Caragiale la putere

Situația politică

[Orizontul politic se limpezeşte.] 

Orizontul politic se limpezeşte. Budgetele s-au votat.

Pentru fiecare tagmă de patrioţi s-a prevăzut o rubrică grasă după clasă. Adevăraţilor patrioţi, celor calzi, li s-a înmulţit leafa.

Celor mai reci li s-a mănţinut cifrele cele din trecut.

Celor bănuiţi ca duşmani ai principiilor republicane li s-a făcut un scăzământ de 50 la sută.

Iar cei opozanţi pe faţă au fost trecuţi la iconomii.

Un act din cele mai patriotice se va săvârşi zilele acestea în Cameră.

Se va vota o subvenţie pentru încurajarea fabricei de la Chitila, ca industrie naţională.

Bată-l să-l bată de zahăr! aşa e el, dulce.

Se vede că fabricanul de la Chitila a îndulcit pe patrioţii deputaţi, şi dânşii, ca să-l încurajeze la îndulcire, au luat patriotica hotărâre de a-i da o subvenţie de 1.200.000 franci.

Îndulcire reciprocă şi mutuală.

Iată avantajul principiilor republicane.

Nu, orice s-ar zice, orice s-ar face, Republica este şi va fi o acadea enormă, din care republicanii vor suge esenţa sfintelor principii.

Trăiască dar sfânta acadea, cu condiţia ca să ne fie şi nouă permis a trage pe dânsa cu limba măcar o dată pe zi!

 

 

Textul a apărut, prima dată, în „Bobârnacul”, II, nr. 21, sâmbătă, 24 martie 1879, p. 1, cu acest titlu şi fără semnătură. Neretipărit. Neinclus în ediţiile anterioare celei din 2011.

Inclus pentru prima dată în ediția I. L. Caragiale, Opere, IV (2011), p. 236–237. Textul de bază, în „Bobârnacul” (1879). Recuperat şi republicat de Florin Manolescu, în Caragiale și Caragiale, 1984, p. 380–381, la Addenda. (Nota editorilor, ed. cit.).

Sursa online: Centenar CARAGIALE

Moftangii - de Ion Luca Caragiale

Românul

Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu.

Născut dintr-o familie săracă dar onestă, el este fiul operelor sale, şi, deşi democrat prin naştere, el face parte din aristocraţia inteligenţii, a meritului, ştiinţei, artei, culturii ş.cl.

Dar... născut dintr-o veche familie de adevăraţi boieri, cari au ştiut totdeauna să pună interesul patriei mai presus de interesele de clasă renunţând la privilegii, el, aristocratul get-beget, este adevăratul democrat... 

Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie!

Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită Rrromânia în cazul întâi, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte până la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional.

El stimează agricultura, dar visează o industrie mare naţională, care să ne scape de tributul ce-l dăm străinilor: ceea ce-l înspăimântă este o cucerire a Rrromâniei pe terenul economic de către infamii de străini, ajutaţi de copiii vitregi ai ţărişoarii lui!

E om de partid, câtă vreme nu-i vorba decât de vederi asupra politicii interioare. Îndată însă ce e vorba de a ne prezenta faţă cu străinii, el crede că toţi românii trebuie să uite micile pasiuni şi, dându-şi mâna frăţeşte, să păşească strâns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi culturală a Naţiunii! Inimicul comun este străinul! jos Străinismul!! sus Rrromânismul!!!

Oricine gândeşte altfel... e un trădător!

Moftangiul se găseşte în toate clasele sociale; speţa lui furnică pe toate căile de comunicaţie (afară de rare excepţii, cu bilet gratuit) şi e incuibată din cele mai mândre palaturi până în cea mai modestă odaie de hôtel garni¹.

Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi rrromân adevărat... Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata sa te zdrobească.

Moftangiul român este:

Din clasele primare până la bacalaureat - anarhist;

De la bacalaureat până la primul examen de universitate - socialist;

De la primul examen până la licenţă - progresist;

De la licenţă până la slujbă - liberal;

De la slujbă până la pensie - conservator.

De la pensie încolo, împărtăşeşte principiile tinerimii universitare... Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo manifestaţie mai mult sau mai puţin politică ori nepoliticoasă a studenţilor mai mult sau mai puţin rrromâni!

Rromânca

Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de avocăţel, de ofiţeraş, de popă - să fi fost papa bulgăroi, sârbotei sau grecotei - moftangioaica este româncă şi prin urmare nobilă, et par conséquent² nu poate suferi mojicimea.

Ea este patronesă în comitetul unei sau mai multor societăţi române de binefacere sau de cultură naţională.

Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques³, încolo franţuzeşte — acu ia lecţii de limba engleză.

În fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus până la cel de jos, căutând eşantiioane şi negăsind, malheureusement⁴, niciodată ce-i trebuie. Bogată ca şi săracă, adeseori i se-ntâmplă din distracţie, când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manşon sau sub rotondă⁵.

Moftangioaica îşi opreşte totdeuna cupeul d-a curmezişul stradei.

Pentru dânsa sunt numai două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!

Dânsa are unul sau mai mulţi adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci de datorie: o femeie de aşa înaltă extracţiune trebuie să aibă un suivez-moi⁶.

Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decât să-şi arate unei amice sărace toaletele şi să-i spuie preţul lor fabulos, şi apoi proiectele, planul şi devizul toaletelor viitoare.

Moftangioaica săracă este foarte discretă; de aceea, nu despreţuieşte fondurile secrete, ba chiar din contra. Pentru cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica română.

Crudă, adică necoaptă, primeşte cadouri de la răscopţi bogaţi; răscoaptă, face cadouri la săraci necopţi, adică la cruzi:

- Ah! crudule!

Când e vorba de lista "victimelor" ei, moftangioaica română uită şirul, numele şi datele; are însă în privinţa aceasta despre amicele ei o memorie prodigioasă.

Când vrei să flirtezi cu moftangioaica, se răţoieşte şi fleorţăieşte. Îi vorbeşti serios, râde; glumeşti, e foarte serioasă; o saluţi, d-abia moţăie; o iubeşti, te spune târgului.

Moftangioaica e amatoare de înmormântări de lux. Trecând prin faţa cluburilor, jalnica scoate capul afară din cupeu. După cimitir, un tour au bois⁷, cu ochii plânşi şi cu chipul încadrat în dantelă neagră, este obligatoriu.

Moftangioaica e o româncă bravă: ea ştie suferi, cu hotărârea şi eroismul caracteristice românului, tortura concertelor clasice, fort en vogue⁸ astăzi... Astfel, dacă-ţi place muzica, fereşte-te să mergi la acele concerte: de câte ori orchestra o avea un pianissimo, moftangioaica commencera à causer fortissimo⁹...

Moftangioaica sufere în genere de stomac; oricând are să iasă în lume seara nu mănâncă toată ziua în vederea corsetului. Astfel, e prudent să nu o prea iei la vals: suflarea ei te face să-ţi aduci aminte cu mult regret de mirosul violetelor de Parma.

Poftită ori nepoftită, ea trebuie să se afle la toate balurile de rigoare, ale curţii, ale societăţilor, ale lumii mari, la reprezentaţiile prime, extraordinare sau de gală.

Ea e abonată la L'Independance roumaine şi trebuie să figureze neapărat în Carnetul lui Claymoor.

Fiecare moftangioaică spune bucuros din fir în păr toată conversaţia care a avut-o cu prinţesa moştenitoare "aproape o jumătate de ceas" la balul din urmă de la Cotroceni. Câte moftangioaice au fost la bal — că nu lipseşte una! — vezi dumneata câte jumătăţi de ceasuri a ţinut acel bal minunat.

O moftangioaică gătită şi împopoţonată de şapte ori mai scump decât s-ar putea explica prin mijloacele consoartelui d-sale, dacă o întrebi ce părere are despre prinţesa:

— Fie, mon cher; nu zic! e tânără; frumuşică, si vous voulez¹⁰; da' ... prea e luxoasă!

Când vorbeşte de regina, zice: la pauvre!¹¹

La balul curţii mai ales, cum s-a abţinut toată ziua de mâncare, abuzează de şampanie, de icre, de îngheţată, de bomboane — nu de plăcere ori de lăcomie, nu!... de datorie... O dată supează cu un "amic", pe urma cu un curtezan, mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rândul lui dumnealui: "Aide, cocoşelule, la bufet!" Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec frappé, iar ciucalată fierbinte... A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i prescrie o cutie şi jumătate de capsule de ricin.

După fiecare bal du monde¹², a doua zi, caii doftorilor mondains aleargă până le iese limba de un cot.

Culmea supărării — să o scape din vedere Claymoor.

Culmea ambiţiei — un minister pentru bărbat şi un secretariat pentru amic.

A! să nu uit...

Când vezi două moftangioaice amestecându-şi alifia de pe buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot suferi.

— Ah! ma chère, je ne puis la sentir!¹³

Savantul

Important bărbat - bărbat serios.

Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale, preferă dintre acestea pe cele de ginte latină. Dacă nu e încă în Academie, are să fie.

E un exemplar de lux în galeria moftangiilor români şi costă scump.

Teorii nouă din cărţi vechi — invenţiuni pe cari străinii, vrăjmaşii Rromâniei, apucă de le fac mai-nainte — studii speciale — misiuni la staţiuni balneare — comisiuni şi delegaţiuni — conferenţe savante, un fel de pot-pourri de fapte diverse ştiinţifice — apoi direcţiuni de instituţiuni şi publicaţiuni — toate astea trebuie să coste scump.

Tipul nostru iubeşte, mai presus de orice, Ştiinţa şi Rromânia, cărora le sacrifică activitatea, liniştea, sănătatea, familia sa, tot. El susţine că ştiinţa, deşi esenţial umană, trebuie, mai ales la o naţiune mica şi tânără ca a noastră, să fie naţională. El constată în fiece moment cu mândrie progresul prodigios al ştiinţelor rromâne.

El dirijează un institut naţional savant sau, dacă încă nu până acuma, va inventa unul sau două pentru a le dirija - institute absolut indispensabile Rromâniei, care este şi trebuie să fie centrul şi farul cultural în Peninsula Balcanică... Ar fi o ruşine să lăsăm pe Bulgaria să ne ia înainte!

De exemplu. Este absolut indispensabil să întemeiem un institut pentru domesticirea, prăsirea şi educaţia licuricilor — lampyris resplendens — având misiunea de a studia un nou sistem de luminare a oraşelor rregatului cu aceste interesante gângănii fosforescente. Închipuiască-şi acu orice rromân cu dorr de ţarră câtă economie şi ce lumină! strălucitoare, gratuită şi — igienică!

Dar pentru asta, savantul nostru, bărbatul ingenios, patriotul neobosit, care a descoperit această luminoasă idee, trebuie să călătorească în cele două emisfere, spre a studia, primo: deosebitele sisteme de luminare a capitalelor mari, secundo: diferitele speţe de lampyris resplendens... După spusa entomologiştilor, există până acuma vreo patruzeci, afară, se-nţelege, de acele pe cari le va mai descoperi savantul nostru.

Moftangiul ştiinţific este sacrosanct.

Nici un guvern nu cutează, nu gândeşte măcar să se atingă de el şi de institutul lui; sunt lucruri inviolabile: ar fi în guvern care ar vrea să stingă lumina, să rearunce România în obscuritate! Din contra, la fiece buget nou, trebuie să se crească cifra respectivă — progresul ştiinţei reclamă şi alt progres: progresul paragrafului respectiv.

Şi toate astea, fiindcă ştiinţa e mai presus de luptele politice; guvernele sunt trecătoare, ştiinţa e eternă într-o ţară eminamente constituţională, apa trece, moftangiii rămân.

Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puţin decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei europene; când are oarecare talent şi spirit, critica-l iritează şi-l neodihneşte ca pe o cochetă bătrână care se teme să nu se afle în sfârşit că are dinţi falşi şi păr prepus. De aci se vede cum între moftangii, cei de spirit şi cu oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii.

Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statua încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteozarea sa — a acestui mare luptător naţional în ogorul ştiinţei rromâne!

Moftul român, 1893, nr. 3, 5, 7

Note

1. Hotel cu camere mobilate (fr.).

2. Şi prin urmare (fr.).

3. Cu slugile (fr.).

4. Din nenorocire (fr.).

5. Pelerină largă de damă.

6. Însoţitor (fr.).

7. O plimbare la şosea (fr.).

8. Foarte la modă (fr.).

9. Va începe să vorbească fortissimo (fr.).

10. Daca vreti (fr.).

11. Saraca! (fr.).

12. E în lumea bună (fr.).

13. Ah, draga mea, n-o pot suferi! (fr.). 

Sursa online: The Titi Tudoreancea

Leac de criză de I.L. Caragiale

 Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finanţiară, care ne bântuie de atâta vreme fără s-avem speranţă a scăpa aşa de curând, cu atât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de, pe vremea războiului din urmă ruso-româno-turc. N-am pretenţia să pricep economia politică şi, prin urmare, nu voi căuta să fac vreo paralelă între starea actuală economică şi starea în care se afla ţara noastră până în ajunul marelui război. 

Ştiu însă că lumea toată se plângea tot aşa de amar ca şi astăzi de lipsa banilor pe piaţă. O sumă de negustori mari scrâşneau, văzându-şi apropiata cădere; iar cât despre negustorii mici, aceia erau mai leşinaţi decât muştele apucate pe neaşteptate de o toamnă aspră şi timpurie d-abia îşi mai trăgeau sufletul. 

Când ajunsese criza în toiul ei şi lumea era cuprinsă de ultima deznădejde, iată că se declară războiul. M-am dus la un prieten, băcan mare, la poziţie principală în Podul Mogoşoaii; îl ştiam la marginea prăpastiei: faliment sigur în negoţ şi casele, care erau proprietatea nevestii, ipotecate cu vârf.

— Ai auzit? război! îmi zice băcanul cu un ton cu totul altul decât al mâhnirii.

— Atâta ne mai trebuia! nene Matache, îi răspunsei eu. Război ne mai trebuia, ca să ne prăpădim de tot.

— Las că-i bine, adăogă omul cu tonul şi mai accentuat, frecându-şi palmele cu multă satisfacţie. Iei ceva? fac eu cinste.

A făcut cinste şi, pe câtă vreme beam un păhăruţ de pelin, mi-a ţinut o lecţie de înaltă economie politică:

— Criza, vezi dumneata, drăguţă, este paregzamplu, cum să zic? pardon, ca o boală, ca o bubă... coace, coace mereu; coace pe dedesubt şi te prăpădeşte. Care va să zică, dacă o spargi, te-ai uşurat...

Apoi, cu multă nerăbdare:

— Ei! când începe? când începe? Pe urmă cu mult dor:

— Aah! să-i mai văz o dată pe amicii noştri! fraţii noştri! naşi brat maladeţ! că de mult nu i-am mai văzut!

Am înţeles îndată cu câtă nerăbdătoare dragoste aştepta neica Matache pe pravoslavnicii noştri amici şi, ca să-i fac plăcere, i-am răspuns:

— Apoi, nene Matache, îi aşteptăm; mult-mult peste vreo patru-cinci zile trebuie să-i vedem.

— Să te-auză Maica Precista!... Apoi nici nu mai mergea, domnule!... Ne prăpădeam de tot!... Să vezi dumneata ce-o să curgă peste câtăva vreme în Bucureştiul ăsta pârlit: lapte şi miere drăguţă!

Mai nainte de cinci zile, primele regimente ruseşti au apărut.

Întâi, veneau câte puţine, apoi din ce în ce mai multe, până ce, pornind în grămadă mare către Dunăre, au umplut Bucureştii. Şi, în adevăr, previziunile băcanului meu s-au izbândit cu vârf şi-ndesat. Sfinte Nicolae! ce ploaie, ce torente binefăcătoare de carboave şi depoli asupra ţării şi capitalei. Ce berechet! ce belşug! Dacă armatele imperiale or fi datorit în parte succesul lor peste Dunăre armatelor noastre româneşti, nu puţin au datorit acel succes şi binecuvântărilor sărăcimii şi sărăciţilor din ţară şi din capitală. Averi întregi aproape de pieire au fost salvate; altele s-au făcut din nimic. Fireşte că aşa trebuia să se-ntâmple. De unde lumea toată sta cu mâinile-n sân, deodată s-a pornit pe o activitate nebunească, imediat şi enorm de scump plătită. Un litograf avea numai o biată presă, la care tipărea cărţi de vizită, câteva sute pe săptămână, îndată şi-a instalat cinci prese şi s-a pus să tipărească etichete de băuturi de lux: Martell, trei stele, Champagne veuve Cliquot, Xeres şcl. şcl. Şi aşa toţi litografii şi tipografii.

Pe când ei trăgeau etichetele, căruţaşii cărau în goană sticle la pimniţele cârciumarilor, prefăcute în tot atâtea laboratorii pentru prepararea conţinutului: mii şi sute de braţe nu biruiau să pritocească şampaniile, vinurile, cognacurile şi licorurile fine, în vederea cărora lucrau presele.

"Odăi mobilate cu chirie!" Cine n-avea odăi mobilate cu chirie? Familia-toată se muta într-o şură, într-o magazie din curte, şi odăile le dedeau mobilate muscalilor. Vezi ce politicoasă şi ospitalieră populaţie! Două chichineţe cu câte un pat, o masă, un scaun, un lighean şi o lampă trei, patru, chiar cinci sute de lei pe lună. La drept, nu era mult, fiindcă nu se număra cu francul, ci cu carboava, ori mai bine cu polul: 15, 20, 25 de poli. Şi muscalul galant dedea fără vorbă. Mulţi plăteau astă-seară pe o lună înainte, şi a doua zi dimineaţă repede-şi făceau geamantanul şi plecau... Unde? unde poruncea împărăţia. Cum pleca chiriaşul, repede la loc biletul: "Două odăi spaţioase mobilate cu luna!" Şi iar: 15, 25 de poli. Până seara chichineţele erau închiriate din nou. În cârciume, în birturi de orice mână, în toate localurile publice, un minut nu se oprea deverul.

Într-un birt francez de cea mai naltă clasă, am văzut cu ochii mei următoarele. Au intrat şi s-au aşezat la masă un general cu familia, Era tatăl, mama, fată tânără cu guvernantă şi doi băieţandri. După toate aparenţele, era o familie foarte distinsă şi foarte bogată. Au dejunat după maniera franceză, cu ouă, un fel de bucate, friptură, prăjituri, fructe şi brânză; au băut bordeaux şi şampanie (cunoşteam etichetele), apoi cafea, cognac şi liqueur (asemenea). Socoteala: quaz cents cinquante francs! adică pe româneşte: patru sute cincizeci de franci! A plătit generalul fără să mişte măcar din sprânceană, cum am plăti eu sau dumneata 2 lei şi 50 la lenache.

Într-o seară la Raşca-n salon, era multă lume. La o masă erau mai mulţi ofiţeri ruşi, cam trecuţi. Provocaţi în adevăr, sau numai porniţi de ţâfnă, au început să înjure franţuzeşte pe nişte meşteri români de la o altă masă; românii au ripostat, şi de aci, după câteva replici violente, s-a încins o bătaie în regulă. Muscalii erau în minoritate: ba încă unii de la alte mese, înţelegând că n-au dreptate camarazii lor, au intervenit în favoarea românilor. Totuşi bătaia ar fi continuat şi desigur ar fi luat proporţii primejdioase, dacă un muscal, care intra pe uşă, n-ar fi strigat în gura mare un nume muscălesc foarte greu de ţinut minte. Muscalii bătăuşi s-au oprit ca prin farmec înlemniţi. Asta a impus şi românilor. Toţi luptătorii au stat pe loc în picioare. Atunci a intrat, urmat de aghiotanţi, un general — era comandantul pieţii. S-a aşezat şi el la o masă, făcând semn ofiţerilor să stea fiecare la locurile lor. Atunci ofiţerii muscali şi românii bătăuşi au fraternizat şi s-a băut şampanie până la ziuă de peste două mii de franci. Cine a plătit-o, nu trebuie să vă mai spun.

Bucureştii erau acum în culmea prosperităţii. M-am dus la nenea Matache. L-am găsit foarte vesel.

— Ai avut dreptate, neică Matache...

— Aşa-i că s-a spart buba, drăguţă? îi ştiam eu leacul ei. Zic:

— Da, neică Matache, dar eu nu-i credeam pe muscali aşa galanţi...

— E împărăţie mare, drăguţă; nu-ţi spuneam eu? În acel moment, iată că se opresc din goană trei cazaci călări, un ofiţer şi doi soldaţi. Nenea Matache şi-a compus numaidecât surâsul oficial, plin de graţie. Ofiţerul a descălecat, a dat calul unui soldat şi a suit treptele în prăvălie. Era un băiat foarte frumos şi foarte distins; o figură blândă şi veselă; se vedea că venise în fugă de departe şi-i era degrabă să meargă şi mai departe. Iată ce a târguit. A băut un cognac şi a gustat un sanwich cu icre. A dat o jumătate de ocă de rachiu la oamenii lui, câte o jimblă şi o bucată de brânză de burduf, cam tot de o jumătate de ocă. Atât. A scos punga şi a trântit un pol de aur pe tejghea. Nenea Matache a luat polul şi i-a dat cazacului restul o jumătate de rublă. Cazacul a salutat, s-a suit pe cal şi a pornit în trap mare către miazăzi. Nenea Matache a văzut ce ochi mari făceam şi, om deştept, a înţeles că mi se păruse socoteala prea-prea.

— Vezi d-ta, drăguţă, zice, ce e şi cu războiul ăsta! Văzuşi bietul băiat! om tânăr şi de familie! cum îl trimete împăratul să-l prăpădească păgânii, pentru ca să ne apere pe noi creştinii! E lucru mare, drăguţă!

— Da încă, zic eu, până la păgâni... Nenea Matache a zâmbit cu mult înţeles:

— Lasă, zice, drăguţă; sunt fraţii noştri. Cu atâta s-aleg şi ei, cu ce cheltuiesc pe la noi; căci cine ştie câţi se mai întorc înapoi!

O lacrimă de compătimire pentru soldaţii împărăteşti şi de recunoştinţă pentru ţarul liberator încolţi în ochiul lui nenea Matache. În vremea aceasta, începu să treacă între gărzi călări şi pihotă sute de căruţe încărcate cu nişte lădiţe, foarte grele desigur, deoarece în fiecare căruţă erau numai câte două. Erau bani carboave şi poli imperiali! Nu ne venea să ne credem ochilor.

— Uite, drăguţă, uite! Bre! ce va să zică puterea împărătească, drăguţă!

*

L-am întâlnit zilele astea pe negustorul meu, foarte opărit.

— Ei? neică Matache, ce zici de criza asta?

— E lucru mare, drăguţă! Aşa ceva nu s-a pomenit de dinaintea războiului.

— Îţi mai aduci aminte?

— Frumoase vremuri!... nu mai apucăm noi aşa vremuri frumoase, drăguţă!

— Şi nu se vede, zic eu, nici o scăpare, nici un leac... doar poate recolta.

— Ce recoltă! drăguţă, răspunde oftând negustorul... îi ştiu eu leacul crizei; dar acu nu prea sunt semne... Văz că fratele nostru nu mai vrea să dea pe la noi; se duce la Ţarigrad prin altă parte... O fi supărat pe noi.

Cugetările domnului Caragiale

• Evanghelistul ne spune: dacă-ți dă cineva o palmă, întoarce obrazul tău și pe partea cealaltă. Bunătatea moralistului putea merge și mai departe: dacă tu prinzi pe cineva la nevasta-ta,  cere-i pardon și poftește-l și mâine seară. 

• Politicienii maghiari suferă de șovinism; politicienii români suferă de brașovinism! 

• Într-o serată literară, opiniile cele mal sincere sunt adesea căscăturile. Artistul trebuie să fie bărbat – muzele sunt femei. 

•  În politică, un om fără principiile noastre e un om pierdut; el se poate regăsi când ni le îmbrățișează. 

• Deplorabil te poate face oricine; numai tu însuți te poți face ridicul. 

Cugetările au fost scrise de I.L. Caragiale pentru Calendarul Moftului Român în anul 1902. 

La un chef cu I.L. Caragiale

Istoricul poeziei scrisă la un chef... aparține autorului – D. Teleor 

„Ca bun prieten cu  regretatul mare scriitor I.L. Caragiale, îl întâlneam foarte adesea și conversam despre lucruri comice și stam întotdeauna împreună ore întregi.

Adesea, ședințele satirice, dacă se țineau Ia vreun birt sau Ia vreo băcănie nobilă și cu vinuri  bune, se  prelungeau până târziu noaptea.

În Decembrie 1895, aflându-mă cu maestrul în băcănia Grancea, de peste drum de Palatul Regal, după oarecari gustări de icre negre, pateuri, și alte delicatese, după oarecare Drăgășani de cel mai bun, ne-a  venit o inspirație grozavă și am improvizat   poezia sau poema ce urmează. Am improvizat-o compunând întâi nenea Iancu o strofă și apoi eu alta. Strofele au fast scrise, Ia rând, de Caragiale care zicea: „Mă...sunt reușite și e păcat să le uităm”.

Manuscrisul s-a făcut, contrar obiceiului maestrului, pe hârtie proastă, de înfășurat  măsline și Ia    urmă mi-a pus întâi numele meu și apoi pe al său. La toate protestările mele, el a rămas inflexibil, aruncând-mi chiar niște calificative cum știa el. Cine se îndoiește de cele ce scriu aici, n-are decât să vină Ia mine și-i voi satisface curiozitatea.

După atâția ani m-am gândit că n-ar fi rău să cunoască și altă lume această veselă satiră, fără multe pretenții, scrise de marele dramaturg într-un moment de extremă veselie, împreună cu subsemnatul care, pe cât îmi aduc aminte, nu eram tocmai trist și nicidecum indispus.

Ca să se știe și mai bine ordinea în care am colaborat, pot spune că cea dintâi strofă e de Caragiale, a doua de mine, a treia de el, și așa mai departe”.

1914 – D. Teleor

Prea Sărac

Pauvrete, pauvrete, c'est toi, la courtisanne... de Musset

Am zis iubitei mele:

„Vino la camp, s-auzi un pitpalac”

Ea:  „Da, îmi place pitpalacul...

Dar nu merg: tu... ești  prea sărac”

Plimbându-mă’ n singurătate,

O odă gloriei eu fac;

Dar gloria se depărtează;

„De  ce fugi?” zic „Ești prea sărac!” 

Mă duc atunci Ia masa verde,

Să încerc norocul – poate fac

O lovitură... Dar norocul

„Pleacă”, îmi zice; ești sărac!”

Mă duc acasă melancolic

Stau trist, visând într-un ceardac,

Și  pițigoiul din gradină

Îmi fluieră: „Ești prea sărac!”

Mă duc Ia editor c'o carte

E iarnă, frig – voi să mă îmbrac;

Dar editorul mă respinge:

„Nu te editez – ești  prea sărac!" 

Atunci, voii de disperare

Să mă atârn de un capac,

Dar craca fuse prea subțire,

Mi-a zis trosnind; „Ești prea sărac"

A! sărăcie! monstru palid,

Când oare am să-ți vin de hac?

Și sărăcia îmi rânjește

Sardonică: „Ești prea sărac!”

Îmi place, către primăvară,

Să mănânc ochiuri cu spanac.

Și nici spanac, nici ochiuri simple

Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simțesc, pe Ia Teatru,

Dureri de inimă. Ce fac?

Nu pot să intru und’ se iese,

Roșind îmi zic: „Sunt prea sărac”

Atunci o constipațiune:

Ah doftore, ce să mă fac?

- Siminichie. –Nu se  poate: De ce?

- De ce? Sunt prea sărac!...

Mă duc la revoluțiune

Să caut leac, și poc! și pac!

-Ce cați aici? strigă bandiții,

- Sunt disident!

- Ești prea sărac!"

Am vrut să-mi fac și eu pomană

C-un cerșetor, c-un biet ciutac,

Dar el, râzând, 'mi-a zis: „Te lauzi!

„S-o văz, n-o crez...  Ești  prea sărac!”

Adesea o revoltă 'mi vine

Că nu sunt nici turc, nici turlac,

Ași vrea să stric, să sparg Ia geamuri

Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! Or și ce să fac, văz bine

Că pentru mine-i tot un drac!

În mediul social de astăzi

Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Ori încotro d-acu m-oi duce,

Nu pot cu soarta să mă împac;

Mi-e vecinică o dușmană, veșnic

Îmi spune: „Piei! Ești prea-sărac!”

Sărac! da! Nu e loc în lume

Pentru-un sărac! dar.. ce să fac?

Să mor!... dar un revolver costă...

Chiar pentru moarte, prea sărac ...

Dar mor în fine și, groparul

Îmi ia cadavrul și, posac,

Șoptește printre dinți în silă:

„După ce-i greu, e și sărac!"

Am reînviat apoi, și iarăși

Ca  mai ‘nainte strofe fac...

Un critic fără milă’mi spune:

„Ai început iar prea sărac!”,

Și nu știu cum să aflu-acum

L’aceste strofe un capac...

Ai vrea o inspirațiune,

Nu pot sfârși ... sunt, prea sărac!

Alerg atuncea pentru rimă

La Dicționarul lui Cihac...

Vai! nici acolo nu se află,

Și bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu soartă sumbră,

Zâmbind, să nu mai fiu sărac?

Cum ași dormi acum Ia  umbră

Cu burta-n sus într-un hamac!

Acest text a văzut lumina tiparului în anul 1915, la București, în volumul O poezie la un chef cu semnătura lui I.L. Caragiale și a lui D. Teleor. Un volum publicat de Tipografia Comptuar Popular Român, volum digitalizat de www.dacoromanica.ro 

Mai multe informații despre D. Teleor găsiți aici. 

Maia Morgenstern este director de teatru

Atriţa Maia Morgenstern a fost desemnată, la 16 august 2012, director interimar al Teatrului Evreiesc de Stat din Capitală, după decesul, pe 6 august, al fostului şef al instituţiei de spectacole, regizorul Harry Eliad, informează un comunicat remis MEDIAFAX.

Evenimentul a avut loc la sediul Teatrului Evreiesc, în prezenţa actorilor instituţiei de spectacole. Cu această ocazie, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, a spus că numirea actriţei la conducerea instituţiei reprezintă un prim pas pentru dezvoltarea Teatrului Evreiesc.

"După pierderea maestrului Harry Eliad, încercăm să zâmbim în continuare şi să găsim modalităţile pentru a reaşeza Teatrul Evreiesc acolo unde îi este locul. Asta înseamnă să reuşim să reconstruim clădirea în care funcţionează şi să putem crea condiţiile necesare dezvoltării acestei instituţii. Îmi doresc să le acordaţi Maiei şi colectivului toată încrederea, în aşa fel încât să redăm Teatrului Evreiesc rolul pe care-l merită. Alături de Maia, vă doresc să fiţi un colectiv unit în simţuri şi în gândire. Îi mulţumesc Maiei încă o dată că a acceptat să conducă destinele acestui teatru", a declarat Sorin Oprescu.

Cu această ocazie, Oprescu a anunţat că Primăria Municipiului Bucureşti va începe demersurile pentru schimbarea denumirii Teatrului Evreiesc. "Am primit propunerea de a schimba numele teatrului şi cel mai probabil acesta va purta numele maestrului Harry Eliad cât mai curând posibil. Aşa este frumos şi aşa este corect faţă de cei care au făcut ceva pentru teatru şi pentru bucureşteni, iar eu mă înclin în faţa oamenilor care au făcut ca toate aceste lucruri să funcţioneze", a spus primarul.

La rândul său, noul director al Teatrului Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern, a declarat: "Este extrem de importantă încrederea acordată şi vă mulţumesc pentru asta. Mă bizui pe forţele mele, însă am nevoie de ajutorul vostru, al tuturor. Fără ajutorul şi fără încrederea dumneavoastră, sunt nimic. Vă asigur că suntem bogaţi şi spun asta mai ales din punct de vedere spiritual. Colectivul acesta, cu tehnicieni extrem de puţini, incredibili, cu actori extraordinari, de vârste diferite, cu mentalităţi şi concepţii diferite, cu toţii suntem reuniţi de aceeaşi ambiţie. Avem nevoie de sacrificii, ambiţie, dorinţa de a face artă, de a face cultură, de a păstra tradiţiile, cultura şi moştenirea pe care am primit-o, pentru a construi un pod către modernitatea teatrului, către ceea ce înseamnă ambiţie, curaj, avangardă şi modalităţi noi de expresie artistică. Bizuindu-mă pe ajutorul vostru, putem merge mai departe, pentru a continua ceea ce maestrul a creat, în echilibru, pentru respectul adevăratei valori", a declarat artista.

Teatrul evreiesc din România are o tradiţie de circa 130 de ani. Din anul 1948, Teatrul Evreiesc din Bucureşti a devenit instituţie de stat.

Fostul director al Teatrului Evreiesc de Stat (TES), regizorul Harry Eliad, a murit pe 6 august, la vârsta de 84 de ani. Eliad a condus TES din decembrie 1989. Ca director al Teatrului Evreiesc de Stat a realizat aici proiectul "Integrala Şalom Alehem" - cele mai multe din aceste spectacole după operele marelui clasic al literaturii idiş fiind regizate chiar de el şi transformate în musicaluri pe melodii folclorice evreieşti.

Maia Morgenstern, născută pe 1 mai 1962, în Bucureşti, este actriţă de teatru şi film. A debutat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat între 1985 - 1988. A fost actriţă a Teatrului Evreiesc de Stat între 1988 şi 1990, jucând apoi pe scenele altor teatre din Capitală, ca Odeon şi Bulandra, în producţii independente la Teatrul Luni şi Compania D'Aya, fiind, din 1990, actriţă a Teatrului Naţional Bucureşti. La Olimpiadele Culturale de la Atena din 2002, a interpretat rolul titular în "Electra", de Sofocle, în regia lui Yiannis Margaritis, iar în 2005 a revenit la Atena, în toate rolurile feminine din "Lysistrata", de Aristofan, în regia lui Michael Cacoyannis.

Morgenstern are aproape 50 de roluri în cinema şi televiziune, ea jucând şi alături de Sharon Stone şi Andy Garcia în pelicula "What About Love", care s-a filmat la Bucureşti.