

Autor: Simona Chitan

Criticul de film s-a mutat în Buenos Aires, dezamăgit de profesia sa şi de faptul că "statul nu dă o ceapă degerată" pe filmele româneşti. Vestea că Alex. Leo Şerban, unul dintre cei mai apreciaţi critici de film, jurnalişti, traducători şi artişti vizuali, s-a hotărât să părăsească România a luat prin surprindere pe toată lumea. Mulţi au crezut că e doar o glumă şi au sperat că acesta se va răzgândi. Totuşi, e adevărat: Alex. Leo Şerban, în vârstă de 50 de ani, a plecat "pe bune" şi se află de o săptămână la Buenos Aires. A decis să renunţe la jurnalism şi să înceapă o viaţă nouă aproape de Patagonia. "Am plecat de joia trecută. Renunţ la critică de film, la jurnalism. E alegerea mea, e o chestie personală", a spus criticul, pentru EVZ. "O să mă întorc în ţară în primăvară, pentru că am promis că voi ţine nişte cursuri, dar, în rest, hotărârea mea e clară", a explicat Alex. Leo Şerban.

În numărul trecut al revistei "Dilema veche", unde scria de 16 ani, Alex. Leo Şerban a semnat un articol de bunrămas, în care spunea că a ajuns la un fel de "finiş", că a intervenit "o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist", şi că nici a fi cronicar de film nu mai înseamnă nimic pentru el.

"Cheful de a dansa mia pierit", constata el. Deşi îşi recunoaşte norocul de a fi fost martorul renaşterii filmului românesc, criticul subliniază că şi aici perspectivele sunt sumbre: "Nu ştiu dacă românii mai sunt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele". Criticul afirma, în "Dilema veche", că i-ar fi fost foarte comod să se prefacă. Nu a putut însă să se mintă pe sine, a ales să plece. "O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare", scria Şerban, în finalul articolul. "Cu acelaşi geamantan pleacă peste mări şi peste ţări spiritul lui graţios şi neobosit, spontaneitatea lui intelectuală", i-au răspuns colegii de la "Dilema veche".

Horia-Roman Patapievici afirma că, pentru el, existenţa lui Alex. Leo Şerban este o garanţie a normalităţii. "Combinaţia de inteligenţă, eleganţă, frondă, fairplay, bun-simţ şi nonconformism a tuturor judecăţilor lui mă reconfortează în certitudinea că viaţa este încă respirabilă, cultura noastră încă nu a murit (…).

Cât timp Leo scrie, ştiu că mă pot încrede în judecata cuiva", aprecia Patapievici, pe coperta celei mai recente cărţi a criticului, "4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc", editată de Polirom. Alex. Leo Şerban a debutat în 1976 cu un poem în engleză, publicat în "Chicago Review", a semnat traduceri, eseuri, poezie şi proză în cele mai prestigioase publicaţii româneşti, a făcut parte din numeroase jurii internaţionale în importante festivaluri de film.

Criticul a conferenţiat la renumite universităţi din lume, fiind şi invitatul lui Bernard Pivot în emisiunea "Double Je". Printre cărţile sale se numără "Dietetica lui Robinson" şi "De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema".

-------------------------------------------------------------------------------------

EU CRED CĂ:

Este mult pupincurism, in articolul acesta, rusinos pentru o presa profesionista.

Chiar cei care au ucis dorinta de a mai scrie, plang acum la capataiul celui plecat...peste mari si tari...

Plecat din motive personale (în perioadă de frământări democratice, Ciprian Porumbescu a ales sa plece in Italia; motivele erau personale; pentru odihnă şi tratament la plămâni, sfătuit de prieteni, la 13/25 noiembrie 1882, pleacă în Italia, în staţiunea Nervi), fară vreo umbră de comparaţie, nu văd boceala lui Patapievici (rusinos exprimata pentru limbajul unui intelectual rasat....) care a ramas fara critici de film in România, Românie, care si ea , cica, (in anii de culme ai trofeelor si succeslor internationale) ar ramane fara filme..bune.

PUH......

Prosti, ignoranti, bocitoare ponosite d.p.d.v. intelectual, pupincurişti fără urmă de morală, idioţi cu ecuson de presă, oportunişti fără frică de Dumnezeu, cinici poleiţi în raţionalişti, iată cine compune hora românilor verzi, cei care, scuipă pe tine când te au aproape şi te plâng când fugi de ei...

Caragiale a scris cu mult talent despre asta la inceputul secolului trecut.

Oare sa fim, de fapt, incurabili bolnav (ca popor si neam) sau doar rămaşi cu 100 de ani în urmă faţă de normalitate ?

"That is the question" cum ar zice confratele lui Nenea' Iancu, William Shakespeare.