Gulliver și Purcărete

Există în ultimii ani o modă să pui în scenă texte cât mai de neimaginat pe scenă. Se poartă dramatizările mai mult ca oricând. Cu cât mai departe de împins convenţia, cu atât mai bine, provocarea merită acceptată. Pe alocuri, dramatizările sunt chiar mai în trend decât e textul dramatic. „Călătoriile lui Gulliver” pe scenă… toate acele lumi imposibil de reprezentat… Dar ce e imposibil, mai ales pentru Silviu Purcărete, regizorul care a cucerit lumea cu „Danaidele” sau „Phaedra” sau „Titus Andronicus” şi a redefinit conceptul de tragic, traducându-l în imagine? Regizorul lui „Faust” şi al producţiilor de mare amploare, cu desfăşurări de forţe uriaşe, regizorul care vrăjeşte săli întregi şi care dizolvă timpul, spaţiul, actorul şi povestea într-un creuzet magic, din care se ţese o altă lume…

                                                       Foto Maria Ştefănescu

Dar „Călătoriile lui Gulliver” e una din acele cărţi care cresc în tine, odată cu vârstele, care în copilărie e o poveste fascinantă pentru copii, în adolescenţă e o poveste numai bună pentru descoperirile inevitabile ale momentului, iar pentru „oamenii mari” devine o acidă satiră la adresa lumii întregi, cu toată doza de amar la pachet. Şi care funcţionează minunat până la un moment dat, pe ideea ochelarilor de cal… iar apoi, tocmai pe dos! Cu un cal în carne şi oase începe şi spectacolul lui Silviu Purcărete, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, proiect cultural demarat acum trei ani, în parteneriat cu Festivalul de la Edinburgh și finanţat cu sprijin de la Administraţia Fondului Cultural Naţional. 

Mai exact, seria de exerciţii scenice coordonate de regizor, aşa cum este anunţată montarea. O serie de exerciţii scenice care propun o abordare inedită a romanului lui Jonathan Swift. Privit ca o coroborare a unor exerciţii scenice, spectacolul are sens şi coerenţă. În schimb, privit ca un spectacol după o dramatizare a textului lui Swift, îşi pierde şi sensul şi, în parte, şi magia.

                                                    Foto Maria Ştefănescu

Regizorul pare să nu-şi fi propus nicio clipă mai mult decât o colecţie de imagini şi imaginări personale sau de grup asupra poveştilor scriitorului englez, un fel de călătorie de plăcere în lumea lui, şi mai puţin o construcţie scenică la care autorul lui „Gulliver” să-i fi fost partener real de dialog.

Şi, mai mult decât atât, „Călătoriile” de la Teatrul „Radu Stanca” sunt în cea mai mare parte un pretext pentru o „călătorie” (a se citi: revizitare) personală prin propriile lumi create pe scenă de-a lungul timpului. Geamantanele, bastonul, iepele cu chip de femei şi cozi stranii, calul… ici o sclipire din „Danaidele”, colo o alta din „Orestia” – 

o corăbioară în miniatură, trasă de fire nevăzute pe o mare „albastră” de abur alb, grupuri ciudate de oameni care poartă în mâini geamantane, o scenă plină de fân, „cu parfum de măgar”, topite toate în acelaşi creuzet magic în care s-a turnat nu de mult şi „Undeva la Palilula”, citat cu poftă în “Gulliver”…

                                            Foto Maria Ştefănescu

Imagini stranii, o lume bolnavă, murdară, mobilată de fiinţe ciudate – personaje stranii desprinse mai mult din imaginaţia personală, decît din cea a lui Jonathan Swift.

Spectacolul se deschide cu o scenă cu puternic impact vizual, aşa cum vor fi multe în cele ce urmează, marca Dragoş Buhagiar, dar cam atât… Iar construcţia regizorală se bazează pe o alternare a planurilor inocenţă – copilul în cămaşă lungă, albă, care începe povestea, aplecându-se şi citind câteva rânduri de pe nişte hârtii adunate la un loc pe scena plină de fân – şi vulgaritate, împinsă adesea la extrem şi nu întotdeauna cu motiv…

Pe această pendulare – poveste citită de o voce din off (a regizorului în persoană), apoi imagini care colorează cuvintele enunţate… – este realizat întreg spectacolul. Justificarea? Însăşi ideea de „exerciţii” puse cap la cap şi gândite asumat fără coerenţă scenică. Şi dintre ele, poate cel mai coerent cu sine şi mai spectaculos în sensul bun al cuvântului este momentul „târfelor pitice”, creat ca o mică magie la vedere, cu păpuşi vii, manevrate de păpuşari în carne şi oase. Scena funcţionează exact în stilul ironiei à la Swift, care în alte părţi ale montării lipseşte însă cu desăvârşire, lăsând adesea locul unei încrâncenări cu iz morbid şi maladiv, departe de satira ascuţită a autorului englez. Şi mai aproape de o „greaţă” pantagruelico-balcanică… Ca exemplu pot funcţiona şi momentul naşterilor colective, continuat de uciderea bebeluşilor întru consumarea organelor, şi vomitatul „cu poftă”, într-o notă naturalistă de dată recentă. Iar în această linie se înscriu cu siguranţă şi mirosul de fân, şi baia de fulgi albi din final care umplu scena, spectatorii şi sala toată… 

Articolul este preluat din revista YORICK