Caramitru se destănuie în Săptămâna Patimilor

Cum au încercat securiştii să-l recruteze de trei ori şi de ce are un dosar de reţea la CNSAS, cu numele de cod "Horaţiu Codrea", dacă a refuzat colaborarea? 

Directorul Teatrului Naţional, Ion Caramitru, vorbeşte în premieră despre câteva episoade din trecutul său, arată cum puteai să fentezi Securitatea şi oferă posibile explicaţii pentru turnătoria împotriva sa, devoalată recent, a fostului director de la Bulandara, actorul Ion Besoiu.

INTERVIU EVENIMENTUL ZILEI

În ziua Galei UNITER, amfitrionul Ion Caramitru vorbeşte despre evoluţia sa artistică, relaţia cu Securitatea şi mistificările Revoluţiei ratate

Recent, EvZ a publicat nota de constatare emisă de CNSAS privind colaborarea cu Securitatea a actorului Ion Besoiu. Din dosarele dv. reiese că aţi fost cel puţin la fel de "curtat" prin prisma legăturilor cu care le aveaţi cu diplomaţii străini. Era doar o chestiune de voinţă acceptarea sau refuzul colaborării?

Au existat trei încercări de racolare a mea. Prima a fost în facultate, imediat ce am intrat în anul I. Se făcuse o oarecare amnistie şi intraseră în şcoală şi oameni care fuseseră încarceraţi sau aveau probleme de dosar, cum erau Ştefan Radof şi Sergiu Cioiu. Student în anul IV era unul Cristescu care era şeful studenţilor comunişti, care, după două săptămâni, m-a chemat la el. Era spaima şcolii, şi profesorii se temeau de el. Lua numai 10, era un dobitoc, dar era tartorul Institutului de Teatru. Şi mi-a zis: "Bă, eu ştiu totul despre tine, despre familia ta. Dacă vrei să termini facultatea, faci ce îţi zic eu". 

Şi mi-a propus, fără nici un fel de perdea, să mă duc la Cioiu acasă şi tot ce vorbesc în casă să-i raportez lui". I-am zis că nu fac asta, apoi am avut inspiraţia să merg la Cioiu să-i spun. "Aoleu, zice, şi mie mi-a zis să fac acelaşi lucru cu tine". Atunci l-am convins pe Cioiu să mergem împreună la Cristescu să-l pocim pentru că ne pusese să ne turnăm unul pe altul. L-am luat tare şi nu a mai apucat să zică decât că a glumit. Aşa am scăpat. 

STUDENT. În 1960, în primul an de facultate la Teatru 

Ce ştiau securiştii despre familia Caramitru? 

Tata făcuse deja de două ori puşcărie, iar sora mea, care e mai mare cu nouă ani şi jumătate, fusese dată afară în 1956 de la Teatrologie şi de la Regie. 

Ca o consecinţă a atitudinii faţă de ce ce se întâmpla în Ungaria, bănuiesc. 

Da, fusese într-un grup în care se discutase despre asta şi din care au fost arestaţi foarte mulţi sau exmatriculaţi. Ea a avut un mic noroc, dacă se poate spune aşa, că nu a fost prinsă "în flagrant" şi a scăpat cu "exmatricularea din toate facultăţile". A fost trimisă la reabilitare, la o fabrică de ţesături, "Flamura roşie" parcă, unde trei ani a măturat pe jos, cu şedinţe de înfierare a duşmanului de clasă, unde era scuipată, împroşcată cu lapte. În fine, ale epocii tâmpenii. 

"Dacă vine duşmanul de clasă, vin eu şi vă spun"

Pentru ce fusese arestat tatăl dvs? 

Ai mei erau aromâni veniţi din Macedonia în Cadrilater, unde au stat între 1925 şi 1940. Când s-a cedat Cadrilaterul în 1940, au pierdut a doua oară totul. Au venit apoi aici şi cu bruma de bani pe care o mai aveau, tata şi bunicul au deschis un mic magazin de ţeşături, pe lângă Lipscani. A venit apoi naţionalizarea, li s-a luat tot, au fost consideraţi mic-burghezi, au fost bănuiţi de simpatii legionare, ceea ce nu s-a dovedit, dar tata a făcut de două ori puşcărie fără să fie judecat, fără să fie condamnat.

Când eu aveam şapte ani, în 1949, într-o noapte, pe la 3, au intrat vreo 20 de persoane, i-au scos din pat pe ai mei trăgându-i de păr, tăind canapelele. Au făcut o percheziţie dementă după care i-au luat pe mama, pe tata şi pe soră-mea. Eu am scăpat pentru că eram mic. Sora s-a întors după două zile, mama după două luni, iar tata după doi ani. El s-a angajat apoi ca revizor contabil la un şantier lângă Ploieşti, într-o mizerie îngrozitoare şi de-acolo a fost arestat a doua oară, cu mai mulţi, pe motive inventate. Iarăşi l-au anchetat, nu l-au judecat şi i-au dat drumul după doi ani. 

După ce a stat a doua oară în puşcărie a ieşit şocat, îşi cam pierduse minţile, căci era un om sensibil şi fizic nu prea bine clădit. Nu a mai vrut să lucreze, era obsedat să plece din ţară. A fost apoi arestat pentru o acuzaţie de speculă inventată, iar cu totul, în trei rânduri, a făcut aproape şapte ani de puşcărie. A ieşit în 1973, complet epuizat, iar după două luni a murit. Rămasă singură, mama şi-a deschis un centru de răcoritoare pe Ştefan cel Mare pentru a ne putea întreţine. 

A doua încercare de recrutare a dv. de către Securitate când a fost? 

A fost după ce am intrat la "Bulandra", prin 67 sau 68, de data asta cu un tertip, care este descris şi în dosarul meu. Am primit un telefon prin care mi s-a propus să lucrez la un film care urma să se facă în Studioul de film al Armatei. Şi mi-au dat rendez-vous la Miliţie, pe Eforie. Era acolo un tip rubicond care mi-a zis că de fapt mă chemase la Securitate pentru că m-au studiat şi au constatat că sunt actor de perspectivă, că vorbesc limbi străine şi alte laude. Că ţara are nevoie de mine, că trebuie luptat împotriva duşmanului de clasă şi alte chestii de genul ăsta. Îmi făceam scenarii în cap cum să refuz. 

Dar el a făcut o greşeală de tactică. Mi-a întins o hârtie pentru a o semna. "Păi nu vreau", am zis. "Vă daţi seama ce înseamnă asta?" "Păi dacă sunt aşa cum m-aţi prezentat, dacă vine duşmanul de clasă, vin eu să vă spun. Mă jigniţi dacă îmi cereţi să semnez un angajament". De maniera asta am scăpat, iar comportamentul meu apare descris în dosar prin raportul făcut de ofiţer superiorilor. A treia oară a fost o chestie banală, aş zice. 

În 1989, trebuia să merg în Anglia invitat de Societatea Poeţilor Britanici, la împlinirea a 100 de ani de la moartea lui Eminescu, la manifestările UNESCO. La Barbicane Centre urma să recit Eminescu în română şi engleză. Deşi invitaţia venise pe linie oficială, şi pe linie diplomatică, şi prin Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste nu mi-au dat voie să plec. Eram obişnuit cu chestiile astea. Societatea a decvis suspendarea acţiunii în aşteptare mea şi a făcut presiuni diplomatice. Am primit paşaportul la începutul lui decembrie.

Înainte de plecare, m-au chemat la Casa Scânteii să-mi dea paşaportul, dar cu condiţia să fac un raport cu tot ce s-a întâmplat acolo când mă întorc. Eu am zis că nu vreau paşaportul, că nu mai plec. Până la urmă mi-au dat aşa drumul. 

"Vreţi să spun că am colaborat?"

Vă spune ceva numele Horaţiu Codrea? 

Da, e numele pe care mi l-a dat Securitatea, dar de care eu nu am ştiut până nu mi-am văzut dosarele de la CNSAS. 

E un nume de cod pe care Securitatea vi l-a dat în 1975, când v-au deschis un dosar de reţea –închis în 1981- şi voiau să vă racoleze pentru că frecventaţi mult ambasadele. Securiştii stabiliseră chiar şi o parolă de recunoaştere pentru întâlnirile cu dv. "Sunt din partea lui George". A fost aceasta expresia unei a patra tentative de recrutare? 

Nu, nu ştiu despre asta. Oricum acest dosar de reţea a apărut nu demult. Primul dosar care mi s-a dat era o maculatură şi abia acesta dă cât de cât măsura celor întâmplate. Nici acesta nu cuprinde însă multe chestii care s-au întâmplat. De exemplu, episodul cu Besoiu, al ne-plecării mele în America, apare foarte succint prezentat. Ori asta pentru mine înseamnă că securiştii ori n-au depus toate dosarele, ori le-au ars. Aici, în Teatrul Naţional, era biroul de securitate pentru instituţiile de cultură din Bucureşti, care era condus de colonelul Sterian (maiorul Vasile Mureşan se ocupa nemijlocit de Teatrul "Bulandra" şi alte două teatre, acum revoluţionar cu merite deosebite). Pe 22-23 decembrie, actorii de la Naţional au spart acest birou şi nu mai era nici un dosar aici. Apucaseră, deci, să scoată dosarele sau să le distrugă. 

De ce nu aţi vorbit niciodată, totuşi, despre acest dosar de reţea? 

Dv. vreţi să spun că am colaborat? Nu am colaborat, iar acest dosar pe care mi l-au întocmit ei l-am primit în urmă cu vreo doi ani. 

Din relatările dv. reiese că puteai să refuzi colaborarea fără să păţeşti nimic. 

Da, nu păţeai nimic grav. Sau nu plecai în America. Sau îţi făceau alte şicane. 

Dar dv. aţi vrut cu adevărat să rămâneţi în America, aşa cum suspectau ei, pentru că vi s-a propus şi în 1971, după ce aţi participat la Festivalul de Teatru de la Edinburgh, să rămâneţi în Anglia şi aţi declarat că aţi refuzat. 

În 1971, am primit primit propunerea de la doi prieteni să rămân acolo, să fac carieră. Nu, le-am zis, eu nu mă pot exprima ca artist decât în limba maternă. Din aceleaşi motive nici în America nu m-am gândit să râmân. 

COPIII. Cu Andrei (azi, 35 ani), Ştefan (azi, 29 ani) şi Matei (azi, 21 ani) 

"Besoiu a fost un actor frustrat"

Şi atunci cum au apărut informaţiile date de Ion Besoiu Securităţii că intenţionaţi să nu vă mai întoarceţi?  

În 1979, a fost ultimul turneu al trupei de la "Bulandra", în America, şi în Germania. Am primit o bursă la Yale, acordată de Institutul Internaţional de Teatru. Urma, deci, să plec la un an după ce avusesem deja ocazia să rămân. Dar eu mă întorsesem şi din State, şi din Germania. Actorul Dan Nuţu, de exemplu, rămăsese în Berlinul de Vest. Acel turneu a marcat şi preluarea funcţiei de director de către Ion Besoiu, după ce în 1977, în urma scandalului cu "Revizorul" de Gogol, fusese demis şi Ciulei, şi Maxim Crişan de la conducerea teatrului, iar Toma Caragiu din funcţia de secretar de partid. Besoiu i-a locul acestuia din urmă. 

În 1979, când Emil Riman, următorul director, a fost destituit şi el pentru că semnase declaraţia lui Goma, se pare, Besoiu a ajuns apoi la conducerea "Bulandrei". Pentru asta a trebuit să se înscrie la "Ştefan Gheorghiu", căci nu avea studii superioare, provenea din categoria actorilor amatori. M-am dus la el în calitate de director să-l întreb de ce nu primesc viza. Mi-a zis că nu ştie, că nu-i treaba lui. Am epuizat apoi toate căile de a afla de ce mi se refuză. Am mers în audienţe de la Suzana Gâdea până la şeful de la Paşapoarte. Suzana Gâdea, de pildă, mi-a zis "Dragă de ce să mergi tu în America, stai tu aici, că noi avem teatru bun, ei au teatru prost".

A trecut termenul pentru bursă, martie- aprilie 1980, iar la sfârşitul stagiunii, în Adunarea Generală de la "Bulandra", am spus că asta pentru mine echivalează cu un oprobriu, în condiţiile în care sunt un om public, toată lumea ştie că trebuie să plec în America şi nimeni nu-mi spune de ce nu plec. Şi mi-am dat demisia în faţa tuturor colegilor. Am plecat apoi cu soţia şi copilul la mare, iar după trei zile am fost chemat de urgenţă să-mi iau paşaportul. Am plecat, deşi universităţile americane erau închise, căci era vară, iar după vreo şase zile în care ITI mi-a organizat o vizită la teatrele de vară, m-am întors. 

Şi nu aţi bănuit niciodată până acum de ce aţi pierdut această bursă? 

Am bănuit ceva în momentul în care la aeroport am avut parte de o surpriză cumplită, de un control draconic. M-au dezbrăcat la pielea goală, semn că suspectau că vreau să rămân şi căutau posibile acte cu care aş vrea să plec. Explicaţia propriu-zisă pe care am găsit-o recent a fost aceea că Besoiu rămând şi om al partidului în teatru, fiind şi director a fost primul întrebat dacă să primesc viză. Iar el probabil că a zis: "Nu-i daţi viză, că nu se mai întoarce". 

De ce, dacă nu era real? 

Nu am fost în bune relaţii niciodată. A fost un actor frustrat de capacităţi artistice mult mai mari în "Bulandra" decât ale lui. Deci putea fi vorba de gelozie sau de răutate, puteau fi mai multe motive căci el este un om cu două feţe. Cert este că nici şeful de la Paşapoarte, nici cel de la partid nu putea să treacă peste declaraţia lui fermă că nu mă întorc. Când mi-am văzut dosarul, numele proprii sunt anonimizate şi doar am bănuit că e vorba de el. Dovada am avut-o abia acum, cu această notă

"Au fost şi mari actori care au colaborat"

Nu cred însă că Besoiu era singurul informator din teatru. 

Nu, erau şi alţii. Actori de mâna a şaptea, foşti directori de teatru în provincie, politruci şi care erau aproape la vedere. Mi se pare comic, de exemplu, că cel la care se adunau chestiunile mai mărunte şi care mai chema pe câte unul -şi Rebengiuc mi-a zis că a fost chemat- era şeful de la pompieri.

Dar erau şi mari actori? 

Da, erau. Am recunoscut vreo trei mari artişti ai teatrului, dar nu-i treaba mea să-i deconspir. Sunt unii la care nu te-ai aştepta. 

Puteţi spune dacă unul dintre ei este Lucian Pintilie, căci el a recunoscut, în urmă cu câţiva ani, că a avut o colaborare în tinereţe? 

Nu. După scandalul cu "Revizorul" el a fost practic obligat să plece din ţară. A fost exilat. I s-a dat paşaport şi a făcut carieră peste hotare. 

"Dacă îi luai tare, nu aveau ce să-ţi facă"

Actorii rămaşi în ţară, după turneul din 1979, nu au mai putut pleca însă. Au fost cei zece ani până la Revoluţie o perioadă de dizidenţă în teatru? 

A fost o disidenţă cu publicul, căci oameni care veneau şi urmăreau un spectacol de cinci ore cu "Hamlet" (n.r. piesa regizată de Alexandru Tocilescu, care s-a jucat din 1985 până în 1992) găseau în subtext toată istoria recentă a României. A mai fost şi spectacolul omagial "Eminescu...după Eminescu", făcut de mine cu Dan Grigore. Spectacolul se baza pe manuscrise, texte de atitudine în general. Era destul să rosteşti un text metafizic de-al lui Eminescu, cînd metafizica era interzisă, şi să fie un lucru important. În noiembrie 1989, la Vaslui nu s-a putut ţine acest spectacol din cauza frigului. Caloriferele plesniseră, ieşeau din ele iatagane de gheaţă. Ne-am retras tot în frig, în camera de hotel, cu cei doi tovarăşi de la Cultură din Vaslui, cu o sticlă de vin, cu nişte pâine, unt şi parizer să luăm masa de seară. Ce-a fost la gura mea nu pot să spun. Am înjurat regimul şi pe Ceauşescu, iar la o zi după ce m-am întors Besoiu mi-a zis că sunt căutat de Securitate. I-am zis securistului că situaţia e fără ieşire, am început să ţip la el. Psihologic vorbind, dacă îi luai tare -şi Rebengiuc a făcut asta mereu, şi eu am făcut-o de câte ori am putut - nu aveau ce să-ţi facă. 

În pofida acestui episod, dv. ziceţi că aţi primit viza pentru Anglia peste câteva săptămâni, în decembrie. 

Da, dar din raţiuni diplomatice. 

"Născut vinovat"

În dosarul lui Ion Besoiu apar informaţii şi despre sora dv., despre care el însă neagă cu vehemenţă că ar fi vorbit cu securiştii, cu atât mai mult cu cât o cunoştea foarte puţin. 

Nu e adevărat. Sora mea a lucrat, până a plecat din ţară, în 1973, după moartea tatălui, ca organizator de spectacole la "Bulandra". După ce a fost exmatriculată, în 1956, din facultate, reabilitată, nu şi-a mai permis să continue facultatea pentru că, începând-o eu, mama nu ne putea susţine pe amândoi. A rămas însă tot în zona teatrului, iar la "Bulandra" era prietenă foarte bună cu Gina Patrichi, care era prietenă şi cu Besoiu. Deci acesta o ştia bine pe sora mea. 

Ce este totuşi adevărat din relata sursa "Bogdan" Securităţii, că a plecat căsătorindu-se cu un arab, că s-a recăsătorit apoi cu un ziarist elveţian? Vă întreb pentru că la un moment dat, dorind să vă atace pe dv., au fost unii care au zis că sora a fost spioană. 

Sora mea a plecat pentru că un prieten din afară a plătit 10.000 de dolari pentru ea - bani pe care i-a returnat în rate omului -, aşa cum se plătea pentru evrei şi germani. Ea fusese într-o relaţie foarte specială cu tatăl meu, care îşi dorise enorm să plece sau să i se ducă osemintele din România, lucru pe care sora mea l-a şi făcut mai târziu. În Elveţia s-a căsătorit cu un turc din România, pe care însă l-a cunoscut acolo, iar al doilea soţ, cu care este şi astăzi, nu era ziarist, ci un simplu comerciant. 

Plecarea ei a avut vreo consecinţă asupra dv.? 

Da. De aceea mi-am şi intitulat memoriile, la care tot scriu, "Născut vinovat". "Vinovat" că am avut părinţii ăştia, că am avut sora asta. Prima mea întâlnire cu Securitatea a fost la şapte ani, când i-am văzut pe securişti cum arată şi ce fac. Şi i-am urât de moarte. 

SORA. Elena (Lily) Portier Caramitru, cu 9 ani şi 6 luni mai în vârstă 

"Revoluţia mea nu a reuşit"

Cu toate acestea, dv. aţi fost de multe ori acuzat după 89 că aţi colaborat cu Securitatea. Unii au zis chiar că aţi lucrat pentru MI6 sau KGB. Cine credeţi că se află în spatele acestor zvonuri? 

Au plecat de la Vadim Tudor, care m-a inclus pe lista celor care trebuie împuşcaţi şi toate spaimele astea ale lui şi ale securiştilor săi se bazau pe faptul că ar putea veni unii care să-i tragă la răspundere. Cu regret profund însă spun că Revoluţia la care am participat nu a reuşit. Revoluţia mea a fost una anticomunistă, antisecuristă. Dar a reuşit cealaltă, a celor care s-au înşurubat în acelaşi sistem. Am fost pentru aceştia un om incomd, până când s-au lămurit că nu mă interesează politica. În aceeaşi idee am înfiinţat, alături de Radu Filipescu, şi Asociaţia Revoluţionarilor fără Privilegii, deşi am fost prima voce care a anunţat Revoluţia şi am stat printre gloanţe atâtea zile. Am avut norocul să nu fiu nici măcar zgâriat, iar odată atins scopul de a-mi obţine libertatea mi-am văzut de treabă.

Nu am urmărit să fiu scutit de impozite sau să primesc terenuri la Snagov. Cei care au fost răniţi sau urmaşii celor morţi trebuie să primească un ajutor, dar nu cei care au avut norocul să scape teferi. Legea pe care Iliescu a girat-o cu privire la revoluţionari este una din marile lui găselniţe imorale. Dintre toţi revoluţionarii cu certificat marea majoritate nici n-au ieşit pe stradă, căci legea este extrem de permisivă - este suficient să fie trei martori care să declare că ai participat. Aşa a fost posibil ca un oraş precum Constanţa, în care nu s-a întâmplat nimic, să aibă 1000 de revoluţionari. 

O altă acuzaţie care vi s-a adus îndelung a fost aceea că aţi fi responsabil de incendierea Bibliotecii Universitare în acea perioadă. Pe YouTube există însă o înregistrare din care reiese că minute în şir aţi strigat în mijlocul mulţimii să se oprească focul. Cum a putut fi fost omis acest film? 

Eram pe 22 seara în studioul IV când am aflat că arde BCU şi se trage în Muzeul de Artă şi am plecat cu un Trabant în Piaţă, unde erau taburi dispuse în evantai din care se trăgea în Palatul Regal. Erau însă trasoare, nişte gloanţe luminoase, care doar muşcau din pereţi, dar cele care intrau pe geam produceau foc şi mi-am dat seama ce dezastru e. Atunci am urcat în balcon, unde rămăseseră microfoanele instalate de cu ziuă şi am început să strig să nu tragă. Am reuşit să opresc focul până la urmă. Ei, când i s-a zis lui Vadim că omul a strigat să nu se tragă, nu să se tragă, a justificat că era un consemn, că trăgătorii trebuiau să facă exact contrariul! 

"Mircea, fă-te că lucrezi"

Care a fost rolul lui Tatulici în acuzaţiile care vi s-au adus? 

Televiziunea era condusă în 1990 de Răzvan Theodorescu, iar Iliescu, al cărui om era, nu mă înghiţea. La un an de la Revoluţie, Theodorescu şi Tatulici, în calitate de şef de programe, au făcut serialul "Revoluţia în direct", din care s-a reţinut în primul rând replica "Mircea, fă-te că lucrezi". Care a fost de fapt povestea? În Studioul patru, pe 22 decembrie, în jurul orei 12, cei care ne-au luat în braţe au zis că nu aparatura nu are curent. 

Curentul a venit după zece minute şi emisiunea a început. Noi eram sinucigaşi acolo şi încă sub stare de şoc pentru că trecusem pe sub elicopterul lui Ceauşescu şi dacă se întorcea şi făcea ce face azi Gaddafi ăia eram. În alea zece minute a fost acolo o isterie, o demenţă. Primul care s-a trezit oarecum la realitate am fost eu şi mi-am dat seama că trebuie să spunem ceva, iar noi venisem de pe stradă nu aveam nici un program. Dinescu era acolo şi i-am zis: "Apucă-te şi scrie ceva că tu te pricepi la asta". A scris ceva, a lăsat undeva carneţelul, iar când s-a zis că începe emisia şi ne-au potrivit în cadru i-am zis "Mircea, arată că lucrezi".

Noi nu am ştiut că în cele zece minute am fost filmaţi pe ascuns. Toate camerele ne-au filmat, că toate camerele aveau energie bine-mersi. Dealtfel unul din operatori a recunoscut acest lucru când am eram într-o emsiune în platou la Timişoara şi a zis că nu doar că au primit ordin să ne filmeze ci să filmeze şi ce era în spate. Nimeni nu a ştiut însă că există aceste zece minute. Ele au fost date pe post un an mai târziu. Ce se vedea acolo? O adunătură de isterici, de nebuni speriaţi de moarte, care aleargă unii peste alţii şi această replică care, vezi Doamne, arăta că era o chestie pusă la cale. Vadim a preluat apoi şi el această idee şi a promovat-o în publicaţiile lui. Morala: în acele momente, Securitatea juca la două capete. Dacă se întorcea Ceauşescu ne aveau filmaţi şi identificaţi, dacă nu şi reuşea Revoluţia ei puteai deveni revoluţionari cu certificat, ceea ce s-a şi întâmplat. 

SOŢIA. În tinereţe, cu soţia, actriţa Mihaela Caracaş

"Dineu cu proşti", încasări de 350 de milioane pe spectacol

Dacă aţi mai fi astăzi ministru al culturii, ce aţi decide legat de Teatrul Naţional? 

Ceea ce se face acum, reconstrucţia lui, readucerea la forma iniţială, dinainte de incendiul din 1978, după care Ceauşescu a ordonat nişte aberaţii, cum ar fi lărgirea Sălii Mari, scobirea ei în laterală. Din punct de vedere artistic, Teatrul Naţional nu a mers niciodată mai bine ca astăzi în ultimii 20 de ani. 

Şi din punct de vedere financiar sunteţi la fel de mulţumit? 

Am putea mări preţul la bilete, chiar mult, dar nu vreau pentru că important e să vină lumea, iar cel mai scump bilet la Sala Mare, pentru cele mai bune locuri, e de 50 de lei. Dar sunt şi bilete de 8 sau 10 lei pentru studenţi. Sunt sălile pline, în fiecare seară peste 1500 de spectatori în cele trei săli. 

S-a spus că "Take, Ianke şi Cadâr", cu Beligan, Dinică şi Moraru" făcea încasări de jumătate de milion de euro pe reprezentaţie. Care era suma reală şi care este astăzi spectacolul care aduce cei mai mulţi bani? 

"Take, Ianke şi Cadâr" avea încasări de 82 de milioane de lei vechi, iar astăzi "Dineu cu proşti" aduce 350 de milioane de lei vechi, la alte preţuri ale biletelor însă, mai mari. 

"Eu aflu premiile UNITER odată cu publicul"

La alegerile din 2006, de la UNITER, s-a recomandat celor care au colaborat să se retragă. A dat roade acest îndemn?  

Am cerut avizul Senatului UNITER pentru a solicita verificarea celor care candidau. Doi nu au mai candidat, printre ei Cornel Todea şi încă o persoană despre care nu pot vorbi. La fiecare patru ani se reia procedura pentru cei care vin. 

Apropo de UNITER şi de gala de luni (n.r. azi), în ce măsură reflectă premiile propriile dvs preferinţe? 

În nici un fel. Văd că şi Uniunea de la Chişinău a preluat procedura noastră de a lucra cu două comisii. Una care face nominalizările, formată din critici, care prin natura meseriei văd toate producţiile teatrale din ţară, şi una care acordă premiile, formată din doi critici, un regizor, un scenograf şi un actor, care văd ce au selecţionat ceilalţi şi care în seara galei decid câştigătorul. Eu aflu odată cu publicul. 

Sunteţi preşedintele UNITER de 20 de ani. Veţi mai candida? 

Nici anul trecut, nici în urmă cu cinci ani nu am vrut să candidez, dar nu s-a înscris nimeni. Eu cred că am făcut deja ceea ce trebuia să fac. Ultima decizie de a candida totuşi a fost luată când pierdusem sediul, căci fusese retrocedat proprietarilor, şi am reuşit, împreună cu maestrul Beligan, să convingem Primăria să-l cumpere. 

Ce aduce nou ediţia din acest an a UNITER? 

Ca şi la Oscar, este vorba de tradiţie. 

"Acest dosar de reţea pe numele meu a apărut nu de mult. Primul dosar care mi s-a dat era o maculatură şi abia acesta dă cât de cât măsura celor întâmplate.", ION CARAMITRU, director TN

CARIERĂ 

Pe scenă, de o jumătate de secol

Ion Horia Leonida Caramitru s-a născut în 1942 într-o familie de aromâni din Macedonia, care au trăit până în 1940 în Cadrilater. În 1960, în pofida "dosarului" foarte prost, cu un tată care făcuse de două ori puşcărie politică şi o soră exmatriculată din facultate tot pe criterii politice, a fost admis la Institutul de Teatru. La absolvire a fost adus de Sică Alexandrescu pentru a juca la Naţional rolul lui Eminescu într-un spectacol cu Valeria Seciu în rolul Veronicăi Micle.

În 1966, după ce a jucat în "Pădurea spân zu ra ţilor", film regizat de Liviu Ciulei, acesta i-a propus să meargă la Bulandra, unde a cunoscut consacrarea şi a fost şi director trei ani, în perioada 1996-2000, iar din 2005 e director la Naţional. Din 1990 conduce UNITER şi e şi vi cepre şedinte al Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii. 

1971. La Festivalul de la Edinburgh, cu regizorul Liviu Ciulei, alături de care a cunoscut consacrarea artistică 

1994. Alături de mentorul său politic, Corneliu Coposu 

PRIETEN. Cu poetul Nichita Stănescu 


ARTICOL PRELUAT DIN EVENIMENTUL ZILEI.