Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România, preşedinte al secţiei române a AICT şi selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Alice Georgescu crede că e regretabil că Anul Caragiale este „tratat ca obligaţie de serviciu”. 

Oltita Cantec, Alice Georgescu si Ioana Moldovan 

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

Cu oarecare prudenţă, pentru că nu am luat contact cu prea multe dintre ele, din lipsă de timp. De fapt, am văzut doar câteva spectacole. Ca impresie generală, e regretabil că o asemenea aniversare/comemorare este tratată ca o obligaţie „de serviciu” în loc să devină o ocazie de (re)evaluare critică a operei unui scriitor fundamental.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

Nu aş spune că asta e o problemă reală în montarea pieselor caragialiene, deşi, ce-i drept, bălăceala în noroi (la propriu şi la figurat) tinde să devină loc comun  în spectacolele cu texte ale lui „nenea Iancu” (iată alt clişeu). Culmea este că modelul, pentru asta, a fost furnizat de un film – celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Alte clişee, personal, n-am prea întâlnit.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

Evident că se poate. (Cu încă un clişeu, faimos şi el!) Orice mare scriitor – iar Caragiale ESTE un mare scriitor – e contemporan cu cititorul, indiferent de epoca în care trăieşte respectivul cititor. Venind la chestiunile teatrale, această calitate capătă, pe scenă, şi mai multă pregnanţă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să poarte haine moderne sau să vorbească la telefonul mobil. Aici este vorba despre esenţă. Caragiale a intuit, pare-se, esenţa noastră ca popor, ceea ce nu e neapărat o constatare îmbucurătoare pentru noi. Presupun că nici pentru el n-a fost.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?

„De ce, nene Anghelache?”

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?

Cred că ar avea reacţia normală a unui om de teatru – doar a fost un extraordinar om de teatru! S-ar minuna de progresele tehnice (chiar aşa, aproximative, cum sunt ele la noi) şi s-ar minuna şi mai tare (în alt sens, însă) de precaritatea artei actoriceşti actuale. Dar probabil că minunarea supremă i-ar produce-o profesiunea regizorală, cu tot ce înseamnă ea bun şi rău pentru teatru. Presupun că multor regizori le-ar spune „Ai puţintică răbdare, stimabile!” şi presupun, de asemenea, că multor critici le-ar zice „Îmi pare rău că ne răcim împreună, dar…”, şi le-ar trage un moral bun, din porc şi din măgar nu i-ar mai scoate. (Pentru cine n-a observat, citez din Caragiale.) După care ar pleca din nou la Berlin, să devină nemuritor cât mai departe de casă. 

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu 

Academia fără ICR e ca nunta fără lăutari

Printre victimele colaterale ale războiului politic dus în aceste ultime două luni se numără şi Academia itinerantă „Andrei Şerban". Aceasta pentru că respectivul for de cercetare şi experiment teatral şi-a desfăşurat activitatea până acum sub auspiciile ICR New York. Şi, după cum ştim, ICR nu se simte deloc bine sub actuala Putere.

Şi pentru că, dacă tot e să mori, mai bine să o faci cu stil, marele regizor Andrei Şerban a invitat un grup de artişti şi de critici să vadă roadele ultimului său atelier care s-a desfăşurat la Palatul Mogoşoaia.

Dacă ICR nu e, nici cultură nu e 

„Cum este clar că actuala conducere a ICR va fi demisă în curând, voi pleca şi eu împreună cu ea. Nu vreau să colaborez cu viitoarea conducere care va fi pusă cu siguranţă în funcţie pe criterii politice. Cultura română, cea adevărată , a devenit în ultimii ani, graţie ICR, foarte vizibilă în New York, dar de-acum s-a terminat. Vor veni iarăşi Stelele Popescu şi Arşineii împreună cu ansamblurile de dansuri populare să ne reprezinte ţara", a spus cu ironie amară Andrei Şerban.  Regizorul a rezumat în câteva vorbe activitatea Academiei sale itinerante prin care au trecut în ultimii ani zeci de tineri actori români. Într-un an, această tabără de creaţie s-a desfăşurat la Horezu, în altul la Ipoteşti, unde actorii au plonjat în opera lui Eminescu, iar în alt an, Andrei Şerban a creat un spectacol de teatru documentar după cazul Tanacu. 

