Ştefan Iordache a murit acum trei ani, pe 14 septembrie, de Ziua Crucii. Despre ce a fost înainte – despre perioada când juca „Barrymore” la TNB şi despre ultimul spectacol, „Ecaterina cea Mare”, tot pe scena Amfiteatru de la TNB, din care n-a apucat să joace mai mult de şase reprezentaţii – am stat de vorbă cu Gelu Colceag, regizorul spectacolului „Barrymore”, cu Silviu Biriş, unul dintre tinerii lui parteneri de scenă din „Ecaterina…” şi cu Laurenţiu Andronescu, regizorul tehnic cu care a lucrat la acelaşi ultim spectacol „Ecaterina cea Mare”, după G.B. Shaw, în regia lui Cornel Todea. Iată în câteva rânduri cum se vedeau omul şi artistul Ştefan Iordache prin ochii unor oameni şi artişti care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin, dar care i-au stat în preajmă şi au lucrat cu el în acea perioadă… Şi, în plus, o „lecţie de reuşită” pentru actorii tineri sau pentru cei care vor să urmeze actoria, aşa cum i-o dezvăluia Ludmilei Patlanjoglu în cartea „Regele scamator”: „Se ia puţin talent, se amestecă în proporţii, după caz, cu inteligenţă, se adaugă multă trudă, după aceea se întreabă şi se consultă creierul, inima, ficatul şi celelalte organe ce au domiciliul în casa corpului meu, construită de Mamă, Dumnezeu şi de mine, cu ajutorul, dus până la sacrificiu, al spectatorului meu.” Vă propunem o întâlnire cu Ştefan Iordache între oglinzi paralele…
Gelu Colceag: „Ştefan Iordache a fost un paradox”
„În biroul meu la UNATC am două fotografii care stau şi mă păzesc. Mă privesc din ele Ion Cojar şi Ştefan Iordache şi eu îi privesc la rândul meu. Sunt doi mari dispăruţi, doi oameni cărora le datorez foarte mult, pentru că mi-au fost profesori adevăraţi, fără să-mi fie vreunul profesor oficial.
Cu Ştefan, pe care l-am şi visat astă-noapte, când era din nou viu, am avut o întâlnire care m-a marcat. Am făcut două spectacole importante cu el, şi . Din păcate, pe al treilea, , n-am apucat să-l facem, fiindcă au apărut nişte probleme, acum 6-7 ani, lucru pe care-l regret enorm.
Am avut o relaţie specială cu el, ca, de altfel, mai toţi care au lucrat cu el, fiindcă el era un om special. Pentru el, relaţia profesională trebuia să se bazeze neapărat şi pe o relaţie de prietenie. Am senzaţia că nu putea lucra altfel. Cred că l-a marcat rolul din . Dacă nu era , nu putea să-şi pună în valoare geniul. Deci trebuia să se facă iubit şi pentru asta iubea el întâi. Astfel a fost şi relaţia mea cu el. Mi-a fost ca un frate mai mare. L-am idolatrizat în tinereţe, când eu eram student şi el, un tânăr actor de mare succes. După ce l-am văzut în , am fost absolut tulburat şi l-am avut ca model, eu fiind actor într-o primă fază. Apoi m-a marcat felul în care a jucat Hamlet în spectacolul lui Dinu Cernescu. Tot timpul a fost un fel de idol de neatins. Nici nu mi-am imaginat vreodată că o să lucrez cu el, ca regizor, şi apoi chiar să apar pe scenă alături de el, cum s-a întâmplat în . Aşa mi s-a împlinit un vis de tinereţe, care părea de neatins. De altfel, mi s-a împlinit şi celălalt vis: am ajuns pe covorul roşu de la Cannes, cu lui Cristi Puiu, poate puţin cam târziu, dar tot e bine…
E greu să vorbesc despre Ştefan, pentru că el nu a fost doar un actor cu care am lucrat, ci şi un prieten special. Prietenia noastră a fost nemărturisită, nediscutată, se întâmpla pur şi simplu, uneori numai din priviri. Şi aşa n-a fost numai cu mine, ci cu mulţi oameni importanţi cu care lucra. Dincolo de respect şi de preţuire, între noi era dragostea, o formă de ataşament rară… De aici, şi momentele de gelozie, ca în orice amor… Este vorba, fireşte, exclusiv despre planul spiritual, el fiind un bărbat căruia-i plăceau foarte mult femeile şi care a avut şansa să fie iubit de multe femei. Şi din punctul ăsta de vedere putea fi un model pentru un băiat mai tânăr!
Ne-am înţeles mereu bine. Tot timpul mă obliga să-mi depăşesc limitele ca regizor, parcă mă biciuia. Mi-aduc aminte că, atunci când începusem repetiţiile la , mă suna în fiecare zi să mă-ntrebe ce idei mi-au mai venit, cum o să facem scena cutare. Şi noi nici nu începusem efectiv lucrul pe scenă, abia făcusem două lecturi, după ce retradusesem textul împreună cu soţia lui, Mihaela-Tonitza Iordache, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea… El dorea întotdeauna mai mult decât ar fi putut da, în primul rând de la el şi apoi de la cei din jur. Tot ce a făcut el a fost numai din pasiune, în niciun caz din . Era un om care nu făcea niciun fel de concesii şi de compromisuri, fără să fie încrâncenat în atitudinea asta, fără s-o afişeze, ci dând dovadă de eleganţă şi de multă, multă discreţie.
Ştefan a fost o raritate. Avea un fel de tradiţionalism moştenit de la actorii de altădată. În zilele în care avea spectacol, nu ieşea din casă şi apoi venea la teatru cu 3-4 ore înainte de reprezentaţie. Or, cum ştim, aşa făceau actorii din epoca interbelică şi cei din anii ’50-’60. Atunci, pentru actorii care-şi respectau profesia, meseria era aproape un ritual. Şi Ştefan era la fel. Rămăsese aproape singurul care era aşa, parcă ar fi fost teleportat în timpul nostru. Respecta acest tradiţionalism şi şi-l impunea celor cu care lucra, care trebuiau să vină la teatru cu 2-3 ore înainte de spectacol, care se repeta înainte cap-coadă. La el, tradiţionalismul se combina cu o gândire extrem de modernă, cu o nelinişte creatoare… El nu a refuzat niciodată exprimentul, motiv pentru care a lucrat foarte bine cu Silviu Purcărete şi Cătălina Buzoianu. Ştefan Iordache a fost un paradox. Există în continuare mari actori, dar au alte caracteristici, nu sunt ca el.”
Laurenţiu Andronescu: „Venea cu o sticluţă de cafea făcută de dna Tonitza…”
„Dacă în perioada repetiţiilor la s-a simţit rău, asta cu singuranţă nu s-a văzut în vreun fel şi n-a afectat ritmul repetiţiilor, iar pofta cu care cânta, juca şi dansa pe mine nu m-a lăsat nici o clipă să ghicesc că ar avea vreo suferinţă… Avea o energie pozitivă extraordinară şi toţi în jurul lui o simţeau.
Mi-aduc aminte, înduioşător, cum venea întotdeauna la repetiţie cu sticluţa de cafea făcută de dna Tonitza… Apoi, era foarte superstiţios, iar una dintre cele mai importante superstiţii era să nu se pronunţe în preajmă cuvântul .
Despre lucrul efectiv în perioada repetiţiilor la , pot să spun că din culise, din spatele scenei, aşa cum l-am observat eu, se simţea o mare generozitate. Ştia să-şi asculte partenerii, să relaţioneze cu ei… iar cu actorii tineri era îngăduitor şi în acelaşi timp exigent. Accepta greşelile, dar nu tolera neseriozitatea, iar la un moment dat, după mai multe repetiţii, voia ca totul să fie perfect, nu mai tolera nici greşelile. Şi mă refer atât la echipa de tehnicieni, cât şi la partenerii de scenă, de la care cerea mult, aceeaşi seriozitate cu care lucra el şi-l deranja dacă simţea că nu o găseşte…
Era foarte iubit de echipa tehnică. N-am auzit pe nimeni vorbind urât de omul Ştefan Iordache. Ştia să se facă plăcut, dar, în acelaşi timp, prin felul lui de a fi, impunea respect. Era riguros cu partenerii şi cu personalul tehnic, aşa cum am spus, dar şi mai riguros era cu el însuşi. Mi-aduc aminte că la un moment dat în am aşezat un tac pe pian cu partea groasă pe stângă, în loc de dreapta, aşa cum ştia el şi a venit şi l-a răsucit… Şi nu-i plăceau improvizaţiile în sensul de „ceoace” pentru a agăţa publicul. Era foarte meticulos, dar avea un excelent simţ al umorului.
Numai că se glumea înainte de repetiţie. Când începea repetiţia totul devenea extrem de serios. Nu era nevoie niciodată să-l chem la scenă în timpul spectacolului sau al repetiţiilor, pentru că rămânea întotdeauna în culise, nu se mai ducea la cabine. Şi câtă vreme stătea acolo în culise îmi lăsa impresia că se închide în cercul lui… Şi spre deosebire de alţi actori care de cele mai multe ori lasă impresia că sunt prezenţi doar 20 – 30 la sută, el lăsa sentimentul că e acolo sută la sută.
Una dintre imaginile care mi-au rămas vii în minte este imaginea lui, după una dintre repetiţiile în care s-a pus accent mai mult pe scenele de cântec şi dans, şi-n care tocmai îl văzusem într-o dezlănţuire de energie. Mi-l amintesc la final, plecând de la cabină un Ştefan Iordache împovărat, cu un mers greoi, care se îndepărta încet pe coridorul de la Sala Amfiteatru…”
Silviu Biriş: „Era un om de o mare sensibilitate”
„Cu maestrul Iordache, m-am întâlnit de-a lungul anilor de mai multe ori, dar prima întâlnire importantă cu el a fost la Gala Tânărului Actor unde am fost invitat cu de la Teatrul Bulandra, în regia Teodorei Câmpineanu şi în care eu jucam Rică. A venit după spectacol, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis numai cuvinte minunate, pe care cu greu le scoteai de la o persoană cum era domnia sa…
Un om foarte misterios şi-l înţeleg de ce, avea o notorietate pe care o purta cu greutate, era o persoană foarte sensibilă şi foarte timidă în viaţa particulară. Lumea îl vedea aşa un dur cu o ţigară în colţul gurii… Nu! Era un om de o mare sensibilitate, era ca un copil mare. Apoi ne-am reîntâlnit pe scenă, în regia dlui Cornel Todea, în . Venea cu două ore înainte de spectacol şi dădea textul cu sufleurul, apoi şi cu mine, iar eu îi aduceam presa… Dar nu ziare din ziua respectivă. Ziare vechi. Avea multe superstiţii, iar una dintre ele era să nu citească presa din ziua respectivă. , îmi spunea. Şi ţin minte că începusem să răscolesc pe la tot felul de tarabe după presă veche.
Ştiu că se simţea destul de rău într-o vreme şi că venea la repetiţii având febră. Mi-a zis odată: <în seara asta o să fiu mai reţinut>. Dar una zicea, alta făcea, pentru că atunci când intra pe scenă nu era niciodată reţinut, dădea tot…
Mi-aduc aminte că ne-am luat la revedere după ultimul spectacol, undeva în primăvara lui 2008. Şi e incredibil cum e viaţa… Eu în seara aia plecam la Viena cu familia. În toamnă, el avea să moară la Viena… Şi m-a întrebat: . Zic: , mi-a spus. Şi pe urmă a zis: Parcă-l văd, cum stătea în maşină cu dna Tonitza… Nu am vorbit peste vacanţă, nu aveam o relaţie apropiată. Dar era un om de care nu puteai să nu te lipeşti şi care avea o energie fantastică.
Şi a venit toamna lui 2008. Stupid. Eram la o masă, cu un prieten, şi am văzut la ştiri… Şi ştii cum e în filmele proaste, când se opreşte timpul în loc şi intervine muzica aia tâmpită. Exact aşa a fost. Parcă s-a oprit timpul în loc, parcă s-a dilatat secunda, mi-au trecut toate prin minte. Îmi pare rău de rolurile pe care n-a apucat să le facă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu