În „Portretul” pe care i l-a consacrat, Eugene Ionesco considera că I.L. Caragiale „este, probabil, cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”, motivaţia fiind legată de faptul că a scris, “din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială”. Dar îi sublinia şi universalitatea, remarcând că, „pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al omului oricărei societăţi”.
Tot Ionesco trebuie să se fi aflat şi în spatele interesului pe care Marcel Cuvelier l-a manifestat pentru montarea Scrisorii pierdute, în 1955, la Paris, la Theatre de Poche.
Cuvelier pusese în scenă „Cântăreaţă Cheală” şi „Lecţia” cu numai câţiva ani înainte, în variantele care se pot viziona şi acum la La Huchette-ul parizian, şi, cu certitudine, despre clasicul nostru auzise de la autorul lor.
Francezii zic despre Caragiale că e „le Moliere roumain”, evaluare corectă axiologic, numai că opera dramatică a romanului e mai puţin numeroasă şi infinit mai puţin populară. În timp ce Moliere e jucat în întreaga lume, „le Moliere roumain” e condamnat la un veşnic anonimat internaţional postum. În primul rând de noi, compatrioţii care, citându-l pe acelaşi Ionesco, deşi ne-a înjurat, am sfârşit prin a-l admira, şi care facem prea puţine pentru a-l promova în lume, aşa cum ar merita şi cum ar face alte naţiuni. Există câteva traduceri ale pieselor sale, ultimele, din 2002, de la precedentul focus, însă rostul textului dramatic e să fie reprezentat în scenă, în faţa unui public, şi în acest plan lucrurile stau cât se poate de rău. Deşi autorităţile şi forurile culturale îşi amintesc de dramaturg cu ocazia aniversării-comemorării unui număr rotund de ani, că acum, în 2012, lipsesc programele prin care opera caragialiana să ajungă, măcar în plan european, la locul ce i se cuvine.
Dacă decidenţii au alte liste de priorităţi, iar vremurile sunt şi ele grele, ceea ce mi se pare de neînţeles e atitudinea unor cărturari. Care susţin că e mai înţelept ca despre I.L. Caragiale să vorbim numai noi, între noi! Am constatat empiric existenţa a două categorii de asemenea intelectuali, mulţi, de marcă: prima categorie apreciază că nu e de dorit ca străinătatea să afle despre păcatele societăţii romaneşti pe care dramaturgul le-a incriminat cu atâta virulență.
De parcă articolele documentate din presă lumii referitoare la realităţile autohtone ar fi mult mai onorante! O a doua categorie afirmă că lucrările dramaturgului ar fi intraductibile! Şi unii, şi alţii îi fac scriitorului un deserviciu, menţinându-l forţat în limitele limbii romane. Nu sunt specialist în traductologie, dar consider că pentru orice traducător profesionist sarcina tălmăcirii pieselor lui „Nenea Iancu” ar deveni o provocare. Jocurile de cuvinte, stâlcirile, arhaismele, regionalismele şi toate celelalte specificităţi lingvistice îşi pot găsi echivalente într-un optim acceptabil, determinat de sintagma traduttore, traditore. Traducerea e, în fond, un proces complex, dificil, imperfect de redare nu atât a literei, cât mai ales a unei semnificaţii cât mai apropiate de autorul de referinţă.
Obligaţia de a ne promova valorile e a noastră
Alţii spun că nu există interes! Pardon, monşer! De aceea s-a inventat marketingul, ca să-l creeze ori stimuleze. Bursele pentru traducători, finanţarea unor montări în străinătate pe textele lui Caragiale, seminariile de specialitate ar genera un orizont de interes, pe care opera lui l-ar suscita cu prisosinţă. Exemple demne de urmat sunt ale polonezilor, ungurilor, cehilor. Ceea ce, iată, încă nu s-a înţeles în materie de politici culturale este că obligaţia de a ne promova valorile e a noastră, a romanilor. Că participarea la competiţia valorilor europene e absolut obligatorie şi cu cât o amânăm, cu atât continentul va fi captivul clişeelor livrate de televiziuni ce mediatizează infracţionalitatea aducătoare de rating. Nu-i o idee originală, ține de domeniul evidenței strategice: „Portretul” lui Ionesco ar putea constitui startul într-un plan naţional de popularizare internaţională a operei caragialiene. Ionesco însuşi, împreună cu Monica Lovinescu, a făcut un gest prin volumul apărut în anii ‘90, la Editions de l’Arche. Fiind vorba despre texte de reprezentat scenic, traducerea adecvată ar trebui să combine două perspective: traductologică şi teatrologică. Adică să-i mulţumească şi pe filologi, şi pe oamenii de teatru.
Deocamdată, până la proiecte în afara graniţelor şi până se vor pune de acord filologii şi traductologii, practicienii au recurs la formule nonverbale de “traducere” a lui I.L. Caragiale: Mihai Mălaimare a realizat spectacole cu statui vivante, iar Gigi Căciuleanu a imaginat un spectacol de teatru coregrafic, intitulat „D’ale noastre”.
Merită văzute!
Articol publicat de Oltița Cântec în Suplimentul de Cultură.