Spectacolul „Spovedanie la Tanacu", montat de Andrei Şerban după cartea jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran, s-a jucat o vreme la Teatrul Odeon şi a plecat şi în turneu în Statele Unite, la New York. Acolo spectacolul lui Şerban a fost văzut de Cristian Mungiu care, inspirat de montare, a decis să facă un film pe aceeaşi temă. Filmul se  umeşte „După dealuri" şi a luat de curând premiul pentru scenariu şi premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Cannes. „Când am montat eu spectacolul, cronicile au fost aşa şi-aşa pentru că era un subiect controversat. Dar cum filmul lui Mungiu a luat premiul la Cannes, iar românii sunt foarte sensibili la tot ce vine din afară, sunt sigur că va fi primit cu urale", a comentat sarcastic Andrei Şerban.

Cocktail cultural: Caragiale + Shakespeare

După acest preambul, Andrei Şerban a explicat că anul acesta Academia sa itinerantă a avut în studiu Shakespeare, pentru că Palatul Mogoşoiaia şi împrejurimile sale i s-au părut regizorului decorul perfect pentru piesele lui Shakespeare, şi Caragiale, dat fiind faptul că ne aflăm în plin an Caragiale. „Cum nici un teatru nu m-a invitat să montez anul acesta un Caragiale, acesta a fost omagiul meu personal adus marelui nostru dramaturg", a zis Şerban.  Regizorul a mai amintit şi faptul că, asemeni lui, şi Caragiale a fost director la Teatrul Naţional, de unde, în doar 11 luni, a trebuit să plece deoarece îl mâncaseră de viu actorii prin jocurile lor de culise. „Se mai numeşte Teatrul Naţional I.L. Caragiale?", a întrebat Şerban, întrebare la care actualul director al TNB, Ion Caramitru, aflat şi el în sală, a răspuns simplu: „Da."

Cel care a deschis seara a fost chiar Caragiale, tinerii actori jucând unele dintre schiţele sale care au dovedit cu prisosinţă că nimic nu e nou în ţărişoara noastră. Bineînţeles că politica a fost parte integrantă din poveste, actorii condimentându-şi momentele cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate la realităţile zilei. Astfel s-a pomenit de un personaj foarte înalt (nu spui cine) care are o mătuşă (nu orice mătuşă, ci acea mătuşă pe care o ştie toată lumea), dar că orice intervenţie în favoarea lui e tardivă fiindcă ...şi aici unul dintre actori a făcut gestul că omul cu mătuşa e deja cu cătuşele la mâini. Evident că din „meniu" nu putea lipsi nici doctorul copy/paste şi nici televiziunile tabloidizate. Veţi zice poate că pe vremea lui Caragiale nu exista aşa ceva, dar chiar dacă tehnologia s-a schimbat, „tehnica" manipulării rămâne se pare aceeaşi. După cum s-a văzut din schiţele jucate de actorii lui Andrei Şerban, Caragiale nu a fost numai un uriaş scriitor ci, se vede treaba, chiar şi profet.

După momentele şi schiţele lui Caragiale, a venit rândul lui Shakespeare să fie scos la înaintare. Iar aici, actorii au folosit cu vârf şi îndesat aproape toate spaţiile din palat şi de pe lângă el.  Au jucat un fragment din „Visul unei nopţi de vară" într-o magazie părăginită în care erau depozitate bucăţi de piatră provenite probabil dintr-o veche clădire.  În timp ce cuplurile de îndăgostiţi muritori îşi desfăşurau micile drame amoroase de după un gard de sârmă, deasupra lor, pe acoperiş tronau Titania şi Oberon. Fiecare ceartă dintre cei doi zguduia la propriu lumea muritorilor. „Richard al III-lea" s-a jucat într-o cramă (un popas răcoros binevenit pe arşiţa de afară). Pentru „Romeo şi Julieta" s-a folosit locul de lângă biserică, cu tot cu cimitir, iar vestitul balcon a fost un turn adevărat. „Cum vă place" s-a jucat foarte inspirat într-un luminiş din pădure, un act din  „Hamlet" într-un subsol, iar alt act în pădure, unde personajele deveneau cu toatele gropari şi ţărâna , din care tot omul a fost făcut şi în care tot omul se va întoarce, personaj principal. Fragmentul din „Furtuna" s-a jucat într-un labirint de pe malul lacului şi chiar în lac (căci Calibanul din montare a evadat de sub tutela lui Prospero înotând în lacul Mogoşoaia).

Seara s-a sfârşit cu „Iulius Caesar" jucat în balcoanele palatului, balconul redobândindu-şi statutul pe care l-a avut în revoluţia din decembrie 1989, de pildă, când, se ştie, oamenii mureau pe străzi ucişi de „terorişti", dar în balconul din care ţinea speech-uri către popor „tătucul" nu trăgea nimeni. Cum în piesă era vorba despre un puci,  sigur că publicul nu s-a putut abţine să nu compare Roma antică cu Bucureştiul de azi. Iar Andrei Şerban a pus punctul pe i, spunând la sfârşit: „După cum vedeţi, şi Caragiale şi Shakespeare sunt contemporanii noştri". 

Articol preluat din ROMÂNIA LIBERĂ. Autor: Gabriela Lupu. 

Până când va fi actual ?

Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, așa de multe, că ne-am deprins cu ele și ni se par foarte raționale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunțe ca atari.

Ion Luca Caragiale

Se poate o absurditate mai mare decât exagerata extensiune a învățământului secundar clasic la noi? Se poate o mai mare absurditate decât năvala sexului frumos la învățământul universitar? Dar despre astea altă dată. Deocamdată, să răspundem la aceasta: se poate o mai mare absurditate decât organizația oficială a Teatrului nostru Național? 

Nu, desigur.

Și, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Teatrul Național este pus sub tutela și protecția statului și comunei. Aceștia îi dau gratis un local, luminatul și încălzitul, dreptul de a închiria localul, apoi o bună subvenție în bani, în plus, îi plătesc administrația oficială. S-ar crede că asta e o fericire pentru teatru, și-ar putea închipui cineva că cu așa ajutoare mersul teatrului trebuie să fie perfect asigurat și traiul artiștilor la adăpost de orice necazuri materiale. Ei, nu!

Artiștii sunt foarte nemulțumiți, și mersul teatrului foarte puțin sigur și de loc convenabil.

De ce? Din cauza organizației sale administrative și artistice.

Artiștii, după legea absurdă a teatrelor, sunt de două categorii — întâi societari privilegiați, cari au permanentă parte din câștig, cari sunt proprietari ai Teatrului Național, însă proprietari minori, puși sub tutela administrației oficiale; și al doilea gajiști, cari sunt plătiți numai pe timpul stagiunii, căpătând în vacanțe numai o mică sumă, ca un fel de bacșiș; aceștia sunt ca niște uvrieri artistici pe cari epitropia societarilor îi ia, îi lasă, îi ține ori âîi gonește, după împrejurări, după nevoie și — chiar după bună sau rea dispoziție.

Care e rațiunea acestei deosebiri de clasă între artiștii noștri? Talentul, nu, căci sunt și au fost între gajiști oameni de talent, și s-a întâmplat între societari să fie mulți fără talent. Atunci ce? Iată. Legea copilărească a teatrelor prevede un număr limitat de societari: acei ce la punerea legii în aplicație au apucat să se afle în teatru, sau au fost văzuți cu simpatie de direcțiunea de atunci, au constituit societatea de proprietari minori, puși sub epitropia oficială, și au rămas de atunci buni stăpâni pe teatru, dar, din nenorocire pentru ei, niște stăpâni condamnați a rămâne vecinic minori, vecinic sub epitropie.

E lesne de înțeles că pentru cei lipsiți de talent, pentru nevoiași, aceasta a trebuit să fie o mare norocire; fără talent, nefiind bun de nimic, se-nțelege că trebuie să-ți convină a avea un câștig cât de modest asigurat. Dar pentru cei cu talent, siliți a munci singuri — ceilalți nefiind utilizabili — spre a duce întreprinderea la capăt, a fost o mare nenorocire epitropia oficială.

Și astfel, s-a recurs la înmulțirea covârșitoare a gajiștilor. Societatea neavând destule forțe să ducă Teatrul Național, a trebuit să ia cu leafă mulți artiști de afară. Atunci s-a văzut ciudatul fenomen că epitropisiții privilegiați, în majoritatea lor, steteau deoparte și priveau, iar repertoriul teatrului era dus aproape exclusiv de gajiști, dintre cari cei mai mulți aveau talente remarcabile.

Pentru a mai tempera această absurditate, s-a imaginat atunci niște mijloace de compensare a gajiștilor talentați, pe de o parte gratificațiuni speciale și personale, pe de alta perspectiva de a fi proclamați ca societari, începând cu gradul inferior și clasându-se treptat.

Cum am zice, o mică republică impotentă, care-și ia cu plată o armată de bravi mercenari. Ce este acest stat în stat? Ce este această absurditate?

Statul vrea să încurajeze și să ajute dezvoltarea teatrului, pentru aceea îl ia sub ocrotirea sa, îl ajută material într-un mod relativ destul de generos; dar cu modul acesta, oare, statul își ajunge, scopul? Nu.

Ajunge să pensionezepersoane, și încă persoane inutile, chiar rău-făcătoare instituției.

Pentru ce statul, care e reprezentat printr-o direcție competentă, nu desființează societatea și nu-și organizează, cu toate forțele teatrale de cari dispune țara , o companie în adevăr bună și completă? Pentru că nu vrea, pentru că statul se crede, cu aceea ce dă, achitat de datoria morală ce o are de a face să prospereze instituțiile de cultură.

Statul nostru dă subvenții peste subvenții la sute și mii de instituțiuni de cultură. Cum merg ele? Puțin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ți-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ți iei nădejdea. Și astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvențiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la niște instituțiuni.

Iată absurditatea.

Dar în privința teatrului absurditatea este, trebuie să mărturisim, alimentată de o cauză cu desăvârșire străină de reaua direcție a afacerilor noastre publice.

Cauza pentru care nu merge teatrul destul de bine nu e atât nici reaua lui organizare, nici lipsa de talente literare și artistice, nici incapacitatea direcțiunii, ci lipsa de alte localuri de teatru.

Sunt sigur că dacă s-ar mai clădi măcar încă două localuri în capitală, teatrul românesc — și ca artă, și ca literatură — ar prospera în zece ani într-un chip uimitor.

Publicul românesc, cu siguranță, se europenizează pe zi ce merge; el are astăzi nevoie din ce în ce mai simțitor de instituțiile de cultură europene. Succesul mereu crescând al publicisticei în genere, atât material, cât și moral, este în această privință un semn caracteristic.

Dacă față-n față ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenția statului și altul să stea și să fie deștept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar crește și ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-și închiză baraca, oricât ar vrea să-și legitimeze existența și dreptul la pomana oficială, împărțind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerșetorii și chilipirgiii de loji și de staluri gratuite, și celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun și plătește bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care și-ar pune nu numai obrazul, ci și capitalul în joc, care ar avea sorți să-și vază inteligența și munca lui proprie răsplătite și capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu și-ar permite să țină porțile teatrului închise șase luni de zile, iar în celelalte șase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu și-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu și-ar permite să dea la o parte talentele și să scoață înaintea publicului nulitățile.

Un așa director în fine nu și-ar permite să joace piese absurde pentru amiciția autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puțin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii și, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiștilor și oamenilor de serviciu și onorarele autorilor, și pentru că ar ști că la semestru nu are să încaseze de la visterie și din alte părți nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin inițiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar și artistic. Când zic inițiativa privată, nu mă gândesc, Doamne ferește! la asociațiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ține prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere și de pierzare prin accese de patriotism și naționalism.

Când zic initiativă privată, înțeleg o asociație de capitaluri care să construiască în București două localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Și pe lângă câștigul material, asociația ar putea avea și mulțumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente și viitoare, la propășirea teatrului în țara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată și-n același timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.

Acest text a fost scris de ION LUCA CARAGIALE sub titlul „Teatrul Nostru”.