Cornel Todea se odihnește pe veci

Regizorul Cornel Todea, directorul Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, a decedat joi,  30 august, la vârsta de 76 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX angajaţii instituţiei de spectacole. Cornel Todea, directorul Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti - funcţie pe care a ocupat-o din 1991 -, s-a născut pe 18 noiembrie 1935, la Cluj.

A urmat, între anii 1954 - 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie "I. L. Caragiale", Facultatea de Teatru, specializarea Regie, Bucureşti, şi era doctor în arte.

Printre spectacolele montate de Cornel Todea la Teatrul "Ion Creangă" se numără: "Cărăbuşii", după o povestire de Stanislaw Ignacy Witkiewicz (premiera pe 1 octombrie 2011); "Un lup, o capră şi trei iezi", scenariu de Monica Patriciu, după Ion Creangă (premiera 10 octombrie 2009); "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" (premiera 6 octombrie 2007); "Harap Alb", după Ion Creangă (premiera pe 14 mai 2005), "Pinocchio" după Carlo Collodi (premiera pe 14 februarie 2003). 

În noiembrie, anul trecut, Cornel Todea a primit verdictul de colaborator al Securităţii din partea CNSAS. În dosarul CNSAS se preciza că Todea ar fi fost "turnător" încă de la vârsta de 15 ani, relaţia cu Securitatea a directorului Teatrului "Ion Creangă" începând în 1950. Elevul Todea ar fi semnat un angajament "pentru acoperirea informativă a colegilor de clasă".

Echipa Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti şi-a exprimat regretul faţă de decesul regizorului Cornel Todea, care a fost director al instituţiei, într-un comunicat remis MEDIAFAX care prezintă realizările artistului.

"În data de 30 august 2012, la prânz, maestrul Cornel Todea, îndrăgit regizor şi manager al Teatrului «Ion Creangă», s-a stins din viaţă la vârsta de 76 de ani", scrie în comunicat.

Documentul rememorează realizările lui Cornel Todea: "Născut la Cluj, pe 18 noiembrie 1935, Cornel Todea a absolvit cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică şi a pus în scenă peste 50 de piese de teatru la Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional Iaşi, Teatrul Naţional Cluj, Teatrul Naţional Craiova, teatre din Bucureşti (Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul  Nottara, Teatrul «Ion Creangă»), Teatrul din Piatra Neamţ, Teatrul din Constanţa; a regizat peste 200 de spectacole teatru-TV, emisiuni muzicale, de divertisment, filme artistice şi documentare la TVR; peste 300 de talk-show-uri şi a obţinut numeroase premii şi distincţii de recunoaştere internă şi internaţională".

De asemenea, nu este uitată contribuţia majoră pe care Cornel Todea a avut-o la dezvoltarea teatrului pentru copii: "A marcat destinul teatrului pentru copii din România, aducând în România conceptul de educaţie timpurie - teatru pentru copii cu vârsta de 0-3 ani - la Teatrul «Ion Creangă», singura instituţie de gen din România care practică acest tip de spectacole. Din iniţiativa sa, în 2005, a organizat Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti», aflat la cea de-a VIII-a ediţie în acest an".

În comunicatul Teatrului "Ion Creangă" este făcut şi un portret al omului Cornel Todea: "Model de dăruire şi ambiţie nemărginită pentru promovarea artelor dedicate celor mici, dincolo de vasta sa experienţă profesională, Cornel Todea rămâne un manager iubit de echipa Teatrului «Ion Creangă», pe care a îndrumat-o mai bine de 24 de ani şi pe care a îndrăgit-o atât de mult".

Echipa teatrului se angajează să continue planurile regizorului: "Aflată în plină pregătire pentru începerea noii stagiuni, aceasta promite cu dăruire că nu va renunţa să facă tot posibilul pentru ca visele maestrului Cornel Todea să se împlinească: continuarea cu cât mai multe ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti» şi reinaugurarea sălii din Piaţa Amzei, care se află în prezent în reabilitare. Sunt clipe grele încercate de instituţia de teatru pentru copii, dar aceasta rămâne alături de familia artistului şi de public".

Şi Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi-a exprimat regretul faţă de decesul lui Cornel Todea, adresându-i acestuia o scrisoare simbolică de rămas bun, de la Gala Tânărului Actor HOP, eveniment care l-a avut ca director artistic pe regizorul decedat joi.

"Dragă domnule Todea, prietenii, colegii, concurenţii, noi toţi cei prezenţi la Gala Tânărului Actor HOP îţi mulţumim pentru ceea ne-ai oferit de-a lungul timpului, pentru generozitatea-ţi de care ne-am bucurat, pentru dragostea cu care ne-ai înconjurat în fiecare moment al vieţii tale", începe scrisoarea. "Suntem aici, la Mangalia, în cea de-a doua zi a celei de-a XV-a ediţii ale Galei HOP şi ne simţim mai singuri, dar ştim că eşti şi vei fi mereu cu noi, când îţi vom duce mai departe visul început din dragoste pentru teatru", continuă, cu acelaşi ton, mesajul de rămas-bun.

Cornel Todea este descris ca un "suflet tânăr, spirit ales, fin observator al caracterului uman, plin de energie, mereu zâmbitor, cu un cuvânt bun pentru fiecare". "Aşa vei rămâne în sufletele noastre! Îţi vom simţi lipsa enorm, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace! Cu tristeţe pentru pierderea suferită, suntem alături de familia îndoliată în această grea încercare", se încheie scrisoarea.

Admiratorii şi prietenii îi pot aduce un ultim omagiu artistului sâmbătă, între orele 11.00 şi 15.00, la sala Rapsodia de pe Lipscani nr. 53, spaţiu de spectacole temporar al Teatrului "Ion Creangă".

Înmormântarea va avea loc duminică, 2 septembrie, la prânz, pe Aleea Artiştilor din cimitirul Bellu.

Orice poveste de viaţă poate fi o piesă de teatru?

Orice iniţiativă în zona teatrului independent este bine-venită, câtă vreme în teatrele subvenţionate şansele pentru artiştii tineri sunt, practic, inexistente. Situaţia este gravă pe termen lung, pentru că actorii şi regizorii proaspăt absolvenţi nu au unde să se formeze cu adevărat, jucând, după ce termină facultatea, iar asta va duce în câţiva ani la o schimbare la faţă a peisajului teatral. Ceea ce, în principiu, nu e rău, numai că fenomenul e mai complicat. Proiectele independente, făcute în cea mai mare parte din pasiune şi fără fonduri, rămân de obicei într-o anumită zonă, în care tendinţa minimalistă se confundă cu sărăcia mijloacelor, compensată în multe cazuri, e-adevărat, de talent.

 

Este şi cazul proiectului „Scrie despre tine” iniţiat în urmă cu ceva vreme de Vera Ion şi Sorin Poamă, o regizoare şi un actor, care au construit un atelier de creaţie dramatică, materializat acum într-un spectacol. Ideea presupune un traseu interesant, se porneşte de la o poveste reală, a oricui este dispus să o spună, şi ea este transformată după aceea într-o piesă de teatru, ce va fi pusă în scenă. Iar spectacolul „Ich Clown”, care a avut premiera săptămâna trecută, e exemplul concret. Un exemplu concret de experiment în mare parte reuşit şi interesant, ca propunere, în contextul social şi teatral actual.

Problema poate apărea atunci când o afirmaţie precum cea a Verei Ion este înţeleasă greşit. Şi n-ar fi greu să fie înţeleasă greşit pentru că porneşte de la o premisă greşită. „Pe măsură ce lucram la atelier am descoperit că e un lucru împotriva căruia merită să lupţi: toti participanţii spuneau «povestea mea nu e suficient de interesantă», «povestea mea nu merită să devină o piesă de teatru», «povestea mea e banală». Or, impresia asta, cred eu, e dictată de marile piese, de marii autori, considerăm că e mai interesantă povestea unuia care a trăit la 1800 şi despre care a scris Cehov decât povestea noastră. 

Aşa suntem învăţaţi, dar e un lucru care se poate schimba foarte uşor. Noi oferim un cadru în care s-avem grijă să nu existe judecăţi de valoare şi niciun fel de chestii d-astea ca «aaa, te-ai făcut de râs». Încercăm, tocmai, să ne dezbrăcăm de toate ezitările astea. Fă-te de râs, e ok, toţi suntem penibili, whatever, ştii?” Iată ce spune Vera Ion. Se impune, cu siguranţă, o discuţie amplă despre valoare artistică etc., atunci când invocăm un nume precum Cehov, dar în acest context lucrurile sunt simple. Orice poveste personală poate deveni subiect de piesă de teatru, roman, scenariu etc., cât timp există un artist care să o vadă şi să o transforme din fapt banal în act artistic. Dar nu considerăm o poveste „a unuia de la 1800” mai interesantă pentru că „aşa suntem învăţaţi”, ci pentru că în situaţia cu pricina vorbim despre valoare artistică…

Desigur, dacă luăm proiectul „Scrie despre tine” drept ceea ce este – adică o încercare interesantă de a construi o formă de teatru cu funcţie aproape exclusiv socială şi aproape deloc artistică – atunci, totul e în regulă şi-l vom analiza ca atare. Spectacolul „Ich Clown”, prezentat în Mansarda Boarder’s, de pe strada Domniţa Anastasia, din zona veche a Bucureştiului, e o propunere care ar fi cu adevărat reuşită, dacă nu s-ar încăpăţâna să demonstreze cu orice preţ că „povestea mea e interesantă”. O poveste interesantă pentru mine şi pentru un grup restrâns poate deveni cu adevărat interesantă pentru ceilalţi, dacă din ea se extrage acel ceva cu valoare general umană şi când se renunţă la detaliile nesemnificative. Povestea celor trei prieteni cu existenţă cotidiană complicată, în problemele cărora recunoaştem cu toţii probleme cotidiene cu care ne confruntăm, devine atât de repetitivă după o oră, încât se anulează. Şi asta, pentru că liniile pe care sunt construite personajele rămân de la început şi până la sfârşit în zona schematicului. Ceea ce dăunează şi actoriei, pentru că, deşi inteligent construite, rolurile se golesc la un moment dat de substanţă. Cunoşti exact ticurile verbale ale personajelor, ştii ce gesturi vor face, ştii cum vor rosti următoarele cuvinte, ştii cum vor acţiona, iar în absenţa surprizei, atenţia spectatorului începe să pălească.

Am urmărit reacţia publicului, în seara premierei. Un public restrâns, venit în miez de vară la un micuţ teatru independent, într-o mansardă care poate fi minunat exploatată, venit să stea nu în fotolii confortabile, ci pe perniţe colorate, aşezate pe jos, aproape de spaţiul scenei şi să vadă o poveste despre „noi”. Hohotele de râs din primul sfert de oră, stârnite de rostirea moldovenească a lui William, băiatul din Vaslui care câştigă bani cântând prin Europa, sau de replicile lui Adi, actorul care n-are unde să joace… sau ale lui Dragoş, tânărul dominat de părinţi şi de iubită, toate se sting încet, încet în partea a doua a spectacolului. Şi asta nu pentru că actorii n-ar mai juca la fel de bine sau pentru că povestea n-ar fi „interesantă”. Ci pentru că ceea ce a fost interesant în ea s-a epuizat la un anumit moment. Tot restul înseamnă variaţiuni pe aceeaşi temă, care nu mai pot reţine atenţia. Nici măcar scena masturbării, pe care e evident că realizatorii spectacolului mizează puternic. Şi asta, pentru că e doar un detaliu nesemnificativ, prelungit în stil naturalist, pe ideea „nu suntem pudibonzi şi vrem să vă arătăm asta cu orice preţ”.

Ca o bucată extrasă dintr-o mare de vieţi, spectacolul are farmec, dar, conform principiilor lui Aristotel – desigur, învechite… – îi lipseşte unitatea de acţiune. Şi-i lipsesc începutul şi sfârşitul. E doar un mijloc… Nu începe de nicăieri şi nu duce nicăieri. Ca exerciţiu de actorie, este, fără dubiu, o reuşită, Sorin Poamă, Andrei Şerban, Alexandru Potocean, Ilinca Harnut, Cristina Gavruş şi Vera Ion, îşi construiesc rolul într-o zonă a firescului bine asumat, care nu le scapă de sub control. În privinţa regiei însă, Vera Ion nu are, din păcate, curajul să taie lungimile în plus şi să dea rotunjime spectacolului. Actul artistic presupune şi asta: să ciopleşti ce e de prisos şi să ai curajul să arunci, ca să rămână esenţialul. „Dar ce e esenţialul, atunci când spunem o poveste adevărată?” mi-ar răspunde, probabil, creatorii spectacolului… 

Articol publicat de Monica Andronescu in revista YORICK.

Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România, preşedinte al secţiei române a AICT şi selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Alice Georgescu crede că e regretabil că Anul Caragiale este „tratat ca obligaţie de serviciu”. 

Oltita Cantec, Alice Georgescu si Ioana Moldovan 

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

Cu oarecare prudenţă, pentru că nu am luat contact cu prea multe dintre ele, din lipsă de timp. De fapt, am văzut doar câteva spectacole. Ca impresie generală, e regretabil că o asemenea aniversare/comemorare este tratată ca o obligaţie „de serviciu” în loc să devină o ocazie de (re)evaluare critică a operei unui scriitor fundamental.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

Nu aş spune că asta e o problemă reală în montarea pieselor caragialiene, deşi, ce-i drept, bălăceala în noroi (la propriu şi la figurat) tinde să devină loc comun  în spectacolele cu texte ale lui „nenea Iancu” (iată alt clişeu). Culmea este că modelul, pentru asta, a fost furnizat de un film – celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Alte clişee, personal, n-am prea întâlnit.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

Evident că se poate. (Cu încă un clişeu, faimos şi el!) Orice mare scriitor – iar Caragiale ESTE un mare scriitor – e contemporan cu cititorul, indiferent de epoca în care trăieşte respectivul cititor. Venind la chestiunile teatrale, această calitate capătă, pe scenă, şi mai multă pregnanţă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să poarte haine moderne sau să vorbească la telefonul mobil. Aici este vorba despre esenţă. Caragiale a intuit, pare-se, esenţa noastră ca popor, ceea ce nu e neapărat o constatare îmbucurătoare pentru noi. Presupun că nici pentru el n-a fost.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?

„De ce, nene Anghelache?”

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?

Cred că ar avea reacţia normală a unui om de teatru – doar a fost un extraordinar om de teatru! S-ar minuna de progresele tehnice (chiar aşa, aproximative, cum sunt ele la noi) şi s-ar minuna şi mai tare (în alt sens, însă) de precaritatea artei actoriceşti actuale. Dar probabil că minunarea supremă i-ar produce-o profesiunea regizorală, cu tot ce înseamnă ea bun şi rău pentru teatru. Presupun că multor regizori le-ar spune „Ai puţintică răbdare, stimabile!” şi presupun, de asemenea, că multor critici le-ar zice „Îmi pare rău că ne răcim împreună, dar…”, şi le-ar trage un moral bun, din porc şi din măgar nu i-ar mai scoate. (Pentru cine n-a observat, citez din Caragiale.) După care ar pleca din nou la Berlin, să devină nemuritor cât mai departe de casă. 

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu 

Academia fără ICR e ca nunta fără lăutari

Printre victimele colaterale ale războiului politic dus în aceste ultime două luni se numără şi Academia itinerantă „Andrei Şerban". Aceasta pentru că respectivul for de cercetare şi experiment teatral şi-a desfăşurat activitatea până acum sub auspiciile ICR New York. Şi, după cum ştim, ICR nu se simte deloc bine sub actuala Putere.

Şi pentru că, dacă tot e să mori, mai bine să o faci cu stil, marele regizor Andrei Şerban a invitat un grup de artişti şi de critici să vadă roadele ultimului său atelier care s-a desfăşurat la Palatul Mogoşoaia.

Dacă ICR nu e, nici cultură nu e 

„Cum este clar că actuala conducere a ICR va fi demisă în curând, voi pleca şi eu împreună cu ea. Nu vreau să colaborez cu viitoarea conducere care va fi pusă cu siguranţă în funcţie pe criterii politice. Cultura română, cea adevărată , a devenit în ultimii ani, graţie ICR, foarte vizibilă în New York, dar de-acum s-a terminat. Vor veni iarăşi Stelele Popescu şi Arşineii împreună cu ansamblurile de dansuri populare să ne reprezinte ţara", a spus cu ironie amară Andrei Şerban.  Regizorul a rezumat în câteva vorbe activitatea Academiei sale itinerante prin care au trecut în ultimii ani zeci de tineri actori români. Într-un an, această tabără de creaţie s-a desfăşurat la Horezu, în altul la Ipoteşti, unde actorii au plonjat în opera lui Eminescu, iar în alt an, Andrei Şerban a creat un spectacol de teatru documentar după cazul Tanacu. 

Spectacolul „Spovedanie la Tanacu", montat de Andrei Şerban după cartea jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran, s-a jucat o vreme la Teatrul Odeon şi a plecat şi în turneu în Statele Unite, la New York. Acolo spectacolul lui Şerban a fost văzut de Cristian Mungiu care, inspirat de montare, a decis să facă un film pe aceeaşi temă. Filmul se  umeşte „După dealuri" şi a luat de curând premiul pentru scenariu şi premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Cannes. „Când am montat eu spectacolul, cronicile au fost aşa şi-aşa pentru că era un subiect controversat. Dar cum filmul lui Mungiu a luat premiul la Cannes, iar românii sunt foarte sensibili la tot ce vine din afară, sunt sigur că va fi primit cu urale", a comentat sarcastic Andrei Şerban.

Cocktail cultural: Caragiale + Shakespeare

După acest preambul, Andrei Şerban a explicat că anul acesta Academia sa itinerantă a avut în studiu Shakespeare, pentru că Palatul Mogoşoiaia şi împrejurimile sale i s-au părut regizorului decorul perfect pentru piesele lui Shakespeare, şi Caragiale, dat fiind faptul că ne aflăm în plin an Caragiale. „Cum nici un teatru nu m-a invitat să montez anul acesta un Caragiale, acesta a fost omagiul meu personal adus marelui nostru dramaturg", a zis Şerban.  Regizorul a mai amintit şi faptul că, asemeni lui, şi Caragiale a fost director la Teatrul Naţional, de unde, în doar 11 luni, a trebuit să plece deoarece îl mâncaseră de viu actorii prin jocurile lor de culise. „Se mai numeşte Teatrul Naţional I.L. Caragiale?", a întrebat Şerban, întrebare la care actualul director al TNB, Ion Caramitru, aflat şi el în sală, a răspuns simplu: „Da."

Cel care a deschis seara a fost chiar Caragiale, tinerii actori jucând unele dintre schiţele sale care au dovedit cu prisosinţă că nimic nu e nou în ţărişoara noastră. Bineînţeles că politica a fost parte integrantă din poveste, actorii condimentându-şi momentele cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate la realităţile zilei. Astfel s-a pomenit de un personaj foarte înalt (nu spui cine) care are o mătuşă (nu orice mătuşă, ci acea mătuşă pe care o ştie toată lumea), dar că orice intervenţie în favoarea lui e tardivă fiindcă ...şi aici unul dintre actori a făcut gestul că omul cu mătuşa e deja cu cătuşele la mâini. Evident că din „meniu" nu putea lipsi nici doctorul copy/paste şi nici televiziunile tabloidizate. Veţi zice poate că pe vremea lui Caragiale nu exista aşa ceva, dar chiar dacă tehnologia s-a schimbat, „tehnica" manipulării rămâne se pare aceeaşi. După cum s-a văzut din schiţele jucate de actorii lui Andrei Şerban, Caragiale nu a fost numai un uriaş scriitor ci, se vede treaba, chiar şi profet.

După momentele şi schiţele lui Caragiale, a venit rândul lui Shakespeare să fie scos la înaintare. Iar aici, actorii au folosit cu vârf şi îndesat aproape toate spaţiile din palat şi de pe lângă el.  Au jucat un fragment din „Visul unei nopţi de vară" într-o magazie părăginită în care erau depozitate bucăţi de piatră provenite probabil dintr-o veche clădire.  În timp ce cuplurile de îndăgostiţi muritori îşi desfăşurau micile drame amoroase de după un gard de sârmă, deasupra lor, pe acoperiş tronau Titania şi Oberon. Fiecare ceartă dintre cei doi zguduia la propriu lumea muritorilor. „Richard al III-lea" s-a jucat într-o cramă (un popas răcoros binevenit pe arşiţa de afară). Pentru „Romeo şi Julieta" s-a folosit locul de lângă biserică, cu tot cu cimitir, iar vestitul balcon a fost un turn adevărat. „Cum vă place" s-a jucat foarte inspirat într-un luminiş din pădure, un act din  „Hamlet" într-un subsol, iar alt act în pădure, unde personajele deveneau cu toatele gropari şi ţărâna , din care tot omul a fost făcut şi în care tot omul se va întoarce, personaj principal. Fragmentul din „Furtuna" s-a jucat într-un labirint de pe malul lacului şi chiar în lac (căci Calibanul din montare a evadat de sub tutela lui Prospero înotând în lacul Mogoşoaia).

Seara s-a sfârşit cu „Iulius Caesar" jucat în balcoanele palatului, balconul redobândindu-şi statutul pe care l-a avut în revoluţia din decembrie 1989, de pildă, când, se ştie, oamenii mureau pe străzi ucişi de „terorişti", dar în balconul din care ţinea speech-uri către popor „tătucul" nu trăgea nimeni. Cum în piesă era vorba despre un puci,  sigur că publicul nu s-a putut abţine să nu compare Roma antică cu Bucureştiul de azi. Iar Andrei Şerban a pus punctul pe i, spunând la sfârşit: „După cum vedeţi, şi Caragiale şi Shakespeare sunt contemporanii noştri". 

Articol preluat din ROMÂNIA LIBERĂ. Autor: Gabriela Lupu. 

Până când va fi actual ?

Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, așa de multe, că ne-am deprins cu ele și ni se par foarte raționale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunțe ca atari.

Ion Luca Caragiale

Se poate o absurditate mai mare decât exagerata extensiune a învățământului secundar clasic la noi? Se poate o mai mare absurditate decât năvala sexului frumos la învățământul universitar? Dar despre astea altă dată. Deocamdată, să răspundem la aceasta: se poate o mai mare absurditate decât organizația oficială a Teatrului nostru Național? 

Nu, desigur.

Și, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Teatrul Național este pus sub tutela și protecția statului și comunei. Aceștia îi dau gratis un local, luminatul și încălzitul, dreptul de a închiria localul, apoi o bună subvenție în bani, în plus, îi plătesc administrația oficială. S-ar crede că asta e o fericire pentru teatru, și-ar putea închipui cineva că cu așa ajutoare mersul teatrului trebuie să fie perfect asigurat și traiul artiștilor la adăpost de orice necazuri materiale. Ei, nu!

Artiștii sunt foarte nemulțumiți, și mersul teatrului foarte puțin sigur și de loc convenabil.

De ce? Din cauza organizației sale administrative și artistice.

Artiștii, după legea absurdă a teatrelor, sunt de două categorii — întâi societari privilegiați, cari au permanentă parte din câștig, cari sunt proprietari ai Teatrului Național, însă proprietari minori, puși sub tutela administrației oficiale; și al doilea gajiști, cari sunt plătiți numai pe timpul stagiunii, căpătând în vacanțe numai o mică sumă, ca un fel de bacșiș; aceștia sunt ca niște uvrieri artistici pe cari epitropia societarilor îi ia, îi lasă, îi ține ori âîi gonește, după împrejurări, după nevoie și — chiar după bună sau rea dispoziție.

Care e rațiunea acestei deosebiri de clasă între artiștii noștri? Talentul, nu, căci sunt și au fost între gajiști oameni de talent, și s-a întâmplat între societari să fie mulți fără talent. Atunci ce? Iată. Legea copilărească a teatrelor prevede un număr limitat de societari: acei ce la punerea legii în aplicație au apucat să se afle în teatru, sau au fost văzuți cu simpatie de direcțiunea de atunci, au constituit societatea de proprietari minori, puși sub epitropia oficială, și au rămas de atunci buni stăpâni pe teatru, dar, din nenorocire pentru ei, niște stăpâni condamnați a rămâne vecinic minori, vecinic sub epitropie.

E lesne de înțeles că pentru cei lipsiți de talent, pentru nevoiași, aceasta a trebuit să fie o mare norocire; fără talent, nefiind bun de nimic, se-nțelege că trebuie să-ți convină a avea un câștig cât de modest asigurat. Dar pentru cei cu talent, siliți a munci singuri — ceilalți nefiind utilizabili — spre a duce întreprinderea la capăt, a fost o mare nenorocire epitropia oficială.

Și astfel, s-a recurs la înmulțirea covârșitoare a gajiștilor. Societatea neavând destule forțe să ducă Teatrul Național, a trebuit să ia cu leafă mulți artiști de afară. Atunci s-a văzut ciudatul fenomen că epitropisiții privilegiați, în majoritatea lor, steteau deoparte și priveau, iar repertoriul teatrului era dus aproape exclusiv de gajiști, dintre cari cei mai mulți aveau talente remarcabile.

Pentru a mai tempera această absurditate, s-a imaginat atunci niște mijloace de compensare a gajiștilor talentați, pe de o parte gratificațiuni speciale și personale, pe de alta perspectiva de a fi proclamați ca societari, începând cu gradul inferior și clasându-se treptat.

Cum am zice, o mică republică impotentă, care-și ia cu plată o armată de bravi mercenari. Ce este acest stat în stat? Ce este această absurditate?

Statul vrea să încurajeze și să ajute dezvoltarea teatrului, pentru aceea îl ia sub ocrotirea sa, îl ajută material într-un mod relativ destul de generos; dar cu modul acesta, oare, statul își ajunge, scopul? Nu.

Ajunge să pensionezepersoane, și încă persoane inutile, chiar rău-făcătoare instituției.

Pentru ce statul, care e reprezentat printr-o direcție competentă, nu desființează societatea și nu-și organizează, cu toate forțele teatrale de cari dispune țara , o companie în adevăr bună și completă? Pentru că nu vrea, pentru că statul se crede, cu aceea ce dă, achitat de datoria morală ce o are de a face să prospereze instituțiile de cultură.

Statul nostru dă subvenții peste subvenții la sute și mii de instituțiuni de cultură. Cum merg ele? Puțin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ți-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ți iei nădejdea. Și astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvențiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la niște instituțiuni.

Iată absurditatea.

Dar în privința teatrului absurditatea este, trebuie să mărturisim, alimentată de o cauză cu desăvârșire străină de reaua direcție a afacerilor noastre publice.

Cauza pentru care nu merge teatrul destul de bine nu e atât nici reaua lui organizare, nici lipsa de talente literare și artistice, nici incapacitatea direcțiunii, ci lipsa de alte localuri de teatru.

Sunt sigur că dacă s-ar mai clădi măcar încă două localuri în capitală, teatrul românesc — și ca artă, și ca literatură — ar prospera în zece ani într-un chip uimitor.

Publicul românesc, cu siguranță, se europenizează pe zi ce merge; el are astăzi nevoie din ce în ce mai simțitor de instituțiile de cultură europene. Succesul mereu crescând al publicisticei în genere, atât material, cât și moral, este în această privință un semn caracteristic.

Dacă față-n față ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenția statului și altul să stea și să fie deștept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar crește și ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-și închiză baraca, oricât ar vrea să-și legitimeze existența și dreptul la pomana oficială, împărțind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerșetorii și chilipirgiii de loji și de staluri gratuite, și celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun și plătește bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care și-ar pune nu numai obrazul, ci și capitalul în joc, care ar avea sorți să-și vază inteligența și munca lui proprie răsplătite și capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu și-ar permite să țină porțile teatrului închise șase luni de zile, iar în celelalte șase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu și-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu și-ar permite să dea la o parte talentele și să scoață înaintea publicului nulitățile.

Un așa director în fine nu și-ar permite să joace piese absurde pentru amiciția autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puțin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii și, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiștilor și oamenilor de serviciu și onorarele autorilor, și pentru că ar ști că la semestru nu are să încaseze de la visterie și din alte părți nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin inițiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar și artistic. Când zic inițiativa privată, nu mă gândesc, Doamne ferește! la asociațiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ține prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere și de pierzare prin accese de patriotism și naționalism.

Când zic initiativă privată, înțeleg o asociație de capitaluri care să construiască în București două localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Și pe lângă câștigul material, asociația ar putea avea și mulțumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente și viitoare, la propășirea teatrului în țara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată și-n același timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.

Acest text a fost scris de ION LUCA CARAGIALE sub titlul „Teatrul Nostru”. 

Datul în spectacol: Caragiale, intraductibil?

În „Portretul” pe care i l-a consacrat, Eugene Ionesco considera că I.L. Caragiale „este, probabil, cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”, motivaţia fiind legată de faptul că a scris, “din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială”. Dar îi sublinia şi universalitatea, remarcând că, „pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al omului oricărei societăţi”. 

Tot Ionesco trebuie să se fi aflat şi în spatele interesului pe care Marcel Cuvelier l-a manifestat pentru montarea Scrisorii pierdute, în 1955, la Paris, la Theatre de Poche.

Cuvelier pusese în scenă „Cântăreaţă Cheală” şi „Lecţia” cu numai câţiva ani înainte, în variantele care se pot viziona şi acum la La Huchette-ul parizian, şi, cu certitudine, despre clasicul nostru auzise de la autorul lor. 

Francezii zic despre Caragiale că e „le Moliere roumain”, evaluare corectă axiologic, numai că opera dramatică a romanului e mai puţin numeroasă şi infinit mai puţin populară. În timp ce Moliere e jucat în întreaga lume, „le Moliere roumain” e condamnat la un veşnic anonimat internaţional postum. În primul rând de noi, compatrioţii care, citându-l pe acelaşi Ionesco, deşi ne-a înjurat, am sfârşit prin a-l admira, şi care facem prea puţine pentru a-l promova în lume, aşa cum ar merita şi cum ar face alte naţiuni. Există câteva traduceri ale pieselor sale, ultimele, din 2002, de la precedentul focus, însă rostul textului dramatic e să fie reprezentat în scenă, în faţa unui public, şi în acest plan lucrurile stau cât se poate de rău. Deşi autorităţile şi forurile culturale îşi amintesc de dramaturg cu ocazia aniversării-comemorării unui număr rotund de ani, că acum, în 2012, lipsesc programele prin care opera caragialiana să ajungă, măcar în plan european, la locul ce i se cuvine. 

Dacă decidenţii au alte liste de priorităţi, iar vremurile sunt şi ele grele, ceea ce mi se pare de neînţeles e atitudinea unor cărturari. Care susţin că e mai înţelept ca despre I.L. Caragiale să vorbim numai noi, între noi! Am constatat empiric existenţa a două categorii de asemenea intelectuali, mulţi, de marcă: prima categorie apreciază că nu e de dorit ca străinătatea să afle despre păcatele societăţii romaneşti pe care dramaturgul le-a incriminat cu atâta virulență. 

De parcă articolele documentate din presă lumii referitoare la realităţile autohtone ar fi mult mai onorante! O a doua categorie afirmă că lucrările dramaturgului ar fi intraductibile! Şi unii, şi alţii îi fac scriitorului un deserviciu, menţinându-l forţat în limitele limbii romane. Nu sunt specialist în traductologie, dar consider că pentru orice traducător profesionist sarcina tălmăcirii pieselor lui „Nenea Iancu” ar deveni o provocare. Jocurile de cuvinte, stâlcirile, arhaismele, regionalismele şi toate celelalte specificităţi lingvistice îşi pot găsi echivalente într-un optim acceptabil, determinat de sintagma traduttore, traditore. Traducerea e, în fond, un proces complex, dificil, imperfect de redare nu atât a literei, cât mai ales a unei semnificaţii cât mai apropiate de autorul de referinţă. 

Obligaţia de a ne promova valorile e a noastră 

Alţii spun că nu există interes! Pardon, monşer! De aceea s-a inventat marketingul, ca să-l creeze ori stimuleze. Bursele pentru traducători, finanţarea unor montări în străinătate pe textele lui Caragiale, seminariile de specialitate ar genera un orizont de interes, pe care opera lui l-ar suscita cu prisosinţă. Exemple demne de urmat sunt ale polonezilor, ungurilor, cehilor. Ceea ce, iată, încă nu s-a înţeles în materie de politici culturale este că obligaţia de a ne promova valorile e a noastră, a romanilor. Că participarea la competiţia valorilor europene e absolut obligatorie şi cu cât o amânăm, cu atât continentul va fi captivul clişeelor livrate de televiziuni ce mediatizează infracţionalitatea aducătoare de rating. Nu-i o idee originală, ține de domeniul evidenței strategice: „Portretul” lui Ionesco ar putea constitui startul într-un plan naţional de popularizare internaţională a operei caragialiene. Ionesco însuşi, împreună cu Monica Lovinescu, a făcut un gest prin volumul apărut în anii ‘90, la Editions de l’Arche. Fiind vorba despre texte de reprezentat scenic, traducerea adecvată ar trebui să combine două perspective: traductologică şi teatrologică. Adică să-i mulţumească şi pe filologi, şi pe oamenii de teatru. 

Deocamdată, până la proiecte în afara graniţelor şi până se vor pune de acord filologii şi traductologii, practicienii au recurs la formule nonverbale de “traducere” a lui I.L. Caragiale: Mihai Mălaimare a realizat spectacole cu statui vivante, iar Gigi Căciuleanu a imaginat un spectacol de teatru coregrafic, intitulat „D’ale noastre”.

Merită văzute!

Articol publicat de Oltița Cântec în Suplimentul de Cultură.

Furtuna lui Purcărete cucerește Bulgaria

Sâmbătă, 9 iunie 2012, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova a participat cu spectacolul „O furtună” după William Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete, la a XX-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Varna. 

Scenă din spectacol - extrasă din catalogul Festivalului

Manifestarea se organizează anual, în luna iunie, și este cel mai mare eveniment teatral din Bulgaria, făcând parte dintr-un eveniment de amploare, „Varna Summer”, un festival al artelor. Scopul său este să prezinte principalele tendințe din practica teatrală bulgară și internațională și să creeze un spațiu al dialogului, schimbului și pieței interculturale. 

Programul este gândit ca un mozaic de module. Selecția bulgară se concentrează pe dezvoltarea teatrală locală și conține cele mai bune producții ale sezonului actual. Secțiunea internațională, unde participă teatre din Anglia, Rusia, Germania, Austria, Suedia, Polonia, Belgia, își propune să prezinte o serie de procese inovatoare, de ultimă oră, din teatru, dans contemporan și performance. Festivalul  mai cuprinde și alte evenimente paralele: concerte, ateliere, expoziții, întâlniri și discuții. 

Zbor în picaj ?

Teatrul Metropolis, Primăria Municipiului Bucureşti şi Cocor au marcat centenarul  I.L. Caragiale prin decernarea unei stele pe Aleea Celebrităților (Walk of Fame), Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (U.N.A.T.C.), ce poartă numele marelui dramaturg.

"Mă simt onorat să putem acorda această stea instituţiei care, cu măreţie şi blândeţe, a vegheat zborul nostru, al artiştilor, către împlinire, către năzuinţa de a trece dincolo de perfecţiune", spune George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis. Acesta a adăugat că "Nu este deloc uşor pentru profesorii şcolii de artă, să şlefuiască valori, apoi să le urmărească fiecare pas din evoluţia lor,  cultivându-le talentul, susţinându-le creaţia pentru a deveni creatorii de astăzi.  Doresc să mulţumesc U.N.A.T.C. pentru că a format, a educat generaţii întregi de artişti din domeniul teatrului şi filmului şi pentru că promovează, cu sârguinţă, valorile artei teatrale şi cinematografice romaneşti." 

 

[...] Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el [...]

Mihai Eminescu - Scrisoarea I 

Iniţiat de Teatrul Metropolis, Cocor şi Primăria Municipiului Bucureşti, varianta românească a celebrului "Walk of Fame", a debutat în ianuarie 2011, găzduind până în prezent stelele a 16 personalităţi marcante din lumea teatrului şi filmului. 

U.N.A.T.C."I.L.Caragiale" este unica instituţie de stat din România în care se studiază teatru şi film. 

Istoria să începe în 1834, când în cadrul Şcolii Filarmonice, se organizează prima facultate de teatru din Bucureşti. 

În 1950 se înfiinţează Institutul de Artă Cinematografică şi Institutul de Teatru "I.L.Caragiale", iar în 1954 cele două institute se contopesc în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" care va funcţiona până în 1990, când se transformă în Academia de Teatru şi Film - unica școală de tradiţie în domeniul teatrului şi filmului din România, cu rang universitar, recunoscută pe plan internaţional.Începând cu momentul 1990, Academia de Teatru şi Film se afla într-un proces de reformă care a condus la apariţia unor secţii şi specializări noi. 

În cadrul acestui proces de dezvoltare, în 1998 Academia de Teatru şi Film devine Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale", iar din 2001, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale". 

Caragiale omagiat prin teatru coregrafic

Premiera oficială a spectacolului „D’ale noastre”, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu va avea loc pe data de 15 iunie 2012, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Spectacolul este organizat de Fundaţia „Art Production”, în parteneriat cu Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” (sub auspiciile Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”), având şi sprijinul Bibliotecii Naţionale.

„Intenţionez să-l scot pe Caragiale din specificul local pentru ca spectacolul să poată fi înţeles şi de un chilian şi de un francez, de oricine. Personajele le-am gândit mai degrabă pe tipologii ca «Frumosul urbei», «Frumoasa urbei», iar grupul din «D’ale carnavalului» l-am numit «Cvintet de mahala». Nu am vrut să fac din Caragiale ceea ce ar face orice regizor de teatru şi nici ceea ce ar face orice coregraf. Pentru că eu fac teatru coregrafic, iar oamenii cu care lucrez se numesc dans-actori. (…) Eu lucrez cu actori care, intrând într-o spirală ascendentă, redevin dansatori, preocuparea pentru funcţionarea mecanismelor corporale fiind la fel de mare ca pentru funcţionarea mecanismelor teatrale”, explică demersul său artistic, Gigi Căciuleanu. 

„D’ale noastre” este una dintre primele producţii de excepţie prin care Teatrul Naţional București celebrează Anul Caragiale 2012, sub semnăturile unor artişti prestigioşi.

După premiera din 15 iunie, spectacolul va intra în repertoriul permanent al Teatrului Naţional începând cu luna septembrie 2012, odată cu deschiderea stagiunii 2012-2013.

Ediţia de anul trecut a Întâlnirilor JTI i-a avut ca invitaţi pe Gigi Caciuleanu şi Baletul Naţional din Chile.

Viitoarele vedete ale teatrului vor să vă cunoască

Vineri, 8 iunie 2012, la Sala Atelier a Facultăţii de Teatru, începând cu ora 18.00, va avea loc deschiderea oficială a ediţiei din acest an a celui mai important festival al Facultăţii de Teatru din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, Gala Absolvenţilor. Timp de zece zile, până pe 17 iunie, la sediul din Matei Voievod al UNATC, precum şi în alte teatre dinn Capitală se vor juca spectacolele create de studenţii şi masteranzii secţiilor din Facultatea de Teatru: Actorie, Păpuşi şi marionete, Regie, Scenografie, Coregrafie, Light design-Sound design, Scriere dramatică – licență și master, coordonaţi de cei de la Teatrologie, management cultural, jurnalism teatral. 

Sub motto-ul „Noi umplem scena, voi umpleți sala!”, „Gala Absolvenţilor”, propune în acest an publicului bucureştean: „Titluri din dramaturgia contemporană, pe care nu le puteţi vedea pe afişele niciunui alt teatru din Bucureşti”. „Miezul verii la miază-vest” după Tracy Letts, câștigător al Premiului Pulitzer, „După ploaie de Sergi Belbel”, dramaturg catalan, deținător al Premiului Național pentru Literatură Dramatică, „Handbag” de Mark Ravenhill, dramaturg britanic, membru marcant al mișcării In-Yer-Face Theatre sunt doar câteva dintre propunerile tinerilor absolvenţi ale căror nume le veţi regăsi în curând pe afişele marilor teatre din Bucureşti şi din ţară. Printre spectacolele de licență și master, veţi mai putea descoperi titluri precum: „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, „Dansând pentru zeul păgân” de Brian Friel, California Suite de Neil Simon, „Lilieci de la Pleniţa” de Ana-Maria Nistor după Marin Sorescu, „Yom Kippur de Hanna Azoulay-Hasfari”, unele dintre ele bucurându-se deja de succes de public în spaţiile în care se joacă deja de ceva vreeme, precum Teatrul de Comedie sau Teatrul „5113” din Complexul Orhideea Gardens. 

Totodată, programul cuprinde texte și dramaturgi clasici, redescoperiți în noi viziuni: „Pescărușul” de A.P Cehov, „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale sau „Împăiați-vă iubiții… în septembrie la Veneția” după Teodor Mazilu. 

În spatele creaţiilor pe care le veţi descoperi în aceste zile în Gala Absolvenţilor, se află nume importante din teatrul românesc, profesori ai Facultăţii de Teatru, precum Tania Filip, Ștefania Cenean, Viorica Petrovici, Ludmila Patlanjoglu, Liliana Iorgulescu, Liudmila Szekely Anton, Alexa Visarion, Gelu Colceag, Cristian Pepino, Doru Ana, Sergiu Anghel, Ioan Brancu.

Spectacolele din cadrul Galei Absolvenților 2012 se joacă în sălile din strada Matei Voievod nr. 75-77 (Sala Atelier, Sala Cojar, Curte UNATC, Pod A, Pod B, Platoul Sava, Sala 110A, Sala 204A, Sala 303A sunt situate în Facultatea de Teatru), dar şi la Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis, Teatrul Țăndărică, UnTeatru și Teatrul „5113” din Complexul Orhideea Gardens. 

Programul Galei Absolvenţilor

VINERI, 8 IUNIE 2012

Ora 18:00, Sala Atelier | Deschiderea Oficială

Ora 19:00, Sala Atelier | Setea după Marin Sorescu, regia Kedves Emőke, Regie master

Ora 19:00, Orhideea Garden | Pescăruşul de A.P Cehov, Arta actorului licenţă

Ora 21:00, Teatrul de Comedie, Sala Nouă | Nuntă însângerată de Federico Garcia Lorca, Arta actorului licenţă

SÂMBĂTĂ, 9 IUNIE 2012

Ora 18:00, Curte UNATC | Liliecii de la Pleniţa după Marin Sorescu, Arta actorului licenţă

Ora 19:00, Sala Cojar | Chip de foc de Marius von Mayenburg, regia Drăgănescu Catinca, Regie master

Ora 19:00, Pod B | Artă de Yasmina Reza, Arta Actorului licenţă

Ora 20:00, Teatrul de Comedie, Sala Nouă | Nuntă însângerată de Federico Garcia Lorca, Arta actorului licenţă

Ora 20:00, Sala Atelier  | No 1, Coregrafie master

DUMINICĂ, 10 IUNIE 2012

Ora 14:00, Pod B | Împăiaţi-vă iubiţii… în septembrie, la Veneţia de Teodor Mazilu, Arta actorului licenţă

Ora 16:00, Pod B | Dancing at Lughnasa de Brian Friel, Arta actorului licenţă

Ora 19:00, Sala Cojar | Audiţia de Alexandr Galin, Arta Actorului master

Ora 19:00, Sala Atelier | Heil Love, Coregrafie master

Ora 19:00, Teatrul de Comedie, Sala Nouă  | Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, Arta Actorului licenţă

LUNI, 11 IUNIE 2012

Ora 16:00, Platoul Sava | ExtremE după William Mastrosimone, regia Irina Poiană, Regie licenţă

Ora 17:00, Sala 303A | Strip-tease, Animaţie master

Ora 19:00, Sala Cojar | Pescăruşul de A.P Cehov, Arta actorului master

Ora 19:00, Sala Atelier | Nostalgia, Coregrafie master

MARŢI, 12 IUNIE 2012

Ora 13:00, Pod B | Yom Kippur de Hanna Azoulay Hasfari, Arta actorului licenţă

Ora 16:00, Pod B | Artă de Yasmina Reza, Arta Actorului licenţă

Ora 17:00, Sala 303A  | Poveste, Animaţie master

Ora 17:00, Platoul Sava | Handbag de Mark Ravenhill, regie Adela Biţică, Regie licenţă

Ora 19:00, Pod B | Dancing at Lughnasa de Brian Friel, Arta actorului licenţă

Ora 19:00, Sala Cojar | Pescăruşul de A.P Cehov, Arta actorului master

Ora 19:00, Sala Atelier | Carusel, Coregrafie master

MIERCURI, 13 IUNIE 2012

Ora 16:00, Platou Sava | California Suite de Neil Simon, regia Tudor Lucanu, Regie licenţă

Ora 17:00, Sala 110 A | Doctoria miraculoasă a lui George, Dramatizare după povestirea omonimă a lui Roald Dahlde Leonid Zorin, Păpuși și marionete licență

Ora 18:00, Sala Atelier | Lansare carte prof. Magdalena Bălan, Coregraf

Ora 19:00, Sala Cojar | Melodie Varşoviană de Leonid Zorin, regia Cosmina Stancu, Regie master

Ora 19:00, Sala Atelier | Undeva, cândva, Coregrafie master

Ora 19:00, Pod A | Miezul verii la miază-vest de Tracy Letts, Arta actorului licenţă

JOI, 14 IUNIE 2012

Ora 16:00, Sala Atelier | D’ale carnavalului de I.L.Caragiale, Arta Actorului master

Ora 18:00, Sala 303A | Fou Roux, Animaţie master

Ora 19:00, Platou Sava | În largul mării de Slawomir Mrozek, regia Ana Cristea, Regie licenţă

Ora 19:00, Teatrul Ţăndărică | Aici nu s-a întâmplat nimic, Păpuşi şi marionete licenţă

Ora 19:00, Teatrul Metropolis | Spitalul comunal, Arta actorului licenţă (intrare pe bază de bilet)

Ora 21:00, UnTeatru | Confesiunile lui Adal, Coregrafie licenţă

VINERI, 15 IUNIE 2012

Ora 14:00, Pod B | Yom Kippur de Hanna Azoulay Hasfari, Arta actorului licenţă

Ora 17:00, Sala 110A  | Buzunarul cu pâine, Păpuşi şi marionete licenţă

Ora 18:00, Sala 204A | Mă numesc Bobo şi Tu, voi… Eu, Coregrafie licenţă

Ora 19:00, Sala Atelier | Dragonul de aur de Roland Schimmelpfennig, Regie master

Ora 19:00, Platou Sava | După ploaie de Sergi Belbel, regia Dragoş Muşoiu, Regie licenţă

Ora 19:00, Pod A | În şoaptă de Lillian Hellman, Arta actorului licenţă

Ora 19:00, Teatrul Ţăndărică | Aici nu s-a întâmplat nimic, Păpuşi şi marionete licenţă

SÂMBĂTĂ, 16 IUNIE 2012

Ora 16:00, Platou Sava | True West de Sam Shepard, regia George Duşu, Regie licenţă

Ora 17:00, Sala 110A  | Romeo şi Julieta, spectacol de ventrilocie, Animaţie master

Ora 19:00, Sala Cojar | Oleanna de David Mamet, Arta actorului master

Ora 19:00, Teatrul Ţăndărică | Aici nu s-a întâmplat nimic, Păpuşi şi marionete licenţă

DUMINICĂ, 17 IUNIE 2012

Ora 11:30, Sala Cojar | Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, Arta Actorului licenţă

Ora 19:00, Sala Atelier | Seara GALEI ABSOLVENŢILOR. 

Articolul a fost preluat din revista YORICK.

Gulliver și Purcărete

Există în ultimii ani o modă să pui în scenă texte cât mai de neimaginat pe scenă. Se poartă dramatizările mai mult ca oricând. Cu cât mai departe de împins convenţia, cu atât mai bine, provocarea merită acceptată. Pe alocuri, dramatizările sunt chiar mai în trend decât e textul dramatic. „Călătoriile lui Gulliver” pe scenă… toate acele lumi imposibil de reprezentat… Dar ce e imposibil, mai ales pentru Silviu Purcărete, regizorul care a cucerit lumea cu „Danaidele” sau „Phaedra” sau „Titus Andronicus” şi a redefinit conceptul de tragic, traducându-l în imagine? Regizorul lui „Faust” şi al producţiilor de mare amploare, cu desfăşurări de forţe uriaşe, regizorul care vrăjeşte săli întregi şi care dizolvă timpul, spaţiul, actorul şi povestea într-un creuzet magic, din care se ţese o altă lume…

                                                       Foto Maria Ştefănescu

Dar „Călătoriile lui Gulliver” e una din acele cărţi care cresc în tine, odată cu vârstele, care în copilărie e o poveste fascinantă pentru copii, în adolescenţă e o poveste numai bună pentru descoperirile inevitabile ale momentului, iar pentru „oamenii mari” devine o acidă satiră la adresa lumii întregi, cu toată doza de amar la pachet. Şi care funcţionează minunat până la un moment dat, pe ideea ochelarilor de cal… iar apoi, tocmai pe dos! Cu un cal în carne şi oase începe şi spectacolul lui Silviu Purcărete, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, proiect cultural demarat acum trei ani, în parteneriat cu Festivalul de la Edinburgh și finanţat cu sprijin de la Administraţia Fondului Cultural Naţional. 

Mai exact, seria de exerciţii scenice coordonate de regizor, aşa cum este anunţată montarea. O serie de exerciţii scenice care propun o abordare inedită a romanului lui Jonathan Swift. Privit ca o coroborare a unor exerciţii scenice, spectacolul are sens şi coerenţă. În schimb, privit ca un spectacol după o dramatizare a textului lui Swift, îşi pierde şi sensul şi, în parte, şi magia.

                                                    Foto Maria Ştefănescu

Regizorul pare să nu-şi fi propus nicio clipă mai mult decât o colecţie de imagini şi imaginări personale sau de grup asupra poveştilor scriitorului englez, un fel de călătorie de plăcere în lumea lui, şi mai puţin o construcţie scenică la care autorul lui „Gulliver” să-i fi fost partener real de dialog.

Şi, mai mult decât atât, „Călătoriile” de la Teatrul „Radu Stanca” sunt în cea mai mare parte un pretext pentru o „călătorie” (a se citi: revizitare) personală prin propriile lumi create pe scenă de-a lungul timpului. Geamantanele, bastonul, iepele cu chip de femei şi cozi stranii, calul… ici o sclipire din „Danaidele”, colo o alta din „Orestia” – 

o corăbioară în miniatură, trasă de fire nevăzute pe o mare „albastră” de abur alb, grupuri ciudate de oameni care poartă în mâini geamantane, o scenă plină de fân, „cu parfum de măgar”, topite toate în acelaşi creuzet magic în care s-a turnat nu de mult şi „Undeva la Palilula”, citat cu poftă în “Gulliver”…

                                            Foto Maria Ştefănescu

Imagini stranii, o lume bolnavă, murdară, mobilată de fiinţe ciudate – personaje stranii desprinse mai mult din imaginaţia personală, decît din cea a lui Jonathan Swift.

Spectacolul se deschide cu o scenă cu puternic impact vizual, aşa cum vor fi multe în cele ce urmează, marca Dragoş Buhagiar, dar cam atât… Iar construcţia regizorală se bazează pe o alternare a planurilor inocenţă – copilul în cămaşă lungă, albă, care începe povestea, aplecându-se şi citind câteva rânduri de pe nişte hârtii adunate la un loc pe scena plină de fân – şi vulgaritate, împinsă adesea la extrem şi nu întotdeauna cu motiv…

Pe această pendulare – poveste citită de o voce din off (a regizorului în persoană), apoi imagini care colorează cuvintele enunţate… – este realizat întreg spectacolul. Justificarea? Însăşi ideea de „exerciţii” puse cap la cap şi gândite asumat fără coerenţă scenică. Şi dintre ele, poate cel mai coerent cu sine şi mai spectaculos în sensul bun al cuvântului este momentul „târfelor pitice”, creat ca o mică magie la vedere, cu păpuşi vii, manevrate de păpuşari în carne şi oase. Scena funcţionează exact în stilul ironiei à la Swift, care în alte părţi ale montării lipseşte însă cu desăvârşire, lăsând adesea locul unei încrâncenări cu iz morbid şi maladiv, departe de satira ascuţită a autorului englez. Şi mai aproape de o „greaţă” pantagruelico-balcanică… Ca exemplu pot funcţiona şi momentul naşterilor colective, continuat de uciderea bebeluşilor întru consumarea organelor, şi vomitatul „cu poftă”, într-o notă naturalistă de dată recentă. Iar în această linie se înscriu cu siguranţă şi mirosul de fân, şi baia de fulgi albi din final care umplu scena, spectatorii şi sala toată… 

Articolul este preluat din revista YORICK