Terapia Adevărului Istoric

După 1989, am avut șansa de a citi diverse atacuri la adresa unor scriitori aflați în Panteonul literaturii noastre. Ce li se reproșa prin aceste atacuri era faptul că aceste minți luminate s-au înregimentat în aparatul de propagandă comunist, punându-si astfel talentul în slujba regimului politic totalitar.

Dând credit valoric sistemului opresiv, acești scriitori şi-au adus aportul la îndoctrinarea ideologică comunistă, de care nu ne-am putut elibera complet nici până astăzi.

Printre cei atacați, la loc de frunte s-a aflat şi Mihail Sadoveanu.

Salba de titluri şi onoruri publice de care s-a bucurat "Conu' Mihai" în timpul epocii comuniste – i-a determinat pe unii comentatori şi critici literari să-i așeze numele pe această listă a rușinii.

Când faci troc cu morala, când accepți că orice compromis este rezonabil dacă este recompensat cu privilegii şi avantaje materiale, n-ai cum să te pui la adăpost de asemenea acuze. Şi eu m-am numărat printre cei care, în elanul post-decembrist, se grăbeau să-i arunce opera pe foc.

Comportament de fascist, nu-i așa? Da, perfect de acord. M-am întrebat mai apoi ce anume a sădit în conștiința mea asemenea reacții?

Pe ce s-a ridicat în sufletul meu cultul răzbunării gratuite? (scuzat fie' mi pleonasmul). În fond, am realizat că acest tip de reacție îl aveau tocmai cei pe care îi blamam. Însă chiar dacă îmi limpezisem EFECTUL, tot nu puteam corecta nimic până nu ajungeam la CAUZĂ. Şi era meritoriu acest demers pentru a-mi explica cum era posibil ca şi alții, oameni mult mai luminați, să aibă un astfel de cusur.

Andrei Pleșu a fost primul care mi-a oferit un sprijin în căutările mele, când a afirmat, la un moment dat, că "Ceaușescu continuă să trăiască în fiecare dintre noi". Crescut şi educat în sistemul ce s-a scremut să impună "omul nou", am realizat ca, intr-adevăr, nu căutasem nicicând ANTIDOTUL acestei boli. Mă vedeam imun la "omul nou'", prin simplul fapt că disprețuiam TOT ce proslăvea regimul comunist. Scuipam pe principiile trâmbițate de regim şi mă vedeam ca fiind salvat de ciuma comunistă. Mă gândeam că ajunge sa zici NU la tot ce propaganda zicea DA. Amarnică înșelăciune. Cumplită autoiluzie.

Cauza era însăși sistemul de valori pe care îl sădea în subconștient întregul arsenal propagandistic al regimului totalitarist. Un arsenal la care nu aveam cum să contrez, o uzină a minciunii de care nu mă puteam feri. Iar secția fruntașă a acestei uzine era sistemul de învățământ.

Într-un desăvârșit proces tehnologic al minciunii, școala a produs generații de "oameni noi"", scoțând pe bandă rulantă mărfuri contrafăcute. Falsificând întreaga istorie, cu bogatele ramuri ce înnobilează aceasta știință, sistemul de învățământ avea să scoată pe piața gândirii oameni cu idei mărginite. Un soi de "Monte-Cristo", sau, altfel spus, "ROBESSPIER-işti" fără revoluție.

Găsind cauza urii am realizat că niciodată omul nu se poate confunda cu opera. Cine face asta să-şi amintească de activiștii care "igienizau" istoria în numele acestui principiu al confuziei de planuri. Realizând asta, am convingerea că nici un om de cultura din istoria noastră nu va mai putea fi atacat în detrimentul operei sale.

Dar pentru asta e nevoie că temelia societății românești, școala să fie curăţată de impuritățile falsului istoric. Să se dea Cezarului ce-i al Cezarului iar adevărul istoric să nu mai lipsească din manuale.

Jumătățile de adevăr sădesc ura şi disprețul, sporind în chip infinit efectele minciunii. De aceea, consider că pentru a înceta atacurile la adresa unui geniu ca Sadoveanu (ca sa mă opresc la exemplul ales) ar trebui să fie publicat tot adevărul despre trecutul său comunist. Numai scoțând la lumină şi umbrele trecutului – se va face o departajare clară şi fructuoasă între opera şi viața unui clasic al literaturii, de talia lui Sadoveanu.

Nu se pângărește memoria unui om atât timp cât i se cunoaște trecutul. Din contra, prin terapia adevărului istoric se poate cinsti cum se cuvine o mare personalitate a artei şi culturii noastre. Eliberând figura lui Sadoveanu din chingile festivismului gratuit vom da valoarea cuvenită omului şi operei sale. Planurile sunt şi trebuie să rămână distincte pentru o dreaptă analiză. Confuzia şi amestecul lor se cultivă prin necunoaștere şi ascunderea adevărului. Mai bine zis, prin minciună.

Să nu mai dăm apă la moară detractorilor lui Sadoveanu mi un gest de bun simţ. De bun simţ istoric, cel puțin.

Se va realiza asta într-o bună zi? Nu știu. Deocamdată asistăm la efectele minciunii. Voi pune capăt acestor gânduri, reamintindu-vă cum definea minciuna, la un moment dat, regretatul monah Nicu Steinhardt.

"Minciuna. Aceasta e boala fatală, nu cancerul. Ea sapă fondul MORAL (şi biologic) al întregii națiuni. Ea este inamicul nr.1. Ea e flagelul, năpasta, urgia, molima. Ea ne va duce la schizofrenie generală. Într-atâta ne-am obișnuit cu ea, intr-atâta am asimilat-o, încât nici n-o mai "simțim", am integrat-o. Dar ne sapă, dinăuntru, ne distruge, ne spurcă, ne vlăguiește. Şi e molipsitoare, se transmite mai ușor ca SIDA. Trăim pe două planuri potrivnice, în cele din urmă nu se poate să nu ajungem la formele cele mai grave de psihoză. Sunt şi alte racile, lipsuri, vicii, primejdii. Aceasta însă e capitală.

Nu "se vede"? Nici radiațiile cancerigene nu se văd".