Ion Lucian: "Dumnezeu şi-a pierdut ochelarii!"

"Fiecare vârstă are bucuria, sa­tisfacţia, victoria ei! – spune Ion Lucian care astăzi împlineşte 87 de ani. Cine fură aceste bucurii înainte de vârsta respectivă, la momentul oportun se trezeşte fără satisfacţie şi începe să caute altă satisfacţie. Satisfacţie ce se regăseşte în droguri". Să luăm aminte! 

Jurnalul Naţional: Avem ceva în comun. Am terminat acelaşi liceu. Dumneavoastră în 1942, iar eu în 1993.

Ion Lucian: Matei Basarab?! Vai... Este o jumătate de secol!

Vă mai amintiţi de dascăli?

Bineînţeles! Din fericire, Liceul Matei Basarab mi-a oferit şansa unei garnituri de profesori remarcabili. Frumuzache Chiriac, fost primar al Capitalei şi lider liberal, preda latina. El a fost primul profesor cu care m-am întâlnit în "Matei Basarab". A intrat în clasă, a pus catalogul pe ca­tedră şi a întrebat cine sunt elevii noi? Eram în primul an de studii din partea superioară, clasele V-VIII. Ne-am ridicat vreo trei. I-au căzut ochii pe mine şi mă întreabă: "Cum te cheamă?". Eu atunci purtam numele bunicului adoptiv al tatei, Lazarovici Ion. S-a încruntat puţin şi m-a întrebat: "Eşti ovrei?" Eu am îngheţat la o asemenea "primire". Am răspuns: "NUUU". "Atunci e bine, stai jos!" M-a pus cu băiatul lui în bancă. M-a iubit foarte tare, fiindcă eram bun la latină. Ce a suferit când am trecut la partea reală! Eu mă pregăteam pentru inginerie, nu pentru actorie. 

Pe cine aţi avut diriginte?

Pe Georges Hilt. Tu nu l-ai mai apucat... Era de o eleganţă sclipitoare! Nu venea îmbrăcat, de două ori într-o lună, cu acelaşi costum. A călătorit până la Polul Nord, a fost şi în Sahara. Era profesor de franceză. În calitate de diriginte, ne-a povestit ce înseamnă furtul anilor. Ne-a spus că fiecare vârstă are satisfacţia ei. Prima minge, la trei ani. Prima tricicletă, la patru; primii pantaloni lungi, la 11; primul papion, la 13; primul fior, la 15; prima floare oferită, la 17; vine diploma de Bacalaureat, apoi studenţia... Fiecare vârstă are bucuria, satisfacţia, victoria ei! Cine fură aceste bucurii înainte de vârsta respectivă, la momentul oportun se trezeşte fără satisfacţie şi începe să caute altă satisfacţie. Satisfacţie ce se regăseşte în droguri... Încerc şi eu să le transmit tinerilor de astăzi că fiecare mare bucurie a vârstei trebuie trăită din plin, cu puritate, cu devotament. 

Sunteţi un star făcut, sau născut?

Eu stau în faţa ta ca un star făcut, dar şi născut. Eu mă pregăteam pentru profesiunea de inginer. Am făcut clasa a opta în paralel cu Conservatorul, fiindcă se putea, cu derogare. Luni mă duceam la liceu, marţi la Institut, cealaltă săptămănă le inversam, ca să nu se simtă că lipsesc în aceeaşi zi a săptămânii. Nimeni nu ştia. Maestrul meu, Ion Manolescu, mă întreba de nenumărate ori: "Mai ai şi altă preocupare?". I-am spus că da, iar el mi-a zis să mă fac inginer!... Eu nu am avut niciodată intenţia de a deveni inginer. Voiam doar să am carnetul de student. La un moment dat s-a dat un concurs la Teatrul Naţional şi am intrat actor. După care m-am întors la Manolescu şi i-am spus că trebuie să termin Conservatorul, pentru că sunt actor la Naţional... (râde). M-a luat sub aripa lui şi m-a pregătit pentru teatru. 

Star făcut pe scena Teatrului Naţional...

Da. În clipa în care am câştigat concursul la Teatrul Naţional, Calboreanu m-a luat de umeri şi mi-a spus: "Bine ai venit, colega!". M-am topit tot şi m-am gândit că nu pot 

să-l fac de râs pe "colega". Atunci am făcut un contract amândoi. Cine ajunge al doilea în teatru plăteşte vinul (râde). 

Şi a curs mult... vin?

Calboreanu avea raţie de cinci litri pe seară. Am venit cu două ore mai devreme, el era în teatru. Am venit cu trei, el era în teatru. Şi tot aşa... Nici o şansă! El avea o cabină pe care şi-o amenajase special şi, atunci când avea repetiţii, venea cu multe ore înainte, citea rolul, se umplea de atmosfera spectacolului. 

V-au prins bine acele ore?

Într-o zi de 4 noiembrie am fost chemat la scenă. Eu aveam figuraţie în actul III. Nu era nevoie de mine, dar eram în treatru încă de la ora 7:00. Era toată distribuţia piesei "Chiriţa", în frunte cu George Calboreanu şi Sonia Cluceru. M-au întrebat: "Puştiule, ai curajul să intri în rolul lui Guliţă?". "Da", am răspuns, cu inconştienţa vârstei. Şi am intrat pe negândite într-un rol important. Am făcut o asemenea chestie că, a doua zi, Rebreanu mi-a dat o gratificaţie de jumătate "din reţetă" şi decizia de a rămâne defi­nitiv în rol. De asemenea, i-a atenţionat pe toţi regizorii asupra mea. Aşa am ajuns, în trei ani de Naţional, să joc 74 de roluri, printre care şi Hlestacov din "Revizorul" lui Gogol. Aveam doar 20 de ani. Iar la 23 numele meu era pe Atheneu, în litere de neon de înălţimea trupului. Jucam alături de Maria Tănase, în "Sfinxul din Hollywood". Evoluţia a fost fulminantă, explozivă! Şi iată că am devenit, din star făcut, un star născut. 

În copilărie, aveaţi "simptome" de talent artistic?

(Râde) La 5 ani am făcut primul film. Fratele mamei mele, Jenică Un­gu­rescu – arhivarul Primăriei Piatra Neamţ, care semăna cu Chaplin atât de bine, încât putea să-i fie dublură – a făcut, prin 1929, o variantă a filmului lui Chaplin "The Kid", care se nu­mea "Piciul". Jucam eu şi unchiul meu. Să reţineţi, am avut un debut cinematografic la 5 ani! (râde). Am mai avut o apariţie pe scena actualului Teatru foarte Mic, tot copil fiind, în chip de clovn. Era un bal al copiilor şi spectacolul era animat de doi clovni celebri: Ceacanica şi Caramel. Ceacanica m-a observat în public şi a spus: "Oooo, un coleg!". M-a luat în braţe şi m-a urcat pe scenă! De atunci am rămas pe scenă...

Mai este puţin şi Teatrul Excelsior ridică cortina!

Da. Dacă 50 de ani m-am ocupat de generaţiile foarte fragede, m-am hotărât să las ceva în urmă. Profesiunea noastră este efemeră, ca un fulg în vânt. La ultima cădere de cor­ti­nă a căzut ghilotina şi pe memoria spec­tatorilor. Dispari! În patima mea pentru cultura generaţiilor tinere, m-am gândit să fac acest teatru. Şi iată că Dumnezeu m-a ajutat. Au fost 12 ani de galeră, ca şi cum aş fi făcut o cri­mă! Poate că aşa aş fi avut plăcerea unei graţieri, pe parcurs... Dar să mă trezesc acum, ca de altfel toţi colegii mei, cu decizia primăriei prin care suntem numiţi în funcţie în calitate de interimari. 

Aţi devenit director interimar? Asta e crimă!

Da. Asta e ultima "bucurie" coti­diană...

În 2006 aţi primit Ordinul "Le­gi­unea de Onoare", conferit de Jacques Chirac. Este o recunoaştere, pe care nimeni nu o poate şterge din istorie. 

Ooo, da! Această distincţie pe care a înfiinţat-o Napoleon a fost ofe­rită, înaintea mea, unei alte românce, poetesa Anna de Noailles, prinţesa Brâncoveanu. Pentru mine a fost o onoare şi o schimbare de metabolism primirea acestei distincţii. 

La cei 87 de ani, pe care îi împliţi, ce credeţi că este important în viaţă?

Căminul este primul lucru. Un om care are un cămin fericit şi echilibrat are o mare autoritate asupra destinului lui. În al doilea rând, aş spune că este cariera, care te poate face fericit sau care te poate distruge de la început şi te poate face să o duci ca pe o povară toată viaţa. A treia la rând este starea fizică. Profesia noastră este aparent un divertisment. În re­a­li­tate este, poate, cea mai cumplită şi grea profesiune. Un inginer român a inventat o maşină de măsurare a efortului. El a fost invitat la Ministerul Muncii cu invenţia lui şi atunci a făcut experimente cu un număr "n" de profesii. Când a ajuns la profesia noastră, i s-a dat aparatul peste cap. El a crezut că i s-a stricat aparatul. N-a putut să creadă. S-au făcut studii ştiinţifice şi s-a descoperit că energia consumată de un dirijor în cadrul unei simfonii complete poate să fiarbă un litru de apă la 100 de grade, în mai puţin de cinci minute. Vă daţi seama, consumul nostru este mai lung decât o simfonie! Plus că mai este şi efortul psihic care este năucitor! 

Oscar Wilde spunea ca ne­mul­ţumirea este primul pas în progresul unui om sau al unei naţiuni. În calitate de nemulţumit, ce aşteptări sau speranţe nutriţi de la noul Excelsior, care se va deschide în curând?

Exact ca un preot voi ţine trei sluj­be pe zi. Dimineaţa voi juca pentru copii, după-masa pentru adolescenţi, iar seara pentru adulţi. Eu nu voi părăsi nici o generaţie! Va fi o lume a poveştilor în care toate reperele de moralitate se vor asimila fără efort şi cu plăcere... Vreau ca Teatrul Excelsior să fie un lăcaş de cultură, dacă îmi ajută Dumnezeu. 

Aţi biruit. Aţi făcut mul­te fapte bune. Este o maximă care mă călăuzeşte în viaţă: "Să faci fapte bune, ca atunci când te vizi­tea­ză Necuratul să te găsească ocupat!"...

(râde) Cred că Necuratul mă blesteamă de la naştere!

El este înfrânt, dumneavoastră sunteţi învingătorul!

Sper să mi se permită să mai fac ceva. Dumnezeu şi-a pierdut oche­larii! Bâjbâie, îi tot caută. Când şi i-o pune pe ochi, atunci să vezi! Să-ţi dea Dumnezeu să apuci clipa în care îşi găseşte ochelarii!

ARTICOL PRELUAT DIN JURNALUL NATIONAL.

Prima actriţă care va primi o stea pe Walk of Fame din Bucureşti

Maia Morgenstern este prima actriţă care va primi o stea pe Walk of Fame din Bucureşti, evenimentul urmând să aibă loc pe 1 mai, informează organizatorii. 

Talentata actriţă devine, chiar de ziua ei, prima femeie care primeşte o stea în cadrul renumitului proiect cultural.

Născută în Bucureşti, în 1962, una dintre cele mai celebre actriţe din România, Maia Morgenstern a studiat la Academia de Teatru şi Film între 1981 şi 1985, iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Naţional Bucureşti.

Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola, din "Îngerul albastru/ Der Blaue Engel", iar în film, ea este cunoscută pentru rolurile din filmele "Balanţa", de Lucian Pintilie, "Cel mai iubit dintre pământeni", de Şerban Marinescu, dar şi "Patimile lui Hristos", de Mel Gibson.

Walk of Fame este un spaţiu dedicat valorilor artistice ale filmului şi teatrului româneşti, situat în Piaţa Timpului, aflată în vecinătatea magazinului Cocor şi a centrului istoric al Capitalei. Acest spaţiu a fost inaugurat de Teatrul Metropolis în colaborare cu Asociaţia de Turism a Municipiului Bucureşti şi magazinul Cocor.

Înaintea actriţei Maia Morgenstern au mai primit această distincţie Florin Piersic, în ianuarie, Victor Rebengiuc, în februarie, Radu Beligan, în martie, şi Amza Pellea (postum), în aprilie.

Dan Puric face un teatru creştin

Despre teatru şi despre Dumnezeu, despre ritual şi despre teatralitatea liturghiei, despre sacralitatea pierdută a teatrului şi despre comuniune, pe scenă şi dincolo de ea, am stat de vorbă cu Dan Puric. Din Antichitate şi până azi, de la teatrul sacru la cel profan, de la convertiri miraculoase la teatrul psihologic, arta Thaliei a străbătut un drum impresionat şi plin de taine. Cum, unde şi dacă actoria se (mai) întâlneşte undeva cu divinitatea, sunt câteva dintre întrebările la care Dan Puric mi-a răspuns într-o dimineaţă dinainte de Săptămâna Mare.

Pentru că se apropie Paştele, povestiţi-mi care e cea mai frumoasă amintire din Noaptea de Înviere?

Când eram mic, aveam vreo şase ani, m-a dus bunica în noaptea de Paşti la Bucureşti. Nu prea înţelegeam eu foarte mult, eram micuţ, mă trăgea printre oameni şi eu le ajungeam doar până la buric. Eram cu capul între trupuri umane şi era o înghesuială extraordinară. La un moment dat am auzit aşa pe deasupra capului că „se dă lumină”. Lumină, lumină, dar bunică-mea i-a dat foc la păr unei cucoane în faţă şi am zis: „Stinge lumina, bunico!”. Şi mi-a răspuns: „Nu se poate, dragă, că e lumină sfântă!”. Pe urmă i-a stins părul şi s-au împrietenit, amândouă erau în vârstă. Ţineau lumânarea strâns în mână şi îşi povesteau pe deasupra capului meu în Noaptea de Înviere nişte lucruri pe care eu nu le mai auzisem, despre deportări, despre arestări, despre comunişti. Şi atunci am aflat şi eu la lumina aia sfântă istoria poporului român. Istoria adevărată… Pe urmă trebuia să păzesc lumina până acasă şi aveam sentimentul că trebuie să ţin foarte bine în căuş lumina de Paşti şi când i s-a stins bunicii am crezut că e distrusă, că va muri, dar a venit la mine şi a aprins-o din nou şi atunci mi-am dat seama că trebuie să aprindem lumânarea de la om la om…

Cât de aproape e teatrul de Dumnezeu?

Teatrul a plecat de la condiţia sacră. Dar a ratat-o pe aia sfântă. Sacrul e altceva decât sfinţenia. Există lumea profană şi lumea sacră, unde este inconştientul religios. Sfinţenia însă este conştiinţa lui Dumnezeu. Iniţial, teatrul a intrat în zona sacră, în a traduce semnele divinităţii pe pământ. La un moment dat s-a dus spre ritual şi pe urmă spre un teatru care s-a profanizat. Cu timpul el a fost foarte mult folosit în zona asta profană, de aici şi protestele vehemente ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că romanii îi foloseau pe mimi ca să blasfemieze taina botezului. Dar tot atunci au fost primii sfinţi, Porfirie, Ghelasie… Ei au fost primii care s-au convertit.

Ceea ce fac eu astăzi este un teatru creştin, care îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii. În clipa în care eşti un bun creştin nu joci orice. Când eşti un bun creştin foloseşti teatrul ca pe un vehicul către Dumnezeu.

Cum anume teatrul pe care-l faceţi îl ia pe om din faţa laptopului şi-l duce în faţa bisericii?

Dacă vedeţi „Visul” sau „Don Quijote” veţi înţelege. Nu vreau să povestesc pentru că cei care ar citi ar avea impresia că este o reţetă. Trebuie să trăiască lucrul ăsta. E ca liturghia, care nu se poate respira la distanţă, la televizor, pentru că n-are nici o taină. Trebuie să fii participativ.

O să vă întreb nu cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu, ci cum l-aţi descoperit în teatru?

În teatru nu-l descoperi, ţi se descoperă, pentru că sufletul omului este o taină. Socrate zicea „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” Mai târziu, Goethe spunea că asta e nu atât un apel la introspecţie, cât să te cunoşti pe tine însuţi în raport cu celălalt, ceea ce e foarte adevărat. Te cunoşti pe tine însuţi, în raport cu tine însuţi, dar şi în raport cu ceilalţi. Dar este ceva care există dincolo de ambele remarci, şi anume transcendenţa. De când te naşti până când mori, tot nu reuşeşti să te trezeşti. E ceea ce zicea Sf. Grigorie de Nisa că mai degrabă numeri stelele de pe cer sau firele de nisip de pe plajă, decât să cunoşti sufletul tău. Teatrul operează foarte mult cu sufletul omului. Din nefericire, el a rămas doar la nivel de psihologie, nu a mers către transcendenţă. Sigur că acum teatrul în România şi în lume e marcat de proxenetism, de pornografie, lucruri care vin de dincolo, din zona aşa-zis civilizată şi secularizată pe care noi ar fi trebuit de mult să le aruncăm, dar din păcate ne-am lăsat contaminaţi din complexul ăsta de inferioritate. Şi credem că, dacă nu ne degradăm, nu suntem europeni. Europa are norme de civilizaţie extraordinare, pe care ar trebui să le urmăm, şi are norme de degradare sprituală de care ar trebui să ne îndepărtăm. Eu am mai zis că Europa occidentală ne civilizează şi noi îi spiritualizăm. Ei au pierdut contactul cu Dumnezeu. Noi nu.

Dar uite pe ce merge teatrul acum: divertisment, introspecţie, patologizare… A se vedea filmele care sunt premiate, inclusiv de la noi. Sunt filme care vorbesc despre lumea marginală, despre avorturi, adică patologice. Nu vorbesc despre firi sensibile, despre firea meditativă a omului, ca să nu mai vorbim de transcendenţă. De la „Rubliov” au luat toţi pauză. Există un film excepţional care a apărut la noi, se numeşte „Umilinţa”, al lui Cătălin Apostol, care este un film creştin.

Şi atunci actoria e o sabie cu două tăişuri?

E ca banul. Petre Ţuţea a zis că a cunoscut un preot care era sfânt. Se sfinţise săracul, îi muriseră şase copii pe front… Şi preotul ăla i-a zis: „Măi, Petrică, banul e ca o funie. Te poţi ridica în Rai sau te poţi coborî în Iad.” Aşa este şi teatrul. Depinde ce faci cu el. Bogăţia în sine nu e un păcat, ci atitudinea ta faţă de bogăţie. Exact ca şi sărăcia în sine, care nu este o virtute. Sunt unii săraci care sunt mizerabili. Important nu e să fim toţi egali, ci să ne iubim toţi.

Dumneavostră vă întâlniţi pe scenă cu Dumnezeu? Sau scena te poate fura şi spre alte zone, mai întunecate?

Astea sunt cuvinte pe care aluneci ca pe felie pe gheaţă. Se zice că Dumnezeu coboară pe scenă. Aşa zicea Talma, marele regizor. „În seara asta n-a coborât Dumnezeu”, adică n-a existat acea inspiraţie, care trebuie să existe, ci s-a mers numai pe partea tehnică. Dar e mult spus… Eu nu alunec. Am avut întotdeauna un instinct care m-a păzit de lucrurile urâte, vulgare. N-am putut să le fac, din natură. Am refuzat să spun cuvinte urâte pe scenă, cu toate că regizorul care mi le cerea era unul cu state vechi şi cu box-office internaţional. Lângă mine mai era un singur om care a refuzat, se numea Ghiţă Cozorici. Şi l-am întrebat „De ce refuzi?” „Pentru că se întoarce mama în mormânt.”, mi-a răspuns. E o chestie de igienă. Depinde ce joci. Important e să nu accepţi să joci orice.

Şi dumneavoastră ce n-aţi juca niciodată?

Demenţi, patologici, criminali, oameni care nu cred c-ar înzestra foarte bine sufletul omului. Nu m-au pasionat şi nu mă pasionează să joc crime, criminali, Richard III, Macbeth, niciodată. Am trecut de etapa asta. Asta nu înseamnă că trebuie să joci Făt-Frumos tot timpul… E cu totul şi cu totul altceva, să nu trecem în idilism… Dacă zideşti ceva la sufletul omului, atunci este perfect. Asta nu înseamnă că răul nu trebuie reprezentat, dar şi pe-ăsta trebuie să ştii cum… Pentru că şi iadul se pictează în biserici, dar trebuie să ştii…

Povestiţi-mi atunci dacă aţi trăit pe scenă un moment absolut în care aţi fi vrut să rămâneţi în poveste…

Nu, n-am avut trăiri din astea parapsihologice… Viaţa e mai puternică decât teatrul. Viaţa e viaţă.

Şi teatrul ce e?

Teatrul e pentru mine nu chiar un hobby, dar e o formă… dacă se supune mesajului meu atunci e bine. Dacă nu, nu mă interesează. De-aia joc rar şi nu joc orice…

Când are teatrul sămânţă divină şi când o pierde?

Există un teolog catolic care a avut o expresie extraordinară. A zis: „Dom’le, la greci, Olimpul era maximum de spiritualitate. Şi era ca un capac pe o oală. Cel care a spart capacul a fost Iisus.” A dat drumul la cer. Şi s-a văzut cerul. Teatrul a rămas în borcanul ăsta psihologic. În cel mai bun caz. Shakespeare este într-o lume a unor psihologii frumos, genial reprezentate, dar fără transcendenţă, cel mult ezoteric. Restul teatrului rămâne în psihologie, Ibsen, Cehov… Foarte frumos, dar oamenii nu au transcendenţă, nu mai au raport cu Dumnezeu. Foarte puţini dramaturgi au putut face lucrul ăsta.

Şi atunci care sunt dramaturgii care au transcendenţă?

Doar dacă-l dramatizezi pe Dostoievski mai găseşti lucrurile astea. În rest nu. Are transcendenţă în sensul lui Don Quijote, care raportează totul nu la „a fi sau a nu fi”, ci la „tu poţi să fii”. La devenire. Sunt foarte puţine spaţiile în care mai găseşti transcendenţă. Arta secolului 20, spunea Hegel, va muri sub suflul rece al conceptului. N-a murit sub suflul rece al conceptului, a murit sub suflul cald al pornografiei.

Pe care dintre rolurile din Dostoievski, dacă s-ar dramatiza, aţi vrea să-l jucaţi?

Dacă m-aţi fi întrebat acum zece ani, l-aş fi jucat pe Mîşkin. Acum n-aş mai vrea. Pentru că e un Iisus ratat. Iar Iisus nu este ratat. Iisus e devenire. L-aş fi jucat pe Mîşkin acum zece ani. Acum mi se pare greoi, e prea rusesc, nu-l mai respir. Între timp am devenit profund român.

Dacă v-aş întreba de liturghie. Spuneţi-mi în structura liturghiei există teatralitate?

Esenţa cuvântului „liturghie” vine de la „leitorgos”, „leos”, care înseamnă lume, şi „ergon”, care înseamnă o activitate gratuită în folosul comunităţii. O foloseau grecii. Aristotel vorbeşte de ea. Până în secolul 16 aşa a rămas. Secolul 16 a desemnat pentru prima dată euharistia şi cultul bisericesc. Adică s-a însfinţit. Sigur că spaţiul liturgic presupune cultul şi ritualul. Dar ritualul nu presupune întotdeauna sfinţenie. Poate să fie ritualul animalelor… Dar este ritual pentru că e o repetitivitate care duce la simbol şi este cult pentru că face legătura cu sacrul. În acelaşi timp este şi sfinţenie. În liturghie se creează comuniunea, este totul de tip participativ. Sigur că ritualul în sine are şi o anumită teatralitate, o anumită gestică, un preot nu poate în timp ce iese cu Sfintele Daruri să se uite la ceas să zică „e ora 2 jumate”. Nu poate să facă un gest civil. Acolo gesturile lui sunt ritualice. Un om în biserică se comportă altfel, nu ca la mall. De-aia zicea Ţuţea că în biserică afli că eşti om.

Şi când capătă teatrul puterea asta de comuniune, de trecere dincolo?

Foarte rar… De regulă simulează viaţa, arată viaţa, existenţa în spaţiul mimetic. În care nu copiază viaţa, dar, cum zice italianul, „Chiar dacă nu e adevărat, e bine găsit”. Teatrul nu înseamnă viaţă. Înseamnă o reprezentare a vieţii care înseamnă o esenţializare, o sugerare, un paradox câteodată, că uneori e chiar împotriva vieţii ca să arate viaţa. Dar teatrul merge în zona asta. Ca să ajungă la zona divină, sfântă, teatrul trebuie să se reformuleze. Să ne gândim la nişte artişti care s-ar apuca să facă lucrul acesta. E interesant acest film, „Umilinţa”, că iată, un tânăr regizor român încearcă să ne scoată din molozul în care ne-a băgat tânăra generaţie atât de aplaudată de „Cântarea României” din Occident. Şi arată nu mizeria României, ci cum se transcende mizeria României prin flacăra creştină.

Ce-a pierdut şi ce-a câştigat teatrul de la momentul când a apărut şi până azi?

A avut enorm de multe balansări în funcţie de paradigma secolului respectiv, a câştigat imens în posibilităţile de comunicare, în rafinament, în abilitate, în text… dar şi în metatext. Dacă ne gândim la perioada Renaşterii şi a commediei dell’arte, dacă ne gândim ce a însemnat textul în commedia dell’arte, începând cu Goldoni, dacă ne gândim ce au însemnat Shakespeare sau Moliere… Pe urmă teatrul psihologic cu Cehov, cu Ibsen, cu Strindberg… până la dramaturgia contemporană. Universul uman a fost atât de bine deşurubat, atât de bine pus în scenă… dar pentru mine universul acesta uman rămâne sub capac, cum zicea Romano Guardini. Foarte rar în piesele de teatru îl vezi pe om în raport cu Dumnezeu. Îl vezi pe om doar în raportul lui psihologic. El nu iese din carcasa psihologiei. Sau, maxim de intensitate, din cea a psihiatriei. Personajul religios în teatru e un personaj exotic. Pe când omul credincios este normal. Precum creştinismul în România. Normal! Dar asta nu înseamnă că teatrul trebuie să fie acum ceva în care unul se opreşte şi face 5000 de metanii înainte să vorbească… Numai că nu-l vezi pe om că-şi pune întrebări. El îşi pune întrebări existenţiale, precum Hamlet, care era un existenţialistavant la lettre, dar întrebări de genul „a fi sau a nu fi”…

Şi atunci ce este şi ce-ar trebui să fie teatrul?

Pentru fiecare creator teatrul este ceea ce crede el, e un răspuns dat vieţii. E ca istoria unui neam. Un neam există în istorie în măsura în care dă un răspuns istoriei, nu o reacţie. Numai animalele au reacţii, conştiinţele au răspunsuri. Un mare dramaturg este un răspuns dat vieţii. Un actor, luând textul unui mare dramaturg, îşi duce şi el mai departe lupta. Nu este doar un interpret, este şi un creator. De-asta te duci să vezi Richard III. Nu pentru că nu ştii piesa, dar vrei să-l vezi pe Lawrence Olivier, pe Ştefan Iordache, pe Marcel Iureş… Adică pe acel cineva în… Să vezi o atitudine. Teatrul rămâne în continuare un raport deschis cu viaţa. Numai că teatrului îi lipseşte în acest secol 21 transcendenţa. I-a lipsit şi în secolul 20. De mult îi lipseşte.

Dacă ar fi să alegeţi o perioadă din istoria teatrului, în care credeţi că v-aţi fi potrivit mai bine…

Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada commediei dell’arte ca să mă joc ca un copil, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada lui Shakespeare şi mai mult decât toate, mi-ar fi plăcut să fiu în misterele medievale. Sau să fi fost în locul lui Porfirie sau Ghelasie, mimii care s-au convertit în faţa împăratului…

ARTICOL PRELUAT DIN REVISTA YORICK

Film de Eva Ionesco, proiectat la Cannes, în secţiunea Semaine de la Critique

Filmul "My Little Princess" al regizoarei franceze de origine română Eva Ionesco, cu Isabelle Hupert, va rula la Festivalul de Film de la Cannes, în cadrul unor proiecţii speciale ce vor avea loc cu ocazia celei de-a 50-a ediţii a secţiunii Semaine de la Critique, informează variety.com. 

Eva Ionesco

Un film deosebit de aşteptat, ce va fi prezentat printr-o proiecţie specială care marchează a 50-a aniversare a secţiunii Semaine de la Critique, este lungmetrajul cu accente autobiografice al regizoarei franceze de origine română Eva Ionesco, intitulat "My Little Princess". În acest film, cu care Eva Ionesco debutează ca regizor, celebra actriţă franceză Isabelle Huppert joacă rolul mamei regizoarei, Irina Ionesco, care a devenit cunoscută ca fotograf de artă în anii 1970 după ce a convins-o pe fiica ei, pe atunci adolescentă, să pozeze într-o serie de fotografii semipornografice.

La vârsta de 5 ani, Eva Ionesco a devenit modelul preferat al mamei sale. Fotografiile semierotice ale acesteia realizate de mama sa au stârnit controverse când au fost publicate, în anii 1970. Eva a mai fost model şi pentru alţi fotografi, precum Jacques Bourboulon. Ea este cel mai tânăr model care a apărut într-un pictorial nud în Playboy, la vârsta de 11 ani, în 1976, în ediţia italiană a revistei. Un alt pictorial nud, apărut în noiembrie 1978 în ediţia spaniolă a Penthouse, a fost realizat pe baza fotografiilor realizate de mama sa. A apărut, de asemenea, pe coperta Der Spiegel.

A debutat ca actriţă la 11 ani, în 1976, în filmul "The Tenant" al lui Roman Polanski. A avut apoi o serie de roluri de tip Lolita în filme semipornografice lansate la mijlocul anilor 1970.

Cea de-a 50-a ediţie a secţiunii Semaine de la Critique se va deschide cu proiecţia lungmetrajului "La Guerre est declaree", regizat de Valerie Donzelli, care va rula în cadrul unor proiecţii speciale.

Lungmetrajele care vor concura în secţiunea Semaine de la Critique sunt: "Las Acacias" de Pablo Giorgelli (Argentina/Spania), "Avé" de Konstantin Bojanov (Bulgaria/Franţa), "17 filles" de Delphine Coulin şi Muriel Coulin (Franţa), "Sauna on Moon" de Zou Peng (China), "The Slut (Hanotenet)" de Hagar Ben Asher (Israel/Germania), "Snowtown" de Justin Kurzel (Australia) şi "Take Shelter" de Jeff Nichols (SUA).

Tot în competiţie au fost selectate scurtmetrajele şi mediumetrajele următoare: "Alexis Ivanovitch vous êtes mon héros" de Guillaume Gouix (Franţa), "Black Moon" de Amie Siegel (Statele Unite), "Blue" de Stephan Kang (Noua Zeelandă), "Boy" de Topaz Adizes (Statele Unite), "Bul-Myul-Ui-Sa-Na-Ie" de Moon Byoung-gon (Coreea de Sud), "Dimanches" de Valéry Rosier (Belgia), "In Front of the House" de Lee Tae-ho (Coreea de Sud), "La inviolabilidad del domicilio se basa en el hombre que aparece empunando un hacha en la puerta de su casa" de Alex Pipern(Uruguay/Argentina), "Junior" de Julia Ducournau (Franţa) şi "Permanências" de Ricardo Alves Júnior (Brazilia).

În cadrul sesiunilor speciale de proiecţii va rula şi filmul "Walk Away Renée" de Jonathan Caouette (SUA/ Franţa/ Belgia), iar lungmetrajul "Pourquoi tu pleures?" al cineastei franceze Katia Lewcowicz va fi proiectat în seara de închidere a secţiunii Semaine de la Critique.

A 50-a ediţie a secţiunii Semaine de la Critique, al cărei juriu este prezidat de cineastul sud-coreean Lee Chang-Dong, va avea loc în perioada 12 - 20 mai.

Cea mai veche secţiune paralelă cu Festivalul de la Cannes, Semaine de la Critique a fost creată în 1962, de Sindicatul francez al criticii de cinema, cu misiunea de a prezenta filmele de început din cariera unor cineaşti. Bernardo Bertolucci, Ken Loach şi Wong Kar Wai sunt câţiva dintre cei care şi-au făcut debutul la Semaine de la Critique, de-a lungul timpului.

A fost şi Gala UNITER 2011

Teatrele din Cluj-Napoca şi Sibiu au fost marile câştigătoare ale celei de-a XIX-a gale a premiilor Uniunii Teatrale din România (UNITER), ce a avut loc luni seară, în studioul TVR 1.

Cel mai premiat a fost, de departe, spectacolul "Strigăte şi şoapte", montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, care şi-a adjudecat premiile pentru cel mai bun regizor, cel mai bun spectacol şi cel mai bun actor în rol principal (Zsolt Bogdán).

Andrei Şerban nu a fost prezent pentru a ridica trofeul pentru cel mai bun regizor, însă a trimis un mesaj prin scenografa Carmencita Brojboiu. Artistul a transmis astfel că, prin "Strigăte şi şoapte", a pornit pe un nou drum în arta sa. Şerban a dedicat acest spectacol "actriţelor excepţionale din spectacol care nici măcar nu au fost nominalizate" şi "geniului lui Ingmar Bergman".

Pe de altă pare, Ofelia Popii a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal, pentru prestaţia sa din spectacolul "Felii" al Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu.

Printre decernările de premii s-au strecurat şi mici momente artistice, în cadrul spectacolului din studioul Televiziunii Publice, care a fost prezentat de preşedintele UNITER Ion Caramitru. Unul dintre acestea a fost cel realizat de Horaţiu Mălăele, care a spus ce înseamnă a fi sau a nu fi premiant UNITER.

Juriul care a ales, în seara galei, câştigătorii a fost alcătuit din: Alexandru Berceanu - regizor, Maria Miu - scenograf, Ozana Oancea - actriţă, Ion Parhon - critic de teatru - şi Sebastian Vlad Popa - critic de teatru.

Printre cei care au înmânat premii s-au numărat primarul Capitalei, Sorin Oprescu, şi ministrul Culturii, Kelemen Hunor.

Prezentăm mai jos lista completă a câştigătorilor celei de-a XIX-a ediţii a premiilor UNITER:

Debut: Conrad Mihai Mericoffer, pentru rolul Trofimov din "Livada de vişini" la Teatrul Naţional Bucureşti

Cel mai bun spectacol de teatru TV: "Unde-i revolverul", de Görgey Gábor, regia Mircea Cornişteanu

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic: "D'ale carnavalului", de I. L. Caragiale, regia Gavriil Pinte, producţie a SRR

Cea mai bună scenografie: Dragoş Buhagiar, pentru "Shaking Shakespeare", Teatrul German de Stat, Timişoara

Cel mai bun actor în rol secundar: Gábor Viola, pentru rolul Valerio din "Leonce şi Lena", Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Ana Ciontea, pentru rolul Mama tânărului din "Avalanşa", Teatrul Naţional Bucureşti

Cel mai bun actor în rol principal: Zsolt Bogdán, pentru rolul Bergman din "Strigăte şi şoapte", Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Cea mai bună actriţă în rol principal: Ofelia Popii, pentru rolurile din "Felii", Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu

Cea mai bună regie: Andrei Şerban, pentru "Strigăte şi şoapte", Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Cel mai bun spectacol: "Strigăte şi şoapte", la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Premiile Senatului UNITER:

Premiul de Excelenţă: Tamara Buciuceanu

Premiul pentru întreaga activitate: actorul Ilie Gheorghe, actriţa Coca Bloos, regizorul Tudor Mărăscu, scenografa Gabriela Nazarie, criticul Ion Cazaban (Premiile Senatului UNITER)

Premiul special pentru teatru de păpuşi: Aneta Forna Christu

Premiul special pentru muzică de teatru: Gabriel Bassarabescu

Premiul special pentru coregrafie - Andras Lorant

Premii speciale pentru proiecte inedite şi realizări remarcabile - "Teatru3 (Teatru La Cub)" (Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi) şi Muzeul Teatrului de Păpuşi şi Animaţie din România, Asociaţia Culturală GAG, Craiova.

Senatul UNITER a decis ca în cadrul galei să fie acordate diplome de recunoştinţă reprezentanţilor personalului de scenă cu o activitate de peste 30 de ani în instituţiile teatrale de care aparţin.

De asemenea, în cadrul galei au mai fost acordate următoarele distincţii:

Pemiul special acordat de Consiliul Britanic: Ion Caramitru

Premiul pentru cea mai bună piesă românească a anului: Radu F Alexandru - "Labirint"

Premiul pentru critică de teatru (decis de Biroul de conducere al Secţiei Române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru): Andreea Dumitru.

Gala premiilor UNITER a fost transmisă în direct la TVR 1.