miercuri, 31 martie 2010

Cauzele dispariţiei ultimilor mamuţi, descifrate de cercetători

Dispariţia ultimei populaţii cunoscute de mamuţi lânoşi, care au supravieţuit pe o insulă din Oceanul Arctic, în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, s-a datorat unui eveniment neaşteptat - furtună sau boală - potrivit unui studiu publicat miercuri, citat de AFP.

Dispariţia lor nu a fost însă provocată de o schimbare climatică, se afirmă în acelaşi studiu, publicat în Proceedings of the Royal Society B.

Diferite ipoteze au fost dezbătute de-a lungul anilor pentru a explica extincţia mamuţilor, printre acestea numărându-se vânătoarea excesivă practicată de oameni şi încălzirea climatică a planetei, faţă de care însă această specie, adaptată la climatul rece, a rezistat.

Pe insula rusească Wrangel, din nordul Siberiei, o colonie de mamuţi lânoşi a supravieţuit până în urmă cu 4.000 de ani. Potrivit unor analize de datare cu carbon 14, câţiva dintre ultimii mamuţi de pe Terra au trăit până în jurul anului 1.700 î.e.n.

Pentru a şti dacă mamuţii au dispărut deoarece izolarea lor a antrenat o scădere a diversităţii lor genetice, limitându-le capacitatea de a se adapta, o echipă de cercetători de la Universitatea din Stockholm a analizat fragmente de ADN mitocondrial.

O scădere a diversităţii genetice ar fi putut fi însă şi consecinţa schimbării climei, devenită mai caldă în perioada interglaciară.

Spre surprinderea lor, oamenii de ştiinţă au descoperit că diversitatea genetică a mamuţilor a rămas stabilă şi chiar a crescut puţin către perioada finală din existenţa mamuţilor. "Acest lucru sugerează că extincţia finală a fost cauzată de o schimbare bruscă, nu progresivă, a mediului în care trăiau mamuţii", au afirmat cercetătorii suedezi.

Oamenii nu ar fi putut să extermine ultimii mamuţi, deoarece ei au ajuns pe acea insulă la câteva sute de ani după dispariţia acestor animale.

Cercetătorii au concluzionat că singurele ipoteze viabile rămase sunt schimbarea bruscă de climă sau apariţia unei boli. Un eveniment brusc, precum o furtună de mare intensitate şi de lungă durată, sau apariţia unui nou virus sau a unei noi bacterii ar fi putut conduce la moartea ultimilor supravieţuitori din această specie.

Destinul mamuţilor de pe Insula Wrangel nu este neapărat identic cu cel al întregii specii, deoarece procesul de selecţie şi de evoluţie a speciilor poate fi diferit pe o insulă, au subliniat cercetătorii suedezi.

O altă teorie susţine că expansiunea pădurilor în Europa şi în anumite regiuni din Asia i-ar fi privat pe mamuţi de cantităţile mari de iarbă de care aveau nevoie pentru a se hrăni, provocându-le astfel moartea prin înfometare.

O galerie din palatul lui Nero de la Roma s-a prăbuşit

O galerie din fosta reşedinţă a împăratului Nero, Domus Aurea, s-a prăbuşit marţi în centrul istoric al Romei, fără a provoca victime, probabil din cauza infiltrărilor de apă din timpul iernii, relatează AFP.

Jumătate din Galeria lui Traian s-a prăbuşit marţi, în jurul orei locale 9.00, afectând o suprafaţă de circa 60 de metri pătraţi, a precizat directorul tehnic al Domus Aurea, Antonello Vodret.

Acesta a mai apreciat că este vorba de cea mai gravă prăbuşire suferită de monumentul situat în centrul istoric al Romei, între Colosseum şi Forumul roman. Incidentul nu a provocat victime, întrucât nimeni nu se afla în galerie la momentul producerii accidentului, au constatat echipele de intervenţie.

Atât pompierii, cât şi directorul tehnic au apreciat că "infiltrările de apă" din timpul iernii au cauzat probabil prăbuşirea pereţilor sitului aflat parţial sub pământ. "Solul s-a impregnat de apă", a explicat Antonello Vodret.

Un responsabil al sitului, Luciano Marchetti, a avertizat asupra posibilităţii producerii unor accidente ulterioare celui de marţi. În schimb, un responsabil pe Cultură al municipalităţii, Umberto Croppi, a dat asigurări că distrugerile nu sunt grave, Galeria lui Traian fiind o structură separată de Domus Aurea.

Municipalitatea a decis totuşi să protejeze situl de viitoare ploi, folosind 300 de saci de nisip.

La situl Domus Aurea, aflat în stare de degradare, sunt desfăşurate lucrări de restaurare în valoare de 2 milioane de euro. După ce o bucată din tavanul reşedinţei s-a prăbuşit, situl a fost închis, în 2005, parţial redeschis în februarie 2006 şi închis din nou în martie 2008, din cauza problemelor de siguranţă.

Domus Aurea este un imens palat imperial din Roma antică, ce a fost construit de Nero (după incendiul Romei din anul 64 era noastră), care acoperea o parte importantă din oraş. Ea includea mai multe clădiri distincte, grădini foarte mari şi un lac artificial.

luni, 29 martie 2010

Teatrul Balşoi se redeschide în octombrie 2011, după încheierea lucrărilor de restaurare

Celebrul Teatru Balşoi din Moscova îşi redeschide porţile pentru public în octombrie 2011, după finalizarea controversatului proces de restaurare, a anunţat managementul instituţiei, citat de agenţia Interfax.

"Clădirea istoricului Teatru Balşoi se va redeschide în 2011, pe data de 2 octombrie", a declarat, pentru Interfax, Anton Getman, directorul instituţiei culturale. "Nu voi risca să avansez o dată mai apropiată pentru finalizarea lucrărilor, deşi suntem determinaţi să facem tot posibilul să deschidem publicului porţile pe 2 octombrie şi suntem convinşi că vom reuşi", a spus el, menţionând că trupa de balet şi artisţii de operă ar putea avea acces în clădire încă din iunie sau iulie.

Legendara clădire, realizată după un concept arhitectural ce aparţine lui Joseph Bové, a fost închisă publicului începând cu 2005, pentru un proces de restaurare ce urma să se încheie în 2008.

Prelungirea mult peste termen a lucrărilor de reconstrucţie a expus, însă, autorităţile din Rusia unui val de critici, alimentate de faptul că anchetele derulate au scos la iveală numeroase scurgeri de fonduri.

Teatrul Balşoi a fost construit între 1821 şi 1825, necesitatea restaurării fiind semnalată de nenumărate ori înainte de începerea lucrărilor, din cauza crăpăturilor vizibile din faţadă şi a spaţiului limitat din culise.

De la închiderea clădirii, compania continuă spectacolele pe "Scena Nouă", o clădire din apropiere, dar artiştii se plâng că spaţiul limitat nu permite punerea în scenă a unor producţii mari.

Baletul şi Opera Balşoi sunt printre cele mai renumite trupe artistice din lume.

Mihai Măniuţiu şi-a lansat romanul "Memoriile hingherului”

Mihai Măniuţiu şi-a lansat, sâmbătă, 27 martie, la Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad, primul său roman, "Memoriile hingherului", evenimentul fiind organizat cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului, context în care a avut loc şi premiera spectacolului "Cântecul lebedei", în montarea regizorului.

Ziua Mondială a Teatrului (27 martie) a fost marcată, sâmbătă seară, la Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad, prin două evenimente care au purtat amprenta cunoscutului regizor Mihai Măniuţiu: lansarea romanului "Memoriile hingherului" şi premiera spectacolului "Cântecul lebedei", după A. P. Cehov.

"Am profitat ca să dau un caracter de sărbătoare reală acestui eveniment - Ziua Mondială a Teatrului, să nu-l întâmpinăm numai formal. Este o zi importantă pentru oamenii de teatru, în care ne facem semn unii altora că existăm împreună", a declarat, pentru MEDIAFAX, regizorul, scriitorul şi eseistul Mihai Măniuţiu.

Mihai Măniuţiu a spus că se simte legat într-un mod "foarte special" de primul său roman - Memoriile hingherului -, care a apărut în limba română la editura nou-înfiinţată Bybliotek din Cluj.

"E primul roman pe care l-am închegat în mai mulţi ani. Apare acum pentru prima oară în variantă integrală şi în limba română, pentru că paradoxul a făcut că a apărut întâi în traducere în limba maghiară şi am fost foarte bucuros că foarte tânăra editură Bybliotek din Cluj m-a debutat ca romancier şi eu am debutat editura, pentru că e prima apariţie a acestei edituri mici, dar foarte puternice deja şi ambiţioase. Celelalte proze ţin la ele, la unele mai mult, la altele mai puţin, dar mă leagă ceva foarte special de prima încercare - la cincizeci şi de ani - de roman", a explicat Mihai Măniuţiu.

El a precizat că romanul prezintă nu atât o idee, "cât o stare". "Se petrece într-un peisaj ce pare oarecum imaginar, dar îl va recunoaşte toată lumea. Se petrece în Balcania, Balcania este zona Balcanilor, zona noastră, o zonă plină de o metafizică de mahala şi de o mahala care este cu adevărat metafizică şi cam asta e ce e în roman", a spus Măniuţiu. El a precizat că romanul "Memoriile hingherului" este "o ficţiune", care nu are nicio legătură cu teatrul.

"Personajul principal se autointitulează "hingher" - "hingher metafizic", vânând ideile, ideile rele, ideile pe care el le numeşte trans-transcedentale", a dezvăluit Măniuţiu, vorbind despre titlul romanului său.

"Tenace, om cu sistemă, perfecţionist dotat din plin cu strălucitoarea nebunie a detaliului, Măniuţiu nu este doar un mare Muncitor al scenei, un magician de spaţii ample şi coregrafii halucinante, ci şi un bijutier al frazei, un artizan al prozei metaforice, de atmosferă captatorie (...) Miezul prozei sale este însăşi îndoiala, indecizia, amestecul de bufonadă funebră şi cruzime enigmatică, iar stilul sec, rece, tăios, uneori sarcastic al fulguraţiilor lui narative sporeşte anxietatea lecturii", scrie criticul Dan C. Mihăilescu, pe coperta romanului "Memoriile hingherului". De altfel, Dan C. Mihăilescu i-a şi dedicat o carte lui Mihai Măniuţiu, volumul "Dansând pe ruine" (editura Idea Design & Print, 2006).

Evenimentul marca Mihai Măniuţiu, organizat la Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad, de Ziua Mondială a Teatrului, a continuat cu premiera spectacolului "Cântecul lebedei", de A. P. Cehov.

În viziunea lui Măniuţiu, "Cântecul lebedei" este "o adâncă reverenţă adusă teatrului, dar mai ales actorilor care trudesc întru slava lui". De altfel, în regia lui Mihai Măniuţiu, "Cântecul lebedei" nu mai are doar două personaje - Vasili Svietlovidoff şi Nikita Ivanitch - ca în piesa lui Cehov, ci aproape 30.

"Este portretul unei trupe, focalizat la un moment dat pe portretul conducătorului trupei, dar am vrut ca fiecare actor din trupa lui Svietlovidoff (actorul ajuns la apogeul carierei în piesa lui Cehov, n.r.) să fie portretizat de un actor al trupei arădene", a explicat Măniuţiu, vorbind despre montarea sa. "Au fost aproape toţi actorii pe scenă, fiecare actor al trupei arădene a portretizat o tipologie de actori. De atunci şi de acum lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Noi suntem fundamental aceiaşi, oamenii de teatru. Noi nu ne deosebim. Dacă mă duc în SUA, în Franţa - sau bunăoară, cum spunea Judi Dench, pe o insulă în Pacific - dacă e în teatru, ne recunoaştem imediat ca o mare familie", a explicat regizorul.

Din distribuţia spectacolului "Cântecul lebedei", în care cinematografia, imaginile video şi pictura sunt integrate subtil în teatru, fac parte: Ovidiu Ghiniţă, Zoltan Lovas, Ionel Bulbuc, Sorin Calotă, Bogdan Costea, Florin Covalciuc, Alina Danciu, Cecilia Donat, Adriana Ghiniţă, Tudor Lucanu, Doru Nica, Liliana Balica, Ioan Peter, Dorina Darie, Robert Pavicsits, Giorgiana E. Popan, Marian Parfeni, Oltea Blaga, Roxana Sabău, Călin Stanciu, Ştefan Statnic, Mariana Tofan, Angela Varjasi, Alex Mărgineanu, Dan Antoci, Cosmin Blaga şi Mara Purza.

Decorul a fost realizat de Doru Păcurar, iar costumele au purtat semnătura Oanei Văran.

