Vă recomand un articol despre o temă care nu va înceta să stârnească polemici și să aprindă patimi (mai mult sau mai puțin fecunde în planul creației).
Bine scris si argumentat sub titlul Artistul şi smerenia de Monica Andronescu.
A vorbi despre smerenie într-o lume precum cea a teatrului va fi, cu siguranţă, taxat drept „anacronic”, „vetust”, „inadecvat”, „pe lângă subiect” şi multe altele – bănuite sau nu… Sau şi mai corect ar fi să spun că a vorbi despre smerenie, nu doar în teatru, ci în lumea noastră e anacronic etc. etc. etc. La urma urmei, aici discutăm de competiţie, de ierarhii, de scări valorice. Cum ar putea funcţiona în acest context un cuvânt precum „smerenia”? Cu atât mai mult cu cât, hai să fim serioşi, „a fi smerit” în ziua de azi e un păcat de neiertat, nu-i aşa? Doar trebuie să fii în permanenţă în frunte, nu? Doar n-o să accepţi vreodată că ai greşit? Sau că de data asta n-a ieşit? Sau că celălalt a fost mai bun? Dovadă de slăbiciune care se taxează. Şi cum să fii în top, dacă îţi arăţi slăbiciunea? E regula după care funcţionează impecabil societatea contemporană, cu atâta sânge rece recompusă de Suzanne Collins în „Jocurile foamei”. Ca să trăieşti tu trebuie să-i ucizi pe ceilalţi, e singurul mod de a supravieţui. Ce loc să rămână pentru smerenie într-o astfel de lume? În care puterea, supremul afrodiziac, face regula?
A vorbi, aşadar, despre smerenie în acest context este, cu siguranţă, un gest anacronic pe care mi-l asum. Şi am să citez din nou cuvintele lui Somerset Maugham de la care pornea editorialul de săptămâna trecută, „Regizorul de teatru şi modestia”, care a stârnit nenumărate reacţii şi pro, şi contra, publice şi nu numai. „Valoarea culturii constă în efectul ei asupra caracterului. Nu-i de niciun folos dacă nu-l înnobilează şi nu-l întăreşte. Ea slujeşte doar vieţii. Ţelul ei nu-i frumuseţea, ci bunătatea. Prea adesea, aşa cum ştim, ea dă naştere automulţumirii (…) Artistul nu-i îndreptăţit să-şi trateze semenii cu condescendenţă. E un caraghios dacă-şi închipuie că tot ce ştie el e mai important decât ceea ce ştiu alţii şi un prost dacă nu-i poate înfrunta pe picior de egalitate”. Dacă vorbele lui Maugham sunt încadrabile în sfera cuvântului „smerenie” rămâne să mediteze fiecare şi să-i dea sau nu dreptate. Sau în care dintre sferele cuvântului…
Desigur, un artist, prin însăşi natura lui este un răzvrătit şi automat supus jocurilor mândriei, tocmai antonimul smereniei. Justificată atunci goana după a fi în frunte, după a schimba regulile, după a fi mai bun decât ceilalţi, oriunde şi oricând… Justificată spaima de a nu rămâne în planul doi, de a nu pierde lumina reflectoarelor, de a nu coborî o treaptă. Şi totuşi… Etimologia cuvântului „smerenie”, aşa cum o desluşeşte părintele Savatie Baştovoi, este „a reveni la adevărata măsură”. În acest fel descifrat, „a reveni la adevărata măsură” este un target pe care orice artist – din teatru şi nu numai – şi l-ar putea asuma oricând. Sau nu?!
O „călătorie de plăcere” prin teatrul românesc actual scoate, fără doar şi poate, la iveală lumi nenumărate de orgolii şi de „măsuri adevărate”. Iar vorbele lui Maugham pot fi descifrate în mai multe sensuri, căci panorama arată cam aşa. Pe de o parte, artiştii „care-şi tratează semenii cu condescendenţă”, propunându-şi din start să ridice ştacheta până la acel punct la care neînţelgerea se transformă în „superioară înţelegere”, născătoare de suficientă automulţumire. Pe de altă parte, artiştii care construiesc exact în direcţia opusă, tratându-şi semenii cu o altă formă de condescendenţă, şi le oderă, adesea jignitor, exact atât cât cred ei că publicul poate duce. De unde, şuşele care înfloresc precum căpuşele şi ale căror afişe împânzesc toate oraşele ţării şi Bucureştiul (şi mecanismul funcţionează, biletele se vând, adesea la preţuri care sfidează bunul simţ). De categoria „adevăratei măsuri” – confundată cu o „aurea mediocritas” – cei mai mulţi se feresc…
Ce ar însemna, aşadar, pentru un artist „smerenia” egal „a-ţi cunoşte adevărata măsură” – în raport cu tine însuţi întâi, apoi cu publicul sau cu critica – e o întrebare prea rar formulată. Şi lipsa ei poate naşte… falşi artişti şi false publicuri şi false ierarhii.
Articol preluat din revista YORICK.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu