Faima adusă Teatrului Naţional de spectacolul Bădăranii nu a făcut decât să sporească autoritatea regizorală a lui Sică Alexandrescu, confirmând din nou uriaşul talent şi instinctul său de comediograf.
Spectacolul Bădăranii a avut un succes constant şi durabil, atât în ţară cât şi peste hotare, la festivalul Goldoni de la Veneţia. Datorită calităţilor lui a constituit şi obiectul filmului cu acelaşi nume. Ca întotdeauna, Sică Alexandrescu şi-a asigurat, în primul rând, o distribuţie excelentă.
Cvartetul bădăranilor veneţieni, a fost alcătuit de Giugaru, Birlic, Calboreanu şi Marcel Anghelescu. Cuplul tinerilor îl figurau Radu Beligan şi Eugenia Popovici. Carmen Stănescu era una din şiretele neveste ce puneau la cale, în secret, căsătoria îndrăgostiţilor, repudiată de urâcioşii taţi. Selecţia interpreţilor era nu doar excelentă ci şi armonioasă în demersul artistic. În acest sens, reputatul critic Valentin Silvestru nota:
"Fluentă şi alertă, reprezentaţia avea două-trei paliere de haz. Încânta frumuseţea celor patru burghezi răi, încăpăţânaţi, modelaţi după tipul străvechi al tatălui oligarh din comedia italiană, avid de putere, cărpănos, difident, cei patru întrecându-se în ponoasele făcute de ei alor casei şi bucurându-se ca nişte dulăi de consonanţa părerilor şi atitudinilor; din scenele lor ţâşnea, în jeturi îmbelşugate, ironia jovială a autorului. Apoi, umorul fin, desfăşurat în valuri mătăsoase şi sturlubaticele leliţe ce se împotriveau făţiş, ori clandestin, soţilor lor, meliţându-i, trăgându-i pe sfoară. Şi valorile comice ale farsei jucate de doamne, domnilor, farsă de culori vii şi imaginaţie sevoasă în al cărei final bădăranii trebuie să încline steagul în faţa cucoanelor deştepte şi ingenioase, recunoscându-le legitimitatea acţiunilor".
Despre spectacolul acesta prezentat de Teatrul Naţional din Bucureşti la al 16-lea festival Goldoni, la Palazzo Grassi din Veneţia am reţinut numai aprecieri pozitive.
Printre ele, remarca autorizată, a directorului manifestării: a fost cel mai goldonian dintre spectacolele străine. Criticul Alberto Bertolini de la cotidianul Il Gazettino îl caracteriza de Giugaru ca având, prin excelenţă, temperament dramatic, dovedindu-se un Lunardo viguros, masiv, stăpânit de o manie expresivă. În cronica ziarului Il Giorno, masca lui Lunardo era splendid sculptată de Alexandru Giugaru, impresionantă. Şi cel mai important critic italian, Paolo Emilio Poesio, reţinea jocul actoricesc al lui Giugaru, subliniind în cronica sa publicată de La Nazione Italiana din Florenţa – o mască truculentă în care se rotesc ochi enormi.
Sică Alexandrescu a fost iniţiatorul şi unul din realizatorii filmului Bădăranii, grefat pe montarea de la Naţional. Dar de această dată nu mai era un film-spectacol, ca O scrisoare pierdută. Într-un interviu acordat revistei Contemporanul în 1960 regizorul afirma că experienţa transpunerii filmice a capodoperei lui Caragiale n-o consider o reuşită deplină. Eram prea timoraţi de textul spectacolului. Or, ecranul are cu totul alte pretenţii decât scena. Avem de-a face cu alte modalităţi de expresie, cu altă factură de umor (...)
Aşa că voi încerca să tratez şi piesa Bădăranii ca un film. Am sfărâmat cadrele stricte ale piesei, făcându-i un decupaj special, dând altă succesiune scenelor. Am scurtat dialogurile pentru a câştiga mişcare şi ritm. Bineînţeles că nici decorul de teatru nu-şi mai are locul aici. Imaginând mai multe locuri de joc, filmul va prezenta exterioare cu străzi din Veneţia, curţi, portaluri, gondole, legănate în ritmul muzicii lui Paul Urmuzescu, ale cărui mici compoziţii pentru spectacol au fost atât de apreciate în Italia. Am introdus şi o serie de personaje noi (...). Pornind de la piesă am scris de fapt un adevărat scenariu de film, împreună cu Mircea Ştefănescu.
Turneul întreprins special la Veneţia în anul 1957 de echipa de aur a Teatrului Naţional condusă de Sică Alexandrescu, şi nu întâmplător, ci la invitaţia organizatorilor Festivalului de Teatru din Veneţia, avea să rămână înscris în cartea de aur a acestei competiţii teatrale.