La evenimentele care au purtat semnătura lui Mihai Măniuţiu, din cadrul Zilei Mondiale a Teatrului, au participat, printre alţii, criticul de teatru Cristina Modreanu, scriitoarea Cornelia Maria Savu, Sorin Alexandrescu, Ştefana Pop-Curşeu şi Diana Suciu.

Potrivit Dianei Suciu, cea care deţine editura Bybliotek, romanul "Memoriile hingherului" a putut fi cumpărat în cadrul evenimentului la preţul de 22 de lei.

Regizorul, scriitorul şi eseistul Mihai Măniuţiu s-a născut în 1954 la Cluj şi a absolvit Institutul de Artă Teatruală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti în 1978. De atunci, este regizor al Teatrului Naţional din Cluj, montând însă şi în alte teatre din România şi din străinătate. A regizat peste optzeci de spectacole de teatru, printre care "Noaptea Walpurgiei", "Psychosis 4.48", "Moartea lui Danton", "Macbeth", "Odihna sau puţin înaintea sfârşitului", "Electra", "Woyzeck", "Cântarea cântărilor", bazat pe poemul biblic din Vechiul Testament, dar şi operele "Tosca" şi "Othello".

Ca scriitor, a publicat un volum de aforisme, "Exorcisme" (1996), precum şi mai multe volume de povestiri cu tentă onirică şi fantastică, dintre care "Un zeu aproape muritor" (1982), "Istorii pe care n-am să le scriu" (1998), "Autoportret cu himere" (2001), "Scene intime. Scene de masă" (2001), "Omphalos" (2001).

Ziua Mondială a Teatrului a fost creată în 1961, de către Institutul Internaţional de Teatru (ITI), fiind sărbătorită în fiecare an pe 27 martie, de comunitatea teatrală internaţională.

Unul dintre cele mai importante evenimente organizate cu această ocazie este transmiterea Mesajului de Ziua Mondială a Teatrului prin care, la invitaţia ITI, o personalitate de renume internaţional împărtăşeşte reflecţiile sale asupra teatrului şi asupra forţei unificatoare a acestuia. Mesajul din acest an a fost scris de actriţa britanică Judi Dench.

Primul mesaj de acest gen a fost scris de Jean Cocteau, în 1962, căruia i s-au adăugat nume precum Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart şi Eugen Ionescu.

vineri, 26 martie 2010

Ediţia din 2011 a galei Sindicatului producătorilor americani va avea loc pe 22 ianuarie

Cea de-a 22-a gală a Sindicatului producătorilor americani (Producers Guild of America/ PGA), care celebrează excelenţa în domeniul cinematografiei şi televiziunii, va avea loc pe 22 ianuarie 2011, la Los Angeles, informează producersguild.org.

În 1990, PGA a organizat prima sa gală, intitulată Golden Laurel Awards, al cărei nume a devenit Producers Guilds Awards în 2002.

La ediţia inaugurală, Richard Zanuck şi Lili Zanuck au mers acasă cu trofeul pentru cel mai bun film, decernat pentru producerea lungmetrajului "Driving Miss Daisy", impunând astfel premiul oferit de PGA drept un indicator al viitorilor câştigători ai premiului Oscar la această categorie.

În 2010, PGA a premiat lungmetrajul "The Hurt Locker", care a primit apoi şi Oscarul pentru cel mai bun film.

Printre laureaţii galei PGA 2010 s-au numărat "Deasupra tuturor/ Up" - pentru cel mai bun film de animaţie, "The Cove" - pentru cel mai bun documentar, "30 Rock" - premiul Danny Thomas pentru cel mai bun serial de televiziune - comedie şi "Mad Men" - premiul Norman Felton pentru cel mai bun serial de televiziune - dramă.

Câştigătorii au fost desemnaţi de cei circa 4.200 de membri ai Sindicatului producătorilor americani. Premiile oferite de Sindicatul producătorilor americani contribuie la impulsionarea vânzărilor de bilete şi la sporirea şanselor de câştigare a unui Oscar, deoarece mulţi dintre membrii PGA fac parte şi din Academia de film americană.

Calendarul premiilor ce vor fi decernate în 2011 începe să prindă contur. Potrivit Hollywoodreporter.com, gala Globurilor de Aur 2011 va avea loc pe 16 ianuarie, gala Sindicatului regizorilor americani (Directors Guild of America/ DGA) va avea loc pe 29 ianuarie, iar gala Sindicatului actorilor americani (Screen Actors Guild/ SAG) va fi organizată pe 30 ianuarie.

Sezonul premiilor decernate la Hollywood în 2011 se va încheia cu gala Oscar, care va avea loc la Los Angeles pe 27 februarie.

"Amintiri din Epoca de Aur", în competiţie la Festivalul Internaţional de Film de la Washington

Filmul colectiv "Amintiri din Epoca de Aur" este inclus în competiţie la Festivalul Internaţional de Film de la Washington (Filmfest DC, SUA), desfăşurat între 15 şi 25 aprilie, se arată pe site-ul evenimentului.

"Amintiri din Epoca de Aur" se află în competiţie pentru Capital Focus Award, alături de alte şase filme - "Autumn Adagio" (Japonia), de Tsuki Inoue, "Cooking With Stella" (Canada), de Dilip Mehta, "The House of Branching Love" (Finlanda), de Mika Kaurismäki, "I am in Love/ Io sono l'amore" (Italia), de Luca Guadagnino, cu Tilda Swinton, şi "Zero" (Polonia), de Pawel Borowski -, selectate din programul festivalului pentru calităţile lor deosebite.

O secţiune de film românesc, "The New Romanian Wave", va fi prezentată la Festivalul Internaţional de Film de la Washington, cuprinzând: "Cea mai fericită fată din lume", de Radu Jude, "Medalia de onoare", de Peter Călin Netzer, premiat recent la Festivalul Internaţional de Film de la Miami, "Cealaltă Irina", de Andrei Gruzsniczki, "Nuntă mută", de Horaţiu Mălăele, şi "Amintiri din Epoca de Aur", de Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Razvan Mărculescu şi Constantin Popescu.

Printre invitaţii la festival se va afla şi regizorul Horaţiu Mălăele.

Festivalul Internaţional de Film de la Washington, aflat la cea de-a 24-a ediţie, va fi deschis de drama "Hipsters/ Stilyagi", în regia lui Valeriy Todorovskiy, un musical rus vibrant, a cărui acţiune se petrece în anii '50. În închiderea festivalului va fi proiectat "Soul Kitchen", al regizorului german de origine turcă Fatih Akin, un film ce combină gastronomia, o coloană sonoră caldă cu muzică soul, relaţiile de prietenie şi nişte scene foarte amuzante, se arată pe site-ul festivalului.

Filmul-omnibus "Amintiri din Epoca de Aur" (2009), la care au contribuit regizorii Cristian Mungiu, Hanno Hoffer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu Jr. şi Ioana Uricaru, se concentrează asupra vieţii de zi cu zi a românilor sub dictatura comunistă, degajând căldură şi umor. Pelicula a fost prezentată în premieră mondială la Festivalul de la Cannes din 2009.

Producţia "Amintiri din Epoca de Aur" a fost lansată în România în două părţi, în septembrie, respectiv octombrie 2009. Prima parte a filmului "Amintiri din Epoca de Aur" - "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" - este formată din patru scurtmetraje: "Legenda fotografului oficial", "Legenda miliţianului lacom", "Legenda activistului în inspecţie" şi "Legenda politrucului zelos". Cea de-a doua parte a filmului - "Dragoste în timpul liber" - este compusă din trei scurtmetraje, şi anume "Legenda vânzătorilor de aer", "Legenda şoferului de găini" şi "Legenda curcanului zburător" (realizat în urmă cu cinci ani şi inclus deja într-un alt film-omnibus, "Obiecte pierdute/ Lost and Found").

Din distribuţie fac parte actorii Vlad Ivanov, Diana Cavaliotti, Radu Iacoban, Tania Popa, Alexandru Potocean, Emanuel Pîrvu, Paul Dunca, Ion Sapdaru şi Gabriel Spahiu. (sursa: Mediafax)

Regizoarea franceză Vanina Vignal filmează un documentar despre dictatură, în România

Regizoarea franceză Vanina Vignal filmează un documentar despre români care au pierdut totul în perioada dictaturii comuniste, urmând ca pelicula pe care o realizează să intre în postproducţie, cel mai probabil, în septembrie.

Vanina Vignal nu este la primul său film care are o temă legată de România. Documentarul său de debut, "Stella", lansat în 2007, spune povestea unei cerşetoare române care încearcă să supravieţuiască în Paris. De altfel, aceasta doreşte să realizeze o trilogie pe tema dictaturii comuniste în România. Cum pentru "Stella" a lucrat cu oameni care, în perioada comunismului, au beneficiat de o casă şi un loc de muncă din partea statului, Vanina Vignal doreşte să arate, în cel de-al doilea film semnat de ea, şi cealaltă parte a dictaturii: oameni care au pierdut totul când a fost instaurat regimul comunist, dar care nu au ales să plece din ţară.

În film va fi inclusă şi "familia adoptivă" a Vaninei Vignal şi anume cea a celei mai bune prietene, Ioana, dar şi puţin din povestea regizoarei, care a trăit "o dictatură personală".

"Va fi un film între atunci şi acum şi în filmul ăsta o să vorbesc despre efectele dictaturii pe care le văd acum în oameni, despre cum faci să trăieşti cu dictatura când dictatura asta, într-un fel, o ai în tine", a declarat pentru MEDIAFAX, Vanina Vignal.

Un alt personaj al documentarului este Dicţionarul Enciclopedic, redactat în timpul comunismului şi care este, încă, nelipsit din orice familie. Prin intermediul acestui obiect, regizoarea intenţionează să arate că, la 20 de ani de la căderea comunismului, românii încă mai folosesc definiţiile comuniste din acest volum.

Vanina Vignal a venit în România în urmă cu 20 de ani, când a mers la Iaşi, pentru a juca într-o piesă de teatru.

"Eu vin dintr-o familie de oameni care erau foarte politizaţi. Aveam părinţi socialişti, deci am crescut cu nişte vise foarte frumoase sociale. M-am identificat cu asta. Când am crescut, am devenit revoluţionar. Eram troţkistă", a povestit aceasta. Deşi era conştientă de faptul că în ţările comuniste erau dictaturi, întâlnirea cu România anilor '90 a fost un şoc pentru ea. "Oamenii erau speriaţi, ceva se schimbase", a povestit ea. "Atunci nu puteam să înţeleg, dar am întâlnit realitatea pe care, de fapt, o înţelegeam foarte adânc în mine. Am trăit un alt fel de dictatură şi am priceput fără să pun în cuvinte că sufeream de aceleaşi simptome (ca şi poporul român, n.r.) şi abia acum încep să înţeleg asta", a mărturisit Vanina Vignal, spunând că, într-un fel, România o salvează. Astfel, tânăra a decis să rămână în România, unde s-a înscris la Academia de Teatru şi Film, ca student auditor la clasa Sandei Manu, pe care o descrie ca fiind "profesoara ei pentru viaţă".

Trecerea de la actorie la regie a făcut-o din întâmplare, lucrând ca asistent de regie la un documentar despre imigranţii din Paris. Pe Stella a cunoscut-o când i-a luat interviu soţului acesteia, Marcel, pentru film. Între ele s-a creat imediat o legătură specială, spune regizoarea. "Făcând filmul acesta am vorbit foarte mult de mine", mărturiseşte Vanina Vignal. Pe Stella a ajutat-o atunci când aceasta avea probleme de sănătate şi i-a fost traducătoare la spital.

"Am lucrat la filmul acesta un an şi jumătate şi în acest timp am avut o relaţie (cu Stella, n.r.), am vorbit. Şi în relaţia asta s-a introdus o cameră. Eram mereu pregătită să filmez", spune Vanina Vignal.

Îndrăgostită de România, Vanina Vignal traduce, din când în când, filme ale regizorilor români, pentru marile festivaluri. Prima sa traducere de film, din română în engleză, a fost pentru "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", de Cristian Mungiu. Deşi nu avea timp, s-a hotărât să traducă, după ce a văzut filmul. Au urmat, printre altele, "Amintiri din Epoca de Aur", produs de Cristian Mungiu, şi "Cea mai fericită fată din lume", de Radu Jude. Şi ca traducătoare, Vanina Vignal caută să lucreze doar pentru filme bune, care o inspiră ca regizoare, după cum mărturiseşte.

Vanina Vignal a fost prezentă la Festivalul de Film Documentar One World Romania, care a avut loc la Bucureşti, între 17 şi 22 martie 2010. (sursa: Mediafax)

Mein Kampf, autobiografia lui Hitler, a fost interzisă în Rusia

Lucrarea "Mein Kampf", autobiografia lui Adolf Hitler, a fost interzisă în Rusia

Autorităţile ruse au adăugat autobiografia lui Adolf Hitler, "Mein Kampf" (Lupta mea), pe lista cărţilor interzise din cauza conţinutului cu caracter extremist, anunţă Parchetul General rus, citat de AFP.

Lucrarea era "până acum accesibilă liber pe unele site-uri Internet şi vândută semilegal în puncte de comercializare a cărţilor", se arată într-un comunicat al Ministerului Public.

Potrivit actualei legislaţii din Rusia, cărţile scrise de lideri ai fostului partid nazist german sunt considerate publicaţii cu caracter extremist, dar "Mein Kampf" nu era menţionată explicit ca lucrare interzisă.

"Această carte, care expune ideile naţional-socialismului, justifică discriminarea şi exterminarea persoanelor care nu sunt de rasă ariană", subliniază Parchetul General. Interzicerea lucrării în Rusia a fost luată în urma deciziei tribunalului din Ufa (regiunea Urali), care a catalogat cartea drept extremistă.

Ministerul rus al Justiţiei dispune deja de o listă a publicaţiilor cu caracter extremist a căror vânzare sau distribuire este pasibilă de amendă.

Dictatorul nazist Adolf Hitler a scris "Mein Kampf" înainte de ajungerea la putere în 1933, în timp ce se afla la închisoare pentru tentativă de lovitură de stat. În această carte a elaborat tezele fundamentale ale ideologiei nazismului.

marți, 23 martie 2010

Cina cea de Taină a devenit din ce în ce mai copioasă de-a lungul secolelor

Cina cea de Taină, ultima masă a lui Iisus Cristos alături de discipolii săi, potrivit Noului Testament, a devenit, în pictură, din ce în ce mai copioasă de-a lungul secolelor, artiştii desenând farfurii şi cantităţi de alimente din ce în ce mai mari, potrivit unui studiu american citat de AFP.

Brian Wansink, profesor de marketing şi de economie aplicată la Universitatea Cornell din New York (SUA), şi fratele său, Craig Wansink, profesor de ştiinţe religioase în Virginia şi, totodată, preot prezbiterian, au analizat 52 dintre cele mai cunoscute lucrări care au ca subiect "Cina cea de Taină", realizate între anii 1000 şi 2000.

Cu ajutorul unei tehnologii computerizate, ei au ajuns la concluzia că, de la un secol la altul, de-a lungul unui mileniu, mărimea farfuriilor aşezate în faţa lui Iisus şi a discipolilor săi, raportată la mărimea medie a capetelor personajelor pictate, a crescut cu până la 65,5%. Mărimea felului principal de mâncare prezentat în tablou a crescut cu 69,2%, iar mărimea bucăţii de pâine din pictură a crescut cu 23,1%.

Atunci când starea de conservare a picturilor le-a permis specialiştilor să vadă în ce consta felul de mâncare principal, ei au putut să vadă că era vorba despre peşte fript sau anghilă (18%), friptură de miel (14%) sau friptură de porc (7%).

Porţiile mai mari de alimente aşezate în farfurii mai mari îi stimulează pe oamenii să mănânce mai mult, au afirmat cercetătorii americani.

În opinia lui Brian Wansink, acest fenomen reflectă succesul agriculturii de-a lungul ultimelor zece secole, în timpul cărora omenirea a cunoscut "o creştere enormă a producţiei, a distribuţiei, a securităţii alimentare, a cantităţii şi a posibilităţii de a-şi procura hrană".

"Aşa cum arta imită viaţa, aceste schimbări se reflectă în picturile care prezintă cea mai celebră cină din istorie", a mai spus acesta.

Articolul celor doi specialişti a fost publicat în revista britanică The International Journal of Obesity. (sursa: Mediafax)

Un jurnalist a încercat să îl plaseze sub arest cetăţenesc pe Tony Blair

Un reporter de la Bruxelles a încercat să îl plaseze luni pe Tony Blair sub arest cetăţenesc, pentru rolul jucat în invadarea Irakului, în timp ce fostul premier britanic se afla la PE în vederea unei audieri privind conflictul israeliano-palestinian, relatează publicaţia electronică EUObserver.

Cu ocazia a şapte ani de la invazia Irakului, David Cronin, un jurnalist irlandez din cadrul agenţiei Inter Press Service şi corespondent al cotidianului britanic de centru-stânga The Guardian, s-a apropiat de Blair, care urma să le prezinte eurodeputaţilor activitatea sa ca emisar special în Orientul Mijlociu.

Prinzându-l de braţ, Cronin i-a spus "Domnule Blair, acesta este un arest cetăţenesc". Fostul lider laburist, aflat în Parlamentul European (PE) în calitate de reprezentant al Cvartetului pentru Orientul Mijlociu (Uniunea Europeană, Statele Unite, Rusia şi ONU), a tresărit, dar reporterul, în vârstă de 38 de ani, a fost rapid împins deoparte de o gardă de corp.

"Sunteţi vinovat de crime de război", a continuat el, intenţionând să-l conducă pe Blair la cel mai apropiat post de poliţie pentru a fi acuzat de "război de agresiune", un conflict militar nejustificat prin autoapărare, care constituie o încălcare a dreptului internaţional cutumiar, prevăzut în Statutul de la Roma, în baza căruia a fost creată Curtea Penală Internaţională, o instituţie judiciară care are jurisdicţie asupra infracţiunilor de agresiune.

Reporterul nu a fost arestat sau acostat de securitatea Parlamentului European, ci a părăsit încăperea de bunăvoie. Încercând să revină după o jumătate de oră, lui Cronin i-a fost refuzată intrarea, iar paznicii i-au solicitat, ulterior, legitimaţia de presă.

El a declarat că s-a inspirat din tentativele de arestare a liderului din Zimbabwe, Robert Mugabe, de către un activist britanic în domeniul drepturilor omului, Peter Tatchell, la Londra, în 1999, şi la Bruxelles, în 2001, dar şi din campania lansată în ianuarie de The Guardian în acest sens.

"Motivaţia mea pentru arestarea lui Blair se bazează integral pe dispreţul faţă de crimele pe care le-a comis şi la care a instigat în Irak, Afganistan, Palestina, Liban şi Serbia", a spus acesta. "Doar în Irak este posibil să fi fost ucise aproximativ un milion de persoane", a adăugat el, referindu-se la un studiu al publicaţiei medicale Lancet privind pierderile de război.

Aceasta este a doua încercare de arestare cetăţenească a fostului lider britanic. O militantă împotriva războiului, Grace McCann, a fost prima care a încercat să-l plaseze pe Blair sub arest cetăţenesc, în urma audierii acestuia, în ianuarie, de Comisia Chilcot, care anchetează rolul jucat de Marea Britanie în invadarea Irakului, în 2003.

luni, 22 martie 2010

AlexandruTocilescu (regizor): Scrisoare către ţara mea.

Nu-mi iubesc ţara.

Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câștiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.

Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el...

Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zâmbește tâmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director,că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia - cu mâini înlănţuite.

Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreț chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile,
funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.

Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ținând-o lângă cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreț, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des.

În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreț talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali,despre insinuările cutărui senator,despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri.

Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria ,şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc.

Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.

Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.

Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept.

Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.

Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă.

Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiați pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism.

Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra.

Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. (Material primit prin amabilitatea Marei Popa).

Actriţa Rachel Weisz, recompensată cu premiul Laurence Olivier

Actriţa britanică Rachel Weisz, un adevărat star la Hollywood, a fost desemnată cea mai bună actriţă la cea de-a 34-a gală anuală a premiilor Laurence Olivier, cele mai importante distincţii din teatrul britanic, pentru rolul Blanche DuBois din piesa "Un tramvai numit dorinţă", informează Reuters.

Cea de-a 34-a gală anuală a premiilor Laurence Oliver a avut loc, duminică seara, la Grosvenor House din Londra.

Piesa "The Mountaintop", despre ultima noapte din viaţa lui Martin Luther King înainte de a fi asasinat, a fost desemnată "cea mai bună piesă". Victoria acestei piese, scrisă de americana Katori Hall, este considerată de specialişti o mare surpriză, deoarece ea a concurat cu piesele unor autori britanici precum "Enron", în regia lui Lucy Prebble, despre o companie de energie falimentară din Statele Unite, şi "Jerusalim", de Jez Butterworth, care portretizează o viaţă nu tocmai idilică în Anglia rurală, considerate marile favorite înainte de această gală.

Actriţa britanică Rachel Weisz, un adevărat star la Hollywood, a triumfat la categoria "cea mai bună actriţă" pentru rolul Blanche DuBois din piesa "Un tramvai numit dorinţă", însă celelalte nume mari din lumea filmului, precum Jude Law, Keira Knightley şi Gillian Anderson, deşi au fost nominalizate, nu s-au numărat printre câştigători.

Mark Rylance a fost desemnat pentru a doua oară în carieră "cel mai bun actor" pentru rolul Rooster din piesa "Jerusalem".

Rupert Goold a primit şi el al doilea premiu Laurence Olivier pentru regie din carieră, pentru piesa "Enron".

Categoriile muzicale au fost dominate în acest an de "Spring Awakening", considerat un spectacol cult de succes pe Broadway, care a primit patru premii, inclusiv pentru "cel mai bun musical".

Spectacolul "Hello Dolly!" a primit trei premii, inclusiv pentru "cea mai bună actriţă într-un musical" (Samantha Spiro) şi pentru "cea mai bună coregrafie" (Stephen Mear).

Teatrele din West End s-au bucurat de o creştere a popularităţii în 2009, numărul spectatorilor înregistrând o creştere cu 5,5%, până la 14,3 milioane, iar veniturile au crescut cu 7,8% faţă de anul 2008, ajungând la 505 milioane de lire sterline (790 de milioane de dolari). (sursa: Mediafax)

Studiourile MGM ar putea fi retrase din vânzare

Studiourile de film Metro-Goldwyn-Mayer (MGM) ar putea opta pentru un plan de business pe cont propriu în cazul în care ofertele de preluare nu se ridică la aşteptările creditorilor, informează Reuters, citând surse apropiate companiei.

Reprezentanţii studiourilor de film, care au o datorie de 3,7 miliarde de dolari, au declarat, în luna noiembrie, că iau în calcul vânzarea companiei, dar că această tranzacţie este una dintre soluţii, o alta fiind elaborarea unui plan de business pe cont propriu sau prin parteneriate strategice.

A doua rundă a licitaţiei pentru preluarea companiei se desfăşoară săptămâna aceasta, data limită de depunere a ofertelor fiind vineri, 26 martie. Cel puţin trei companii, printre care Time Warner şi Access Industries, holdingul industrial controlat de miliardarul Len Blavatnik, sunt aşteptate să înainteze oferte.

De asemenea, potrivit mai multor surse apropiate MGM, compania Lions Gate Entertainment era interesată de achiziţia MGM şi era aşteptată să participe la cea de-a doua rundă a licitaţiei, dar în prezent, situaţia este încertă, după ce miliardarul Carl Ichan a înaintat, vineri, o ofertă pentru preluarea Lions Gate.

Conform surselor de pe piaţă, valoarea ofertelor pentru achiziţia MGM este sub 1,5 miliarde de dolari, mult mai puţin decât se aşteptau oficialii MGM.

O comisie formată din creditorii MGM se va reuni, marţi, 23 martie, pentru a evalua situaţia companiei.

Conform unor surse apropiate companiei, dacă ofertele vor fi cu mult mai mici decât se aşteaptă oficialii MGM, va fi analizată posibilitatea ca studiourile de film să elaboreze un plan de business pe cont propriu, care ar putea fi mai favorabil creditorilor decât vânzarea. O restructurare a MGM ar putea prevede plasarea voluntară sub protecţia falimentului, pentru reeşalonarea datoriilor companiei.

Vânzarea proprietăţilor MGM, printre care arhiva de 4.000 de filme, logoul, operaţiunile studioului United Artists, drepturile pentru francizele "James Bond" şi "Pantera Roz" şi jumătate din drepturile pentru filmele din franciza "Hobbit" ar putea genera venituri între 1,5 şi 2 miliarde de dolari.

Studiourile MGM au datorii de 3,7 miliarde de dolari către Sony şi de 250 de milioane de dolari către diferiţi creditori.

MGM este controlat de Providence Equity Partners, în timp ce acţionarii minoritari Comcast şi Sony au participaţii de câte 20%.

Wolfgang Wagner, nepotul compozitorului Richard Wagner, a murit la vârsta de 90 de ani

Wolfgang Wagner, nepotul compozitorului Richard Wagner, directorul Festivalului Wagner din Beirut timp de 57 de ani, a decedat, duminică, la vârsta de 90 de ani, au anunţat, luni, organizatorii festivalului, informează AFP.

Wolfgang Wagner a murit la Beirut. "Şi-a dedicat toată viaţa patrimoniului lăsat de celebrul său bunic", se afirmă într-un comunicat, care reaminteşte implicarea sa, până la o vârstă înaintată, în organizarea prestigiosului festival.

Ajuns cu fratele său Wieland în 1951 la conducerea festivalului, Wolfgang a rămas singur în fruntea acestuia, după moartea fratelui său în 1966, la vârsta de 49 de ani.

Dispunând de un contract de director "pe viaţă", Wolfgang Wagner a condus cu o mână de fier timp de 57 de ani acest mare eveniment muzical. Pe de altă parte, certurile din familie din jurul numelui persoanei care să îi urmeze în această funcţie, izbucnite la începutul anilor 2000, au fost la fel de mediatizate în presă ca şi festivalul în sine.

După ce a făcut totul pentru a o împiedica pe fiica lui cea mare născută din prima căsătorie, Eva Wagner-Pasquier, care a avut succes în funcţia de consilier artistic într-unele dintre cele mai mari opere din lume, să îi succeadă, Wolfgang Wanger a acceptat în cele din urmă, în 2008, ca aceasta să preia conducerea festivalului, împreună cu sora ei vitregă Katharina, născută din a doua lui căsătorie.

vineri, 19 martie 2010

Avocaţii lui Roman Polanski au cerut din nou retragerea acuzaţiilor aduse cineastului

Avocaţii americani ai cineastului Roman Polanski – care, în 1977, a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu o minoră - au cerut din nou retragerea acuzaţiilor aduse clientului lor, susţinând că procesul nu a fost echitabil, a anunţat, joi, cotidianul Los Angeles Times, citat de AFP.

Avocaţii cineastului au depus o cerere la Curtea de Apel din Los Angeles, afirmând că numeroase vicii de procedură au afectat procesul clientului lor, în prezent arestat la domiciliu, în reşedinţa lui de vacanţă din oraşul elveţian Gstaad, în aşteptarea unei eventuale extrădări către Statele Unite ale Americii.

Avocaţii lui Roman Polanski, în vârstă de 76 de ani, au cerut deja abandonarea cercetării penale pe motivul că procesul clientului lor nu a fost echitabil. Această cerere a fost respinsă de justiţia americană în decembrie 2009.

De această dată, avocaţii afirmă că anumiţi membri cu funcţii înalte din biroul procurorului de atunci, Roger Gunson, nu au cerut revocarea judecătorului Laurence Rittenband - în prezent decedat - deşi acesta din urmă recunoscuse în faţa lor că au fost comise anumite vicii de procedură în instrumentarea cazului, informează Los Angeles Times.

În martie 1977, Roman Polanski, pe atunci în vârstă de 43 de ani, un regizor deja celebru pe plan mondial, a întreţinut relaţii sexuale cu o minoră în vârstă de 13 ani, după o şedinţă fotografică ce a avut loc în vila actorului Jack Nicholson.

Câteva săptămâni mai târziu, în timpul procesului în care era acuzat de viol, în urma unei plângeri depuse de părinţii victimei, Roman Polanski s-a declarat mai întâi nevinovat, schimbându-şi ulterior strategia şi recunoscându-şi fapta.

În urmă cu 30 de ani, Roman Polanski, regizorul filmelor "Chinatown" şi "Rosemary's Baby", a petrecut 43 de zile într-o închisoare din California, unde a fost supus unei evaluări psihiatrice. Polanski a fugit din SUA înainte ca justiţia americană să ia o decizie în cazul său.

De atunci, regizorul a locuit în Europa şi a evitat să călătorească în statele care aveau tratate de extrădare cu Statele Unite.

La rândul ei, victima incidentului din 1977, care, în prezent, are 40 de ani, a cerut abandonarea cazului contra lui Polanski. Ea a mai spus că l-a iertat pe acesta şi că nu vrea ca regizorul să fie condamnat la închisoare.

Angajaţi pe un al doilea front juridic, avocaţii lui Roman Polanski au cerut, în ianuarie, pronunţarea unei hotărâri în lipsa regizorului. Justiţia americană a respins însă şi această cerere.

Avocaţii americani ai cineastului au anunţat că vor face apel, iar autorităţile elveţiene au declarat că nu se vor pronunţa asupra extrădării până când justiţia americană nu va pronunţa o decizie definitivă în această chestiune.

