Cornel Todea se odihnește pe veci

Regizorul Cornel Todea, directorul Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, a decedat joi,  30 august, la vârsta de 76 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX angajaţii instituţiei de spectacole. Cornel Todea, directorul Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti - funcţie pe care a ocupat-o din 1991 -, s-a născut pe 18 noiembrie 1935, la Cluj.

A urmat, între anii 1954 - 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie "I. L. Caragiale", Facultatea de Teatru, specializarea Regie, Bucureşti, şi era doctor în arte.

Printre spectacolele montate de Cornel Todea la Teatrul "Ion Creangă" se numără: "Cărăbuşii", după o povestire de Stanislaw Ignacy Witkiewicz (premiera pe 1 octombrie 2011); "Un lup, o capră şi trei iezi", scenariu de Monica Patriciu, după Ion Creangă (premiera 10 octombrie 2009); "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" (premiera 6 octombrie 2007); "Harap Alb", după Ion Creangă (premiera pe 14 mai 2005), "Pinocchio" după Carlo Collodi (premiera pe 14 februarie 2003). 

În noiembrie, anul trecut, Cornel Todea a primit verdictul de colaborator al Securităţii din partea CNSAS. În dosarul CNSAS se preciza că Todea ar fi fost "turnător" încă de la vârsta de 15 ani, relaţia cu Securitatea a directorului Teatrului "Ion Creangă" începând în 1950. Elevul Todea ar fi semnat un angajament "pentru acoperirea informativă a colegilor de clasă".

Echipa Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti şi-a exprimat regretul faţă de decesul regizorului Cornel Todea, care a fost director al instituţiei, într-un comunicat remis MEDIAFAX care prezintă realizările artistului.

"În data de 30 august 2012, la prânz, maestrul Cornel Todea, îndrăgit regizor şi manager al Teatrului «Ion Creangă», s-a stins din viaţă la vârsta de 76 de ani", scrie în comunicat.

Documentul rememorează realizările lui Cornel Todea: "Născut la Cluj, pe 18 noiembrie 1935, Cornel Todea a absolvit cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică şi a pus în scenă peste 50 de piese de teatru la Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional Iaşi, Teatrul Naţional Cluj, Teatrul Naţional Craiova, teatre din Bucureşti (Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul  Nottara, Teatrul «Ion Creangă»), Teatrul din Piatra Neamţ, Teatrul din Constanţa; a regizat peste 200 de spectacole teatru-TV, emisiuni muzicale, de divertisment, filme artistice şi documentare la TVR; peste 300 de talk-show-uri şi a obţinut numeroase premii şi distincţii de recunoaştere internă şi internaţională".

De asemenea, nu este uitată contribuţia majoră pe care Cornel Todea a avut-o la dezvoltarea teatrului pentru copii: "A marcat destinul teatrului pentru copii din România, aducând în România conceptul de educaţie timpurie - teatru pentru copii cu vârsta de 0-3 ani - la Teatrul «Ion Creangă», singura instituţie de gen din România care practică acest tip de spectacole. Din iniţiativa sa, în 2005, a organizat Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti», aflat la cea de-a VIII-a ediţie în acest an".

În comunicatul Teatrului "Ion Creangă" este făcut şi un portret al omului Cornel Todea: "Model de dăruire şi ambiţie nemărginită pentru promovarea artelor dedicate celor mici, dincolo de vasta sa experienţă profesională, Cornel Todea rămâne un manager iubit de echipa Teatrului «Ion Creangă», pe care a îndrumat-o mai bine de 24 de ani şi pe care a îndrăgit-o atât de mult".

Echipa teatrului se angajează să continue planurile regizorului: "Aflată în plină pregătire pentru începerea noii stagiuni, aceasta promite cu dăruire că nu va renunţa să facă tot posibilul pentru ca visele maestrului Cornel Todea să se împlinească: continuarea cu cât mai multe ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti» şi reinaugurarea sălii din Piaţa Amzei, care se află în prezent în reabilitare. Sunt clipe grele încercate de instituţia de teatru pentru copii, dar aceasta rămâne alături de familia artistului şi de public".

Şi Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi-a exprimat regretul faţă de decesul lui Cornel Todea, adresându-i acestuia o scrisoare simbolică de rămas bun, de la Gala Tânărului Actor HOP, eveniment care l-a avut ca director artistic pe regizorul decedat joi.

"Dragă domnule Todea, prietenii, colegii, concurenţii, noi toţi cei prezenţi la Gala Tânărului Actor HOP îţi mulţumim pentru ceea ne-ai oferit de-a lungul timpului, pentru generozitatea-ţi de care ne-am bucurat, pentru dragostea cu care ne-ai înconjurat în fiecare moment al vieţii tale", începe scrisoarea. "Suntem aici, la Mangalia, în cea de-a doua zi a celei de-a XV-a ediţii ale Galei HOP şi ne simţim mai singuri, dar ştim că eşti şi vei fi mereu cu noi, când îţi vom duce mai departe visul început din dragoste pentru teatru", continuă, cu acelaşi ton, mesajul de rămas-bun.

Cornel Todea este descris ca un "suflet tânăr, spirit ales, fin observator al caracterului uman, plin de energie, mereu zâmbitor, cu un cuvânt bun pentru fiecare". "Aşa vei rămâne în sufletele noastre! Îţi vom simţi lipsa enorm, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace! Cu tristeţe pentru pierderea suferită, suntem alături de familia îndoliată în această grea încercare", se încheie scrisoarea.

Admiratorii şi prietenii îi pot aduce un ultim omagiu artistului sâmbătă, între orele 11.00 şi 15.00, la sala Rapsodia de pe Lipscani nr. 53, spaţiu de spectacole temporar al Teatrului "Ion Creangă".

Înmormântarea va avea loc duminică, 2 septembrie, la prânz, pe Aleea Artiştilor din cimitirul Bellu.

Orice poveste de viaţă poate fi o piesă de teatru?

Orice iniţiativă în zona teatrului independent este bine-venită, câtă vreme în teatrele subvenţionate şansele pentru artiştii tineri sunt, practic, inexistente. Situaţia este gravă pe termen lung, pentru că actorii şi regizorii proaspăt absolvenţi nu au unde să se formeze cu adevărat, jucând, după ce termină facultatea, iar asta va duce în câţiva ani la o schimbare la faţă a peisajului teatral. Ceea ce, în principiu, nu e rău, numai că fenomenul e mai complicat. Proiectele independente, făcute în cea mai mare parte din pasiune şi fără fonduri, rămân de obicei într-o anumită zonă, în care tendinţa minimalistă se confundă cu sărăcia mijloacelor, compensată în multe cazuri, e-adevărat, de talent.

 

Este şi cazul proiectului „Scrie despre tine” iniţiat în urmă cu ceva vreme de Vera Ion şi Sorin Poamă, o regizoare şi un actor, care au construit un atelier de creaţie dramatică, materializat acum într-un spectacol. Ideea presupune un traseu interesant, se porneşte de la o poveste reală, a oricui este dispus să o spună, şi ea este transformată după aceea într-o piesă de teatru, ce va fi pusă în scenă. Iar spectacolul „Ich Clown”, care a avut premiera săptămâna trecută, e exemplul concret. Un exemplu concret de experiment în mare parte reuşit şi interesant, ca propunere, în contextul social şi teatral actual.

Problema poate apărea atunci când o afirmaţie precum cea a Verei Ion este înţeleasă greşit. Şi n-ar fi greu să fie înţeleasă greşit pentru că porneşte de la o premisă greşită. „Pe măsură ce lucram la atelier am descoperit că e un lucru împotriva căruia merită să lupţi: toti participanţii spuneau «povestea mea nu e suficient de interesantă», «povestea mea nu merită să devină o piesă de teatru», «povestea mea e banală». Or, impresia asta, cred eu, e dictată de marile piese, de marii autori, considerăm că e mai interesantă povestea unuia care a trăit la 1800 şi despre care a scris Cehov decât povestea noastră. 

Aşa suntem învăţaţi, dar e un lucru care se poate schimba foarte uşor. Noi oferim un cadru în care s-avem grijă să nu existe judecăţi de valoare şi niciun fel de chestii d-astea ca «aaa, te-ai făcut de râs». Încercăm, tocmai, să ne dezbrăcăm de toate ezitările astea. Fă-te de râs, e ok, toţi suntem penibili, whatever, ştii?” Iată ce spune Vera Ion. Se impune, cu siguranţă, o discuţie amplă despre valoare artistică etc., atunci când invocăm un nume precum Cehov, dar în acest context lucrurile sunt simple. Orice poveste personală poate deveni subiect de piesă de teatru, roman, scenariu etc., cât timp există un artist care să o vadă şi să o transforme din fapt banal în act artistic. Dar nu considerăm o poveste „a unuia de la 1800” mai interesantă pentru că „aşa suntem învăţaţi”, ci pentru că în situaţia cu pricina vorbim despre valoare artistică…

Desigur, dacă luăm proiectul „Scrie despre tine” drept ceea ce este – adică o încercare interesantă de a construi o formă de teatru cu funcţie aproape exclusiv socială şi aproape deloc artistică – atunci, totul e în regulă şi-l vom analiza ca atare. Spectacolul „Ich Clown”, prezentat în Mansarda Boarder’s, de pe strada Domniţa Anastasia, din zona veche a Bucureştiului, e o propunere care ar fi cu adevărat reuşită, dacă nu s-ar încăpăţâna să demonstreze cu orice preţ că „povestea mea e interesantă”. O poveste interesantă pentru mine şi pentru un grup restrâns poate deveni cu adevărat interesantă pentru ceilalţi, dacă din ea se extrage acel ceva cu valoare general umană şi când se renunţă la detaliile nesemnificative. Povestea celor trei prieteni cu existenţă cotidiană complicată, în problemele cărora recunoaştem cu toţii probleme cotidiene cu care ne confruntăm, devine atât de repetitivă după o oră, încât se anulează. Şi asta, pentru că liniile pe care sunt construite personajele rămân de la început şi până la sfârşit în zona schematicului. Ceea ce dăunează şi actoriei, pentru că, deşi inteligent construite, rolurile se golesc la un moment dat de substanţă. Cunoşti exact ticurile verbale ale personajelor, ştii ce gesturi vor face, ştii cum vor rosti următoarele cuvinte, ştii cum vor acţiona, iar în absenţa surprizei, atenţia spectatorului începe să pălească.

Am urmărit reacţia publicului, în seara premierei. Un public restrâns, venit în miez de vară la un micuţ teatru independent, într-o mansardă care poate fi minunat exploatată, venit să stea nu în fotolii confortabile, ci pe perniţe colorate, aşezate pe jos, aproape de spaţiul scenei şi să vadă o poveste despre „noi”. Hohotele de râs din primul sfert de oră, stârnite de rostirea moldovenească a lui William, băiatul din Vaslui care câştigă bani cântând prin Europa, sau de replicile lui Adi, actorul care n-are unde să joace… sau ale lui Dragoş, tânărul dominat de părinţi şi de iubită, toate se sting încet, încet în partea a doua a spectacolului. Şi asta nu pentru că actorii n-ar mai juca la fel de bine sau pentru că povestea n-ar fi „interesantă”. Ci pentru că ceea ce a fost interesant în ea s-a epuizat la un anumit moment. Tot restul înseamnă variaţiuni pe aceeaşi temă, care nu mai pot reţine atenţia. Nici măcar scena masturbării, pe care e evident că realizatorii spectacolului mizează puternic. Şi asta, pentru că e doar un detaliu nesemnificativ, prelungit în stil naturalist, pe ideea „nu suntem pudibonzi şi vrem să vă arătăm asta cu orice preţ”.

Ca o bucată extrasă dintr-o mare de vieţi, spectacolul are farmec, dar, conform principiilor lui Aristotel – desigur, învechite… – îi lipseşte unitatea de acţiune. Şi-i lipsesc începutul şi sfârşitul. E doar un mijloc… Nu începe de nicăieri şi nu duce nicăieri. Ca exerciţiu de actorie, este, fără dubiu, o reuşită, Sorin Poamă, Andrei Şerban, Alexandru Potocean, Ilinca Harnut, Cristina Gavruş şi Vera Ion, îşi construiesc rolul într-o zonă a firescului bine asumat, care nu le scapă de sub control. În privinţa regiei însă, Vera Ion nu are, din păcate, curajul să taie lungimile în plus şi să dea rotunjime spectacolului. Actul artistic presupune şi asta: să ciopleşti ce e de prisos şi să ai curajul să arunci, ca să rămână esenţialul. „Dar ce e esenţialul, atunci când spunem o poveste adevărată?” mi-ar răspunde, probabil, creatorii spectacolului… 

Articol publicat de Monica Andronescu in revista YORICK.