Mărturii bogate în acest sens le găsim în presa italiană a epocii din care am reţinut următoarele articole:
Bădăranii lui Goldoni cu actorii din Bucureşti
"... Să spunem imediat că această realizare românească a Bădăranilor ni s-a arătat deosebit de lăudabilă şi foarte demn îngrijită; foarte frumoase şi fidele modelelor secolului al XVIII-lea veştmintele femeieşti, precum şi acela al cavalerului-servant Riccardo. Ele au fost desenate de Cella Voinescu, iar decorurile lui Siegfried (agreabil servite, la schimbări, de trei arlechini care mimează) au fost de plăcut efect şi destul de veneţiene.
Ni s-a spus că româna vorbită de actori e bogată în inflexiuni şi expresii dialectale, ceea ce sporeşte pitorescul limbajului şi al caracterelor. Scurte şi vii comentarii muzicale creează – ca să spunem aşa – atmosfera scenelor de deosebit efect. Autorul acestei muzici, Paul Urmuzescu, s-a inspirat din motive rossiniene.
Să recunoaştem meritul lui Alexandrescu pentru scrupulul goldonian cu care a organizat spectacolul, atât ca ansamblu, cât şi individual.
La drept vorbind, cu un text atât de clar şi de armonios, nici nu era cu putinţă să facă altfel. Poate că acest fel de a vorbi repede, colorat şi sonor al actorilor români s-a potrivit spontan cadenţei veneţiene. (...)
Repetăm, execuţia Bădăranilor a fost bine concertată, aerată, în stil de veselie goldoniană: un spectacol amuzant. Şi publicul care a înţesat stalul a arătat că gustă mai mult decât din toată inima acest spectacol, pe care nu l-a lipsit de călduroase şi repetate aplauze, şi la scenă deschisă. Un succes meritat. La sfârşit au fost insistent chemaţi împreună cu actorii, şi regizorul, scenograful şi desenatoarea costumelor".
Goldoni jucat de români
"... Regie fără extravaganţe, fără născociri, fără impulsuri periculoase: ci, mai degrabă un concert al dialogului, clarificare de corespondenţe, căutare a unei actualităţi de măsuri şi, în sfârşit, stilul italian. Ceea ce actorii români numesc realism sau, dacă preferaţi, verism, dar ceea ce ar fi just să se definească doar imediateţe. Suntem, cu alte cuvinte, în faţa unor actori care joacă în sensul cel mai pur al expresiei, recurgând la legile constante ale gestului care comentează cuvântul, ale mimicei care însoţeşte acţiunea, ale contrascenei care nu tolerează goluri sau pauze. (...) Românii reprezintă Bădăranii fără pauze, ca un lung act unic, împotriva oricărei obişnuinţe: dar această aparent arbitrară libertate îşi găseşte raţiunea tocmai în crescendoul muzical al comediei, în unitatea unei acţiuni care-ţi taie răsuflarea, în intenţia de a nu îngădui nici o clipă prodigiosului joc verbal să se altereze. Însăşi scenografia, datorată lui W. Siegfried, luminoasă şi simplă, ţinteşte spre o esenţializare decorativă care să nu distragă şi nici să conturbe atenţia publicului; savuros, proaspăt, original, decorul, în întregime pictat, se bazează pe o mecanică de efecte de culoare. Sarcina de a deschide şi a închide două uriaşe porţi, care constituie fundalul şi permit să se schimbe – la vedere – ambianţa, e încredinţată celor trei Arlechini. Tot spre culoare ţintesc şi costumele Cellei Voinescu: cu preocuparea de a sublinia distanţa de caracter dintre cei patru bădărani şi lumea pe care ei o urăsc, frivolă şi preţioasă. Dacă acesta e cadrul, tabloul compus de actori e – prin analogie – legat de culoarea interpretativă. Faptul acesta e demonstrat de machiaj (care repetă şcoala comedienilor italieni, dar exacerbându-i efectele, până la grotesc) precum şi de căutarea constantă a unui registru vocal care îngăduie chiar şi celui ce nu înţelege limba română să sesizeze pasajele comice, contrastele, varietatea inflexiunilor, perplexităţile şi apropiatele furtuni. (...)
Până astăzi, acesta a fost – dintre spectacolele străine – cel mai veneţian, cel puţin în ceea ce priveşte o tradiţie latină şi în special, italiană. Lucrul a fost, de altfel, din plin demonstrat de aplauzele prelungite şi extrem de călduroase care au încununat efortul românilor".
Surprinzători "I Rusteghi" puşi în scenă de Alexandrescu
"... Românii au adus la Veneţia, poate, spectacolul cel mai convingător din câte au fost prezentate la Festivalul goldonian de Bienală. (...) Regizorul Sică Alexandrescu a plecat de la o evaluare ortodoxă a realismului goldonian şi, fără să apese pe efecte şi fără a se lăsa sugestionat de ispite intelectualiste, s-a priceput să asambleze un spectacol în care a păstrat intactă muzicalitatea dialogului, creând un ritm unitar, care a contopit de minune geloziile celor patru bădărani cu subtila isteţime a consoartelor lor, mult mai dezgheţate decât ei, unite în conjuraţie pentru a favoriza căsătoria dintre nerăbdătoarea Lucietta şi suspinătorul Filippetto. La exacta măsură a concepţiei regizorale au adus o contribuţie preţioasă interpreţii, într-adevăr demni – cu toţii – de toate elogiile. La surpriza de a asculta un Goldoni atât de proaspăt şi spontan, deloc trădat de diversitatea limbajului şi de limitele traducerii, s-a adăugat aceea de a face cunoştinţă cu o companie ce se mândreşte cu actori de excepţională statură artistică. (...) Un succes deplin şi necondiţionat".
Cronică radiofonică
"Când în seara de 16 februarie 1760, Carlo Goldoni şi-a reprezentat pentru prima dată comedia Bădăranii, chiar dacă într-un moment de mare optimism ar fi visat cel mai durabil succes, nu şi-ar fi putu închipui că aproape cu două secole mai târziu, pentru a celebra cea de a 250-a aniversare a naşterii sale, artişti de valoare vor veni din îndepărtata Românie pentru a juca, în limba lor această capodoperă. (...) A greşit Giuseppe Ortolani, care a îngrijit frumoasa ediţie a operelor lui Goldoni în colecţia de clasici a editorului Arnoldo Mondadori, când scria, acum câţiva ani: Păcat că o asemenea capodoperă a rămas, se poate spune – din pricina greutăţii dialectului – cu totul necunoscută în afara Italiei. Să-l dezmintă a venit acum, de la Bucureşti, Sică Alexandrescu, care a adus el însuşi această lucrare pe scenă.
În ediţia românească, jucată în premieră absolută la teatrul în aer liber de la Palatul Grassi de către compania Teatrului Naţional Ion Luca Caragiale, numit astfel în cinstea celui mai mare comediograf modern al României, Bădăranii au devenit un pic rustici şi – pentru a întrebuinţa un termen care, după programul de sală prezentat, e drag traducătorului-regizor – au fost autohtonizaţi. De fapt, dacă ritmul goldonian a fost respectat de regizor şi redat cu mare bravură de actori, climatul comediei ne-a apărut – mai ales prin jocul celor patru bădărani şi al Luciettei – transportat din oraşul Veneţia la ţară, în orice caz într-o zonă deosebit de rustică. În acest sens, am notat o ruptură între interpretarea mai seniorială şi mai domoală a celor trei siore, Felice, Margarita şi Marina, cu adevărat doamne, în anumite momente chiar prea mult, şi interpretarea mai grosolană şi violentă a bădăranilor, în special a lui Lunardo şi Simon.
Aceasta e singura observaţie pe care am face-o unui spectacol foarte lăudabil sub orice aspect. Frumoase, costumele Cellei Voinescu şi decorurile lui Siegfried; inteligente schimbările de decor, în armonie cu direcţia de scenă, care a ştiut, în primul rând, să ţină seamă de ritm. Plăcută ca voce şi ca trăsături şi uneori bogată în comic – Cella Dima, în rolul Margaritei, şi de asemenea bună Marina Silviei Dumitrescu-Timică. Eugenia Popovici în rolul Luciettei ne-a impresionat printr-o remarcabilă inteligenţă de actriţă dramatică şi comică.
Dintre actori, am da laurii lui Grigore Vasiliu-Birlic, în rolul lui Canciano.
În fiecare apariţie a sa pe scenă, în fiecare gest, ca şi în fiecare cuvânt, atunci când trebuia să tacă şi nu mai puţin când avea de vorbit, el a demonstrat a fi un mare actor. Dar a fost bine secondat şi de ceilalţi bădărani, Alexandru Giugaru – Lunardo, George Calboreanu – Simon şi Marcel Anghelescu – Maurizio. Niki Athanasiu a ştiut să se distingă în rolul contelui Riccardo, în timp ce, în ingratul şi dificilul rol al lui Filippetto, Radu Beligan s-a arătat a fi perfect în largul său.
Adevăratul triumf al serii i-a revenit regizorului Sică Alexandrescu. Numeroasele aplauze la scenă deschisă şi ovaţia finală au demonstrat cât de mult a plăcut acest frumos spectacol publicului venit în număr foarte mare".
Ecouri din presa sovietică
Un an mai târziu, în 1958, cu ocazia turneului întreprins în U.R.S.S. de aceeaşi echipă de aur a Naţionalului bucureştean condusă de Sică Alexandrescu, presa sovietică avea să aducă elogii sale spectacolului Bădăranii.
"...Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi".
"...În spectacolul teatrului românesc, pe lângă caracterul de ascuţită satiră al comediei lui Goldoni, care ridiculizează caustic cupiditatea fără margini a negustorilor, ceea ce ne atrage este bogata fantezie regizorală, dezinvoltura şi strălucirea interpretării – tot ceea ce se poate numi teatru adevărat".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu