Noi raminem cu mediocritate si ne alegem cu elite din cine nu trebuie

Dumnezeu ascultă Tudor Gheorghe?

Nu cred ca are el, dragutul, timp sa asculte Tudor Gheorghe. El are alte probleme. Eu m-as multumi daca as sti ca exista niste sfinti mai marunti pe-acolo care ma asculta.

Si daca ar asculta, care credeti ca ar fi melodia lui de suflet, cea care i-ar placea cel mai mult?

Nu cred ca i-ar placea ceva in mod deosebit. Exact ca si mine, n-am avut melodii preferate. Stii cum e, daca ai cinci copii si te intreaba cineva care iti place cel mai mult. Nu poti. Toti sint copiii tai.

Are nevoie un popor de elite?

Obligatoriu. De orice culoare ar fi ele, trebuie sa existe pentru ca ele trebuie sa fie modele. Din pacate, in perioada in care traim noi modelele nu sint elite. Elitele sint produsul cel mai rafinat al societatii, oameni daruiti, cu har, cu capacitate selectiva, cu putere de munca, in orice domeniu, nu numai in domeniul artei. E bine sa avem ingineri exceptionali, doctori exceptionali, profesori, artisti exceptionali. Dar, din pacate, noi putem sa ii avem ca nu stim sa ni-i pastram. Si iau, iata, drumurile strainatatii, ajungind sa se bucure altii de talentul creator al acestui popor. Noi raminem cu mediocritate si ne alegem cu elite din cine nu trebuie.

Cind au disparut din peisaj acele elite care erau si modele?

La noi elitele au murit odata cu instaurarea comunismului in Romania, odata cu venirea societatii multilateral dezvoltate, cind oamenii trebuiau sa fie egali. Or, nu se poate ca toti oamenii sa fie egali. E o prostie asta. Toti oamenii se nasc, normal, asta da, dar nu sint si egali. Unul are o capacitate intelectuala mai mare, altul are o capacitate de munca extraordinara.

De ce nu au reaparut dupa ’89?

Dupa ’89 s-au schimbat lucrurile pentru ca in loc sa promovam elitele, sa ni le impunem, sa le sprijinim ca sa ramina aici si sa slujeasca ideile frumoase romanesti, nu le-am bagat in seama. Am promovat businessmen-ii. Astfel, toti tinerii Romaniei vor sa fie la douazeci de ani cum sint copiii oamenilor de bani gata, copiii miliardarilor. La douazeci de ani trebuie sa aiba nu stiu ce masina, sa se duca la circiumi de fite, la scoala vede el cum se descurca, oricum se plateste, termina facultatea. Astazi, orice facultate o platesti si gata. E nedrept.

Unde se insala ei?

Asta se intimpla odata cu intrarea la liceu, cind se indeparteaza de lucrurile profunde. Si scoala poarta o vina extraordinara in chestia aceasta. Profesorii sint complici, nu sint stimulati sa fie cum ar trebui sa fie. Noi am avut profesori exceptionali. Generatia mea a prins profesori. Profesorii nostri erau scoliti inainte de comunism. Toti care intra acum in clasa I, a II-a au educatori si invatatori care au terminat facultatile astea pe bani. Nu s-a mai facut carte, nu mai sint profesori. Astia de acum sint profesori formati pe timpul lui Ceausescu. Unii au avut vocatie si si-au continuat studiile pentru ca in facultate nu inveti. In facultate esti tinar, esti nebun, pacalesti examenele, inveti pe fuga. Din facultate ramii cu ceva, cei care vor sa devina, dupa facultate se apuca de invatat si atunci devin profesionisti reali.

Pentru acesti tineri s-ar mai putea lansa astazi un Menestrel la portile dorului?

Nu, pentru ca eu am fost binecuvintat, haruit si fericit de Dumnezeu sa ma nasc intr-o perioada in care am putut sa devin. Adica eu m-am nascut intr-un sat intr-o perioada in care lautarii inca erau facaturi folclorice. Nu se inventase televizorul. Ma rog, se inventase, dar nu ajunsese la mine in sat. Nu se inventase microfonul. Aia nu stiau sa cinte la microfon, lautarii erau adevarati. Eu am prins acea perioada.

Or, acestia care vin acum nu au acces la folclorul autentic pentru ca ei asculta ce le prezinta astia pe la televizor si zic ca-i folclor, la Favorit, la Etno. Si ce se difuzeaza la radio la emisiunile acelea stupide la care cer ascultatorii. In loc sa le dai lucrurile esentiale din zestrea si din adevarurile fundamentale ale cintecului popular, redactorii astia muzicali amariti dau tot felul de aberatii folclorice.

Credeti intr-o atare situatie ca institutiile media ar trebui sa fie repere de cultura?

Obligatoriu. Mai putin cele comerciale. Insa, radioul national si televiziunea nationala n-ar trebui sa aiba o problema falsa, aceea a ratingului. Ele sint platite de stat, mai cistiga din reclame si n-ar trebui sa aiba nici o secunda problema ratingului. Ele trebuie sa faca educatie si cultura.

Si trebuie facut in asa fel incit sa faci programe atractive. Daca aduci o somitate, un om destept, un profesor universitar din orice domeniu si il pui in fata camerelor de luat vederi precum la catedra, tinarul se uita putin si zice: „Ia, lasa-ma, ba, in pace!“. Trebuie gasite formule destepte ca sa poti sa ii momesti. Nimeni nu face acest lucru la aceasta ora.

S-a transformat, poate si din acest motiv, muzica dumneavoastra intr-o nisa?

Oricum eu am zis de multa vreme ca eu sint un artist de nisa. Nu ma pot compara nici o secunda cu tot valul asta de cintatori de manele, de haos, de muzica de discoteca. Spectacolele mele se adreseaza unei anume categorii de oameni care vor sa evolueze din punct de vedere spiritual. Publicul meu este un public select. L-am format patruzeci de ani. Ceea ce propun eu nu e usor digerabil, te mai pune sa si gindesti.

Este Tudor Gheorghe un mecena, lasa cuiva publicul acesta?

Publicul ramine. Macedonski avea un vers extraordinar in sensul asta: „Si publicul urmindu-si sa fie, tot ce-a fost/ Faptura neinteleasa – nici om de duh, nici prost./ Privind cu nepasare la tot ce se petrece,/ Mai rece e ca mine in groapa mea cea rece“.

Ce ati furat de la tatal dumneavoastra?

N-am furat nimic. In perioada in care tata trebuia sa stea linga mine sa imi ofere o educatie din punct de vedere muzical a fost inchis. Tata cind a iesit m-a gasit in anul al III-lea la Institutul de Teatru. Tatal meu si acum e cintaret de biserica. Eu am crescut, am copilarit in strana. Nu imi sint straine Sfinta Liturghie si nici muzica bizantina, cea a ortodoxiei, dar eu am ajuns singur la ce sint astazi.

Daca nu ati fost influentat de tata, Emilia Comisel in ce capitol al vietii dumneavoastra a scris?

Am avut o perioada din viata mea, in anii ’73-’75, cind am fost detasat la Institutul de Folclor. Acolo am fost trimis de doi secretari ai Partidului Comunist Roman, doi oameni exceptionali de altfel, profesorul Dumitru Popescu si Cornel Burtica. Erau aia de le duceam portretele la defilari pe 23 august si 1 mai.

Ce s-a intimplat atunci, acel Dumitru Popescu mi-a zis un lucru extraordinar: „Tovarase Tudor, cintecul popular romanesc a inceput sa o ia foarte serios intr-o directie total gresita. Dumneata ai forta sa pastrezi si sa faci cunoscute generatiilor care vor veni adevaratele valori ale cintecului popular. Pentru asta, trebuie sa te pregatesti“. „Dati-mi o bursa“, zic. Eu voiam sa fac un spectacol foarte serios, un spectacol de tragism balcanic. Un spectacol pe care il gindisem foarte bine din punct de vedere al constructiei sale, al arhitecturii sale si urma sa pun carne, sa pun zidaria. Si il gindisem ca pe un proiect plin de bizantinism a carui coloana sa fie Anton Pann, din care sa cobor doua drepte care sa fie Ion Barbu si Mateiu Caragiale. Deci era un spectacol foarte interesant gindit.

Atunci la biserica ortodoxa, in Craiova, era Inalt Prea Sfint viitorul Patriarh Teoctist si am avut o discutie cu Inaltul pe aceasta tema si se gindea sa ma trimita undeva in afara, sub auspiciile bisericii. Fii atent, noi vorbeam in ’73 chestiile astea.

Discutiile au avut loc afara, pe alei, dar au fost inregistrate. Atunci cind am avut intilnirea cu Popescu si Burtica, cind le-am zis de proiectul asta, m-au intrebat scurt: „Si de ce vrei tu o bursa pentru treaba asta?“, deci stiau de bursa. „Dati-mi o bursa pentru Romania atunci“, le-am zis. Si m-au trimis la Institutul de Folclor.

Acolo am avut marea sansa sa ii cunosc pe Amzulescu, pe doamna Comisel, Tiberiu Alexandru, oameni extraordinari care m-au primit cu bratele deschise chiar daca eram trimis de partid. Ei, oricum, la inceput erau reticenti pentru ca au crezut ca m-am dus acolo ca sa devin director. Dar nu, cind au vazut cit de serios sint si ca m-am dus cu umilinta la ei, mi-au oferit tot sprijinul lor, mi-au zis ce sa ascult, ce sa citesc si tot. Ei au fost initiatorii mei intr-ale folclorului.

Mai erati aici daca nu primeati bursa?

Probabil ca da, dar altfel. Eu incepusem deja, avusesem Menestrel la curtile dorului, dar si al doilea spectacol Sapte balade, ca eu de-aici le-am sugerat lor potentialul lor. Patriarhul ma stia, il stia pe tata ca era cintaret de biserica, luasem un premiu national pentru cel mai bun spectacol. Eram deja o personalitate culturala. Venise Inaltul la spectacolele mele, si-a dat seama ca muzica mea are ceva bizantinism in ea.

Cind a ajuns sa aiba cuvintul „taran“ un sens peiorativ?

Odata cu industrializarea si cu mutatiile masive ale taranului in orase, de dupa ’60. Si culmea, taranii au fost cei care au dat denumirea peiorativa, cei ajunsi din rindul lor la oras, care deja se uitau de sus. Ei aveau apartament, se duceau la toaleta, trageau apa, nu se mai duceau in fundul curtii, adica erau o alta categorie.

De fapt, ei erau cei dezradacinati. Ei pierdusera, erau oameni respectuosi, educati intr-un spirit frumos al taranului roman, in credinta si in respectul fata de oameni. Au ajuns la oras, intr-o lume fara Dumnezeu, fara respect si au format clasa mirlanimii si ei au ajuns sa nu le poti spune ca sint tarani ca-i jignesti. „Eu, ba? Eu stau la oras“ si cind ii vedeau pe-ai lor, ziceau: „Ba, tarane!“, deci nu oamenii destepti au facut asta. Oamenii destepti intotdeauna au avut respect fata de taranul roman.

Aveti nostalgii.

Da, si cea mai mare o reprezinta perioada copilariei mele si satul meu din acea perioada. Acolo as vrea sa ma intorc… Oamenii erau altfel.

Si mai aveti unde sa va intoarceti?

Nu. Am asistat la moartea satului meu. Din punct de vedere social e bine, toate ulitele satului sint asfaltate, au apa curenta. Eu ma bucur, dar au disparut cinstea, omenia, respectul, mindria, demnitatea.

A venit orasul peste tarani.

Da. Bine, satul meu e si la 6 kilometri de Craiova.

Credeti ca generatiile ’80, ’90 vor fi la fel de nostalgice la vremea lor fata de ce au acum asa cum sinteti dumneavoastra fata de anii ’50, ’60?

Da. M-am mutat dintr-o casa intr-alta si fiul meu si-a amenajat un spatiu al lui unde si-a adus tot felul de lucruri, primul lui PC. Ala arata ca un blestem acum cind te intorci si te uiti la trei MacIntosh-uri. El lucreaza in domeniul graficii pe calculator. Eu, la fel. Inca mai am primul Sonet Duo, magnetofonul Majak, aparatele de fotografiat Ljubitel. Prin ’92 i-am adus o motocicleta de la Chisinau, Carpatic. Vrea sa o agate intr-o camera cu niste lanturi.

„Ceasul bate si vremea vremuieste“, spunea Noica. Nu vreti sa lasati nimanui „averea“ dumneavoastra?

Dragule, eu vreau, din tot sufletul vreau, numai ca nu vine nimeni sa o ia. La Liszt exista un muzeu al lui Henry Mour si acolo la intrare e o carte in care scrie ca cel mai mare sculptor al vremurilor moderne este Constantin Brancusi pentru ca a deschis toate portile sculpturii si le-a inchis dupa el. Eu am deschis cararile astea ale mele si nu le-am inchis, dar nu vine nimeni. Nici nu pot sa trag de ei. Copii, asta e drumul adevarat, dar nu pot sa trag de ei. Or, ei vor sa fie vedete. Ei vor repede. Ei vor sa mearga la Maruta sa stea pe happy-lica, fetele vor sa fie asistente la Capatos. Ei, pentru asta e foarte mult de munca si altfel nu se poate. Eu am ajuns asa dupa patruzeci de ani de munca.

Daca ati fi avut acum 26 de ani, ati fi avut aceeasi atitudine?

Da, aveam aceeasi atitudine. Ca structura, nu ma puteam schimba, dar faceam altceva in orice caz pentru ca nu aveam sansa de a fi cunoscut folclorul, satul romanesc de atunci.

Pentru o mai mare calitate un act artistic trebuie savirsit in intimitate. Cinta Tudor Gheorghe cind e singur?

Eu nu cint cind sint singur. Studiez foarte mult. Si dupa ce pleaca o idee incep sa o materializez. M-am apucat, de pilda, sa fac un manual audio, un audibook, cum ii ziceti voi, in slujba umilitului profesor de limba romana.

Am facut un prim spectacol care se cheama Taina cuvintelor, prin care am vrut sa arat cum a evoluat limba romana prin poezie de la inceputurile ei. Incepind de la cronicari, de la Dosoftei, de la Miron Costin, pina la domnul Alecsandri. Acesta este primul spectacol, unul absolut fascinant pentru ca se regasesc acolo toata zbaterea poetilor din acea perioada si chinul lor de a se exprima intr-o limba normala. Zbatere care are haz.

Omul care a dus limba romana spre cea mai inalta treapta poetica a fost Alecsandri. El a avut deja o limba romana pe care a imbunatatit-o. Asta, de fapt, au facut toti de la inceputuri, au pus caramida peste caramida, linga caramida, ca sa faca o carare pe care sa paseasca linistit cel care avea sa desavirseasca limba romana, domnul Eminescu. Nu poti sa ajungi la el fara sa stii zbaterile dinainte de formarea acestei limbi. Acest spectacol s-a oprit la Alecsandri.

Al doilea spectacol, derutant, Macedonski – Eminescu. Calinescu spunea ca acolo unde Macedonski atinge sferele inalte ale poziei nu e cu nimic mai prejos decit domnul Eminescu si eu cred in ce spune el, i-am studiat bine si pe unii, si pe altii.

Nu cint Eminescu, n-am stiut sa cint niciodata Eminescu. Eu nu cred ca peste muzicalitatea interna a versului eminescian se mai poate adauga alta muzica, ar fi un pleonasm. Eu nu recunosc ca eminescian decit un singur cintec, Sara pe deal al lui Doru Popovici. Aceia imi da dimensiuni eminesciene, restul sint romanturi si scad valoarea poeziei eminesciene.

Ar fi o blasfemie sa il cinti pe Eminescu.

Din punctul meu de vedere, da. Eu il cint pe ala si pe ala, si astfel raspund frumos prin poezia domnului Eminescu. S-ar putea sa am invitati in spectacolul asta, sa-l chem pe Caramitru care recita foarte bine Eminescu. Asta e un proiect.

Al treilea spectacol din ciclul asta ar urma poezia filosofico-meditativa pe filiera Eminescu – Blaga – Ion Alexandru – Mihail Ursachi. Al patrulea spectacol, poezia moderna, Macedonski – Arghezi – Nichita Stanescu – Paunescu – Sorescu. Si al cincilea spectacol ar urma sa fie poezia contemporana.

Traim acum ignatul poeziei romanesti?

Nu, poezia romaneasca nu moare pentru ca noi ca popor sintem inzestrati. Ideea aceea ca romanul s-a nascut poet nu e de luat in ris. Noi ridem de ea ca e folosita aiurea, dar spiritul, gena creatoare in planul asta nu se poate pierde.

Grecii sint acum nemultumiti. Nu stiu, conditii sociale, dau foc, nenorocirea de pe lume. Ies cite o suta de mii de greci odata. Polonezii, le-au zis rusii ca sint un popor de betivi si astia n-au mai baut vodca. Un popor intreg, iti dai seama? Astia sint seriosi, iti dai seama. Noi avem cea mai geniala supapa de refulare, spiritul asta de refulare. Mi se pare genial, noi la manifestari scandam: „Va rugam sa ne iertati, nu producem cit furati“. E un vers, e genial.

Este asta o refulare? Noi nu rezolvam nimic asa.

Da, este. Noi prin asta ne descarcam. Din cind in cind facem scandal, cum am facut in ’89, dar in rest ne distram. N-ai vazut cu ce vin la manifestari, cu cosciuge c-au murit Basescu, Boc. „Ce facusi, ne lasasi“, i-au ingropat pe toti. Era un haz total. Noi prin asta scapam.

Nu e bun totusi, cum am spus odata unor lideri de sindicat: „Ia, mergeti o data cincizeci de mii in fata Guvernului si taceti toti“. Imagineaza-ti, cincizeci de mii de oameni care sa taca milc. Sa stea asa cu miinile in sin si sa taca. Aia atunci tremura. Noi nu vom rezolva niciodata nimic, noi asa sintem si tot timpul asa vom fi.

Se intimpla vreodata ca in timpul spectacolului, cind cinta, Tudor Gheorghe sa nu fie acolo?

Niciodata. Cind te apuci de meseria asta de actor, ca eu asta sint de fapt, trebuie sa stii in permanenta de ce esti pe scena. In secunda in care ai uitat de ce esti acolo, publicul nu te mai baga in seama. Publicul e dat dracului, te prinde imediat. Mi s-a reprosat ca am o atitudine fata de public, prea mindra, prea aroganta, ca nu ma aplec la aplauze. Pai, eu imi dau sufletul doua ceasuri si sa ma si milogesc? E schimbul echitabil, el plateste, eu niciodata nu il tradez. Eu iubesc prea mult publicul asta.

Eu ii iubesc foarte mult, dar mai e o chestie: in clipa in care te cobori la nivelul lui te palmuieste, nu te mai baga in seama. Tu trebuie sa-l domini, sa il faci sa te respecte si sa iti respecte arta. Daca tu vii, te scalimbai, iti dai pantalonii jos, lumea ride pe moment, dar dupa aceea zice: „Da-l, ma, dracu’!“. Trebuie sa existe respectul fata de arta si fata de exponentul sau care iti aduce gestul artistic. Atunci ai toata stima si tot respectul pentru public.

Se pierde cutuma aceasta.

Da. Sint prea singur. Ma simt singular in lupta asta. Nici la televiziune nu am unde sa ma duc. Nu vezi, eu apar de doua ori pe an. Nu mai exista format in care sa ma incadrez. Cel mai mare om de televiziune pe care l-am cunoscut vreodata era Tudor Vornicu. Astazi, cind te cheama cineva sa iti ia un interviu, vrea in primul rind sa isi etaleze el cunostintele. Vornicu punea intrebarea si astepta, tot timpul era amorsa. Avea camera undeva in spate de nu se vedea el, i se vedea ceafa. Or, fatucile astea, dai sa spui ceva si ele trec inainte, merg inainte. Eu m-am dus odata la una de asta si m-am ridicat la jumatate. Zic: „Ia vorbeste cu scaunul. Eu ce mai caut aici?“ 

Articol preluat din SUPLIMENTUL DE CULTURA.