A fost comparat mereu cu Alain Delon. Dacă viaţa nu i-ar fi întors spatele, poate că acum, biografia actorului din Clanul Sicilienilor ar fi început aşa: "Alain Delon, acest Geo Costiniu al francezilor..."
 |
| Geo Costiniu Foto: Vlad Teodorescu / Jurnalul Naţional |
"L-ai văzut? Nu cumva e....?" Trec doar câteva secunde până când să opresc, să parchez şi să mă întorc pe jos rugându-mă în gând să nu fie el, să mă fi înşelat…
"Mă scuzaţi, îi spun barându-i calea, sunteţi…?" "Da, eu sunt, domnul meu, sunt actorul Geo Costiniu!" După ce facem schimb de numere de telefon stabilim să luăm legătura pentru un interviu. Câteva zile mai târziu stabileam să ne întâlnim într-o cârciumioară de cartier "Atenţie, nu la «Una mică la Georgică», e de fiţe şi e gălăgie acolo, ne vedem lângă, la «Covorul Verde», e la câţiva metri depărtare, acolo o să stăm liniştiţi".
Denumirea nu m-a şocat, în fond, nenumăraţi mari actori frecventau ("defunctul") restaurant Şarpele Roşu.. Doar ora, respectiv 8:30 dimineaţa, m-a făcut să cred că am înţeles greşit. Abia când l-am văzut la o masă mi-am dat seama că m-am înşelat şi de data aceasta în ceea ce îl priveşte şi că maestrul este cu adevărat şi fascinant şi surprinzător în egală măsură.
Ce aţi făcut în ultimul timp maestre? Publicul aproape că v-a dat dispărut…
Nu-i chiar aşa, joc în Marchizul de Sade la Odeon, însă am ajuns aproape întâmplător în distribuţia asta din cauza îmbolnăvirii unui coleg. În afară de asta, mai nimic. M-am ocupat, în ultimii trei ani, cu fel de fel de... accidente. Am avut mâna fracturată. Abia ce m-am făcut bine şi am avut alt necaz, fractură de cap umeral! Băgată proteză metalică în umăr. Am reuşit să recuperez şi când am zis că am scăpat, hop!, fractură de şold…
Să facem puţină istorie. Aţi terminat Institutul de Teatru şi Film în 1973 şi aţi fost luat imediat la Teatrul Naţional din Iaşi. Eraţi deja nu numai o vedetă dar şi un idol al femeilor. Cum aţi profitat de această stare de fapt?
Au profitat partenerele mele de viaţă! De statutul de vedetă… mint! Am profitat! Dacă nu erau ouă la alimentara mie-mi dădeau câte un carton pe sub tejghea, dacă nu era unt, se găsea vreo domnişoară vânzătoare care să-mi dea unul-două pachete peste rând…
Aţi fost însurat de cinci ori, aveţi o experientă impresionantă… Care e definiţia dragostei?
E un fel de loz în plic! Poate să fie câştigător şi să rămâi cu prima. Poate să fie necâştigător şi atunci mai tragi o dată şi încă o dată şi încă…
Apropo, vă opriţi la cinci?
Da, cred că este suficient. Nu intru în concurenţă cu nimeni. Liz Taylor mă bate de mă zvântă în materie de căsătorii. A avut opt sau şapte.
Da, dar s-a recăsătorit de mai multe ori cu Richard Burton, se pune?
Şi eu am avut un repetir cu una dintre neveste. Am divorţat şi se pare că ne-am înţeles mai bine aşa… până am făcut greşeala să ne recăsătorim.
Se zvonea pe holurile judecătoriei unde aţi avut divorţurile că aţi rămas chiar cu un iaht de la una dintre neveste.
Nici pomeneală, e folclor, lăutărească judecătorească!
Ce greşeli pe care le-aţi făcut în viaţă le-aţi mai repeta?
Nu regret absolut nimic din ceea ce am făcut. Am făcut şi prostii, am făcut şi lucruri bune şi mai puţin bune. Dar de regretat nu regret absolut nimic. Le-am făcut crezând în ele.
Care dintre faptele bune nu le-aţi mai repeta pentru nimic în lume?
Nu aş mai face acte de caritate întru înzestrarea doamnelor care au bântuit în viaţa mea. Altfel, faptele bune le-aş tot face încă o dată şi încă o dată.
Dacă aţi spune seara Înger, îngeraşul meu, care ar fi lista de cereri?
În primul rând să-mi dea mintea de pe urmă, deşi la 61 de ani se presupune că am cam ajuns la mintea aia. Altceva? Să cadă Guvernul Boc! Dar nu cred că se ocupă îngeraşul cu asta. Şi îmi doresc să duc un trai decent, ceea ce acum nu se întâmplă.
Aţi prins cu siguranţă vremuri mult mai bune. Cui şi ce aveţi a reproşa pentru situaţia în care vă găsiţi acum?
Eu ştiu…?
Dintr-un rol la Odeon nu câştigaţi marea cu sarea. Pensie nu aveţi fiindcă mai sunt patru ani până la 65. Alte angajamente aţi avut de curând?
A existat "O lacrimă de râs", o dramatizare făcută de mine după un text de Aldaio Nicol şi Paul Ioachim, dar s-a jucat doar de vreo două ori în Bucureşti, de câteva ori prin ţară, şi de peste 25 de ori în Budapesta, Roma, Venetia, Paris, pentru comunităţile româneşti.
Aveţi o situatie, să-i spunem, nu chiar de invidiat. Dacă ar fi să obţineti ajutor de la cineva, în ce ar consta el şi de la cine ar trebui să vină?
Sunt mulţi cei care îmi spun "mai bagă-te şi tu în faţă, mai bagă-te şi tu în seamă", dar eu nu pot să mă bag pe gâtul oamenilor. Am totuşi un anumit box office şi aştept eu să fiu chemat...
Poate că vă trebuie un agent, un impresar…
Poate că da. Până acum am fost propriul meu agent. Dar am obosit. În special de a face rost de sponsorizări pentru diverse spectacole, emisiuni de televiziune. Ştiţi cum e? Pentru o sponsorizare trebuie să alergi la 20 de potenţiali sponsori. Din ăştia cinci îţi promit şi unul se ţine de cuvânt până la urmă. Şi acesta e scenariul optimist. Din păcate, sponsorizarea la ora actuală înseamnă mână întinsă. Milă şi pomană. Oboseşti la un moment dat, nu-ţi mai arde...
Aţi avut surprize neplăcute din partea prietenilor? V-a întors cineva spatele acum că aveţi nevoie de ajutor?
Da! S-a întâmplat şi, asta e, a trecut. Prefer sa ţin pentru mine numele acestor "binefăcători".
Haideţi să punem şi întrebarea aceea clasică de final. Ce vă doriţi de la viaţă domnule Geo Costiniu?
Încă un şpriţ!
Aproape în fiecare zi, programul maestrului cuprinde o escală la unul dintre micile restaurante de cartier cu care este vecin. Nu bea tării, indiferent de anotimp, raţia este un şpriţ lung, de vară, la fiecare oră de stat în local. Interesant este faptul că, deşi este cunoscut de toţi patronii de local din zonă, plăteşte după fiecare pahar, ca la "împinge tava". "E posibil să îmi mai vină să plec, aşa, brusc, şi atunci nu vreau ca cineva să spună ca am băut fără să plătesc"
Cu siguranţă, ceea ce ar fi şocat pe oricine l-ar fi întâlnit de curând pe maestrul Costiniu ar fi fost barba mare şi crescută în dezordine, "podoabă" care l-a făcut aproape de nerecunoscut. "Trebuie să spun că zilele astea am de dat o probă pentru o casă de filme din Berlin, spune Geo Costiniu, proaspăt bărbierit la momentul interviului, şi au vrut neaparat un personaj cu barbă. Şi, ca să fiu sincer, nici nu-mi place să mă rad..." Cu siguranţă, adevărul se găseşte undeva la mijloc.
Am fost curios să ştiu dacă s-a întâlnit vreodată cu actorul cu care este comparat mereu, cu Alain Delon. "Da, m-am întâlnit cu el o singură dată la Paris, la începutul anilor '90. Mă aflam cu teatrul într-un turneu şi m-am gândit să îl invit pe Jean Paul Belmondo – cu care filmasem în România o coproducţie franco-română în care eu eram … calu' şi el actorul – la un dineu oferit de ambasadă la Centrul Cultural Român. Culmea, a venit însoţit de Alain Delon! Ţin minte doar că m-au dezamăgit strângerea lui de mână, cam muieratică după părerea mea, şi faptul că, spre deosebire de Jean Paul care s-a băgat imediat în fasolea bătută şi-n paharele de zaibăr, a gustat, ţuguindu-şi buzele, un strop de şampanie. După care s-a făcut nevăzut".
"Cum am ajuns actor când tata voia să mă facă arhitect şi mama doctor? Simplu, am fost remarcat pe când aveam 8 ani la o serbare şcolară şi dus, pur şi simplu pe sus, la televiziune, la o emisiune-concurs de ghicitori. Astfel că prima replică serioasă din viaţa mea a fost "Are două roţi şi-o şa/Ghici ghicitoarea mea", iar prima parteneră de şcenă, regretata Vasilica Tastaman, cea care trebuia să nimerească, sau nu, răspunsurile la şarade. De atunci, când cineva avea nevoie de un copil în spectacol, hopa Costiniu! Astfel am fost pe scenă – căci de jucat nu pot să spun – cu maeştrii Carboreanu şi Ciubotaraşu la 10 ani
S-a născut pe 23 aprilie 1950 în Bucureşti şi este absolvent IATC, promoţia 1973, avîndu-i ca profesori pe Dem Rădulescu şi pe Octavian Cotescu. Debutează la Teatrul Bulandra încă din timpul facultăţii şi crede că adevăratul impuls în meserie l-a primit de la maestrul Liviu Ciulei. Este repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi al cărui director, Teofil Vîlcu, îi spune că nu-i va da voie să plece decât la un teatru important din Bucureşti. Dă proba şi reuşeşte la Teatrul Giuleşti (azi "Odeon"), loc unde îşi desfăşoară, atâta cât e, şi astăzi activitatea. A jucat Shakespeare, Eftimiu, Sorbu, Wright... În cinematografie debutează cu filmul "Paraşutiştii" (1972), dar lovitura o dă cu "Septembrie" alături de Anda Onesa, cinci ani mai târziu. A fost ziarist "cu legitimaţie" pentru două zile fiindcă ziarul care îl angajase s-a închis. Urăşte cu sinceritate "şuşele şi telenovelele" şi are întreţinerea plătită la zi. Conform Guvernului Boc mai are încă patru ani până la pensie.
ARTICOL PRELUAT din JURNALUL NATIONAL.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu