Omul care a ales să moară pentru a nu trăi oricum

Actor talentat şi iubit de publicul clujean, Călin Nemeş a dovedit prin forța sacrificiului propriu că numele său merită să intre (şi să rămână) drept cap de afiș al evenimentelor din decembrie 1989. Un actor care a coborât de pe scândura naționalului clujean în Piața Libertății pentru a lupta cu mâinile goale şi pieptul dezvelit împotriva tiraniei comunisto-ceaușiste. Un actor pentru care libertatea ieșea din sfera conceptelor filozofice. Un om care a ales să moară pentru a nu trăi oricum. 

Un erou pe care numai modestia l-a făcut să nu-şi revendice vreo urmă de faimă şi onoruri publice. Călin Nemeş a fugit de glorie în timpul vieții pentru a o câștiga după tragicu-i sfârșit.

Numai efemeritatea se conjugă identic cu ceea ce numim glorie, viață şi moarte.

Este un iz de sofism aici, dacă ne gândim că numai moartea este definitivă. Dar nimeni nu poate atribui morții liber alese un adevăr categoric şi definitiv. Nici măcar un sinucigaș. Adevărul este făcut ca să elibereze şi să contrarieze spiritele subjugate de temeliile categorice ale absolutului.

Ar fi nedrept să vorbim despre un sinucigaș ca despre cineva care îşi ia viața așa cum își bea cafeaua de dimineață.

În privința lui Călin Nemeş, cel puțin, ne putem pronunța, așa cum a făcut-o Doina Cornea, spunând că: "Nemeş a murit de scârbă!".

Nu scârbă faţă de viață în general, ci scârbă faţă de viața trăită în minciună, scârbă faţă de viața trăită oricum, scârbă faţă de imoralitate şi amoralitate ca norme de viață.

Învingător în faţa aparatului de represiune comunist, Călin Nemeş a ieșit în faţa gloanțelor căpitanului Carp Dando şi a murit silit de falsitatea valorilor impuse de nesfârșitul drum al tranziției societății românești. Actul sinuciderii sale a devenit cap de acuzare al procurorilor moraliști lansați în spațiul public după 1989.

Oare acești acuzatori să-şi fi câștigat prin ceva dreptul de a se amesteca într-o tragedie? Să greșim noi că o regretăm? Nu este nedrept să judecăm actul final al vieții lui Nemeş, atât timp cât el nu ne-a cerut să fim părtași la suferința lui?

Prin curajul dovedit în decembrie 1989, Călin Nemeş nu a încercat să convingă pe nimeni că viața trebuie disprețuită. Din contra, a fost la un pas de moarte şi a supraviețuit. A rămas dârz în faţa morții pentru a da câștig de cauză vieții. Unei vieți pe care lanțurile minciunii nu puteau s-o mai suporte.

Suntem obișnuiți să vedem eroism în tot ceea ce ține de viață. Când liberul arbitru se revoltă şi preferă morții, viața trăită în viciile promiscuității morale, începem să acuzăm. Să fie adevărat că numai cine are tăria de a înfrunta destinul luptând cu valurile vieții devine un erou demn de admirație publică? Fie, dar atunci să recunoaștem şi că nici o sinucidere nu ridică numai probleme personale.

Tragedia sinuciderii lui Călin Nemeş e tragedia morții speranței celor care au plătit cu grele suferințe eliberarea de comunism. Nu sinuciderea lui Călin a ucis speranța martirilor din 1989. Ci lanțul misterios al paradoxurilor şi al compromisurilor în care trăim noi, supraviețuitorii martirilor. Trăind în uitare şi indiferenţă nu facem decât să nu ținem cont de un adevăr elementar: nimeni, niciodată nu s-a sinucis din indiferenţă.

Asta e lecția pe care cei care luptă cu uitarea, îi împiedică să condamne sfârșitul unui om care a dus logica vieții până la mormânt.

Călin Nemeş a fost un astfel de om. Toți cei care l-au cunoscut l-au plâns şi i-au respectat alegerea sfârșitului. Nu este simplu şi nici ușor nu e să accepți că eroul de la Cluj a înțeles că nu-şi mai poate folosi libertatea câștigată prin suferință decât pentru a muri.

Şi ce poate fi mai tragic decât o moarte devenită într-o clipă fatală o opțiune finală şi definitivă în ciuda faptului că ea, moartea, nu e decât un viciu absurd.

Tragedia opțiunii lui Nemeş ne îndurerează sufletele poate şi din pricina faptului că la anumite înălțimi sufletești izvorul cel mai tainic al vieţii rămâne fără de înțeles.