miercuri, 17 martie 2010

Terapia Adevărului Istoric


După 1989, am avut șansa de a citi diverse atacuri la adresa unor scriitori aflați în Panteonul literaturii noastre. Ce li se reproșa prin aceste atacuri era faptul că aceste minți luminate s-au înregimentat în aparatul de propagandă comunist, punându-si astfel talentul în slujba regimului politic totalitar.
Dând credit valoric sistemului opresiv, acești scriitori şi-au adus aportul la îndoctrinarea ideologică comunistă, de care nu ne-am putut elibera complet nici până astăzi.
Printre cei atacați, la loc de frunte s-a aflat şi Mihail Sadoveanu.
Salba de titluri şi onoruri publice de care s-a bucurat "Conu' Mihai" în timpul epocii comuniste – i-a determinat pe unii comentatori şi critici literari să-i așeze numele pe această listă a rușinii.
Când faci troc cu morala, când accepți că orice compromis este rezonabil dacă este recompensat cu privilegii şi avantaje materiale, n-ai cum să te pui la adăpost de asemenea acuze. Şi eu m-am numărat printre cei care, în elanul post-decembrist, se grăbeau să-i arunce opera pe foc.
Comportament de fascist, nu-i așa? Da, perfect de acord. M-am întrebat mai apoi ce anume a sădit în conștiința mea asemenea reacții?
Pe ce s-a ridicat în sufletul meu cultul răzbunării gratuite? (scuzat fie' mi pleonasmul). În fond, am realizat că acest tip de reacție îl aveau tocmai cei pe care îi blamam. Însă chiar dacă îmi limpezisem EFECTUL, tot nu puteam corecta nimic până nu ajungeam la CAUZĂ. Şi era meritoriu acest demers pentru a-mi explica cum era posibil ca şi alții, oameni mult mai luminați, să aibă un astfel de cusur.
Andrei Pleșu a fost primul care mi-a oferit un sprijin în căutările mele, când a afirmat, la un moment dat, că "Ceaușescu continuă să trăiască în fiecare dintre noi". Crescut şi educat în sistemul ce s-a scremut să impună "omul nou", am realizat ca, intr-adevăr, nu căutasem nicicând ANTIDOTUL acestei boli. Mă vedeam imun la "omul nou'", prin simplul fapt că disprețuiam TOT ce proslăvea regimul comunist. Scuipam pe principiile trâmbițate de regim şi mă vedeam ca fiind salvat de ciuma comunistă. Mă gândeam că ajunge sa zici NU la tot ce propaganda zicea DA. Amarnică înșelăciune. Cumplită autoiluzie.
Cauza era însăși sistemul de valori pe care îl sădea în subconștient întregul arsenal propagandistic al regimului totalitarist. Un arsenal la care nu aveam cum să contrez, o uzină a minciunii de care nu mă puteam feri. Iar secția fruntașă a acestei uzine era sistemul de învățământ.
Într-un desăvârșit proces tehnologic al minciunii, școala a produs generații de "oameni noi"", scoțând pe bandă rulantă mărfuri contrafăcute. Falsificând întreaga istorie, cu bogatele ramuri ce înnobilează aceasta știință, sistemul de învățământ avea să scoată pe piața gândirii oameni cu idei mărginite. Un soi de "Monte-Cristo", sau, altfel spus, "ROBESSPIER-işti" fără revoluție.
Găsind cauza urii am realizat că niciodată omul nu se poate confunda cu opera. Cine face asta să-şi amintească de activiștii care "igienizau" istoria în numele acestui principiu al confuziei de planuri. Realizând asta, am convingerea că nici un om de cultura din istoria noastră nu va mai putea fi atacat în detrimentul operei sale.
Dar pentru asta e nevoie că temelia societății românești, școala să fie curăţată de impuritățile falsului istoric. Să se dea Cezarului ce-i al Cezarului iar adevărul istoric să nu mai lipsească din manuale.
Jumătățile de adevăr sădesc ura şi disprețul, sporind în chip infinit efectele minciunii. De aceea, consider că pentru a înceta atacurile la adresa unui geniu ca Sadoveanu (ca sa mă opresc la exemplul ales) ar trebui să fie publicat tot adevărul despre trecutul său comunist. Numai scoțând la lumină şi umbrele trecutului – se va face o departajare clară şi fructuoasă între opera şi viața unui clasic al literaturii, de talia lui Sadoveanu.
Nu se pângărește memoria unui om atât timp cât i se cunoaște trecutul. Din contra, prin terapia adevărului istoric se poate cinsti cum se cuvine o mare personalitate a artei şi culturii noastre. Eliberând figura lui Sadoveanu din chingile festivismului gratuit vom da valoarea cuvenită omului şi operei sale. Planurile sunt şi trebuie să rămână distincte pentru o dreaptă analiză. Confuzia şi amestecul lor se cultivă prin necunoaștere şi ascunderea adevărului. Mai bine zis, prin minciună.
Să nu mai dăm apă la moară detractorilor lui Sadoveanu mi un gest de bun simţ. De bun simţ istoric, cel puțin.
Se va realiza asta într-o bună zi? Nu știu. Deocamdată asistăm la efectele minciunii. Voi pune capăt acestor gânduri, reamintindu-vă cum definea minciuna, la un moment dat, regretatul monah Nicu Steinhardt.
"Minciuna. Aceasta e boala fatală, nu cancerul. Ea sapă fondul MORAL (şi biologic) al întregii națiuni. Ea este inamicul nr.1. Ea e flagelul, năpasta, urgia, molima. Ea ne va duce la schizofrenie generală. Într-atâta ne-am obișnuit cu ea, intr-atâta am asimilat-o, încât nici n-o mai "simțim", am integrat-o. Dar ne sapă, dinăuntru, ne distruge, ne spurcă, ne vlăguiește. Şi e molipsitoare, se transmite mai ușor ca SIDA. Trăim pe două planuri potrivnice, în cele din urmă nu se poate să nu ajungem la formele cele mai grave de psihoză. Sunt şi alte racile, lipsuri, vicii, primejdii. Aceasta însă e capitală.
Nu "se vede"? Nici radiațiile cancerigene nu se văd".

miercuri, 10 martie 2010

Omul care a ales să moară pentru a nu trăi oricum


Actor talentat şi iubit de publicul clujean, Călin Nemeş a dovedit prin forța sacrificiului propriu că numele său merită să intre (şi să rămână) drept cap de afiș al evenimentelor din decembrie 1989. Un actor care a coborât de pe scândura naționalului clujean în Piața Libertății pentru a lupta cu mâinile goale şi pieptul dezvelit împotriva tiraniei comunisto-ceaușiste. Un actor pentru care libertatea ieșea din sfera conceptelor filozofice. Un om care a ales să moară pentru a nu trăi oricum. 

Un erou pe care numai modestia l-a făcut să nu-şi revendice vreo urmă de faimă şi onoruri publice. Călin Nemeş a fugit de glorie în timpul vieții pentru a o câștiga după tragicu-i sfârșit.

Numai efemeritatea se conjugă identic cu ceea ce numim glorie, viață şi moarte.

Este un iz de sofism aici, dacă ne gândim că numai moartea este definitivă. Dar nimeni nu poate atribui morții liber alese un adevăr categoric şi definitiv. Nici măcar un sinucigaș. Adevărul este făcut ca să elibereze şi să contrarieze spiritele subjugate de temeliile categorice ale absolutului.

Ar fi nedrept să vorbim despre un sinucigaș ca despre cineva care îşi ia viața așa cum își bea cafeaua de dimineață.

În privința lui Călin Nemeş, cel puțin, ne putem pronunța, așa cum a făcut-o Doina Cornea, spunând că: "Nemeş a murit de scârbă!".
Nu scârbă faţă de viață în general, ci scârbă faţă de viața trăită în minciună, scârbă faţă de viața trăită oricum, scârbă faţă de imoralitate şi amoralitate ca norme de viață.

Învingător în faţa aparatului de represiune comunist, Călin Nemeş a ieșit în faţa gloanțelor căpitanului Carp Dando şi a murit silit de falsitatea valorilor impuse de nesfârșitul drum al tranziției societății românești. Actul sinuciderii sale a devenit cap de acuzare al procurorilor moraliști lansați în spațiul public după 1989.

Oare acești acuzatori să-şi fi câștigat prin ceva dreptul de a se amesteca într-o tragedie? Să greșim noi că o regretăm? Nu este nedrept să judecăm actul final al vieții lui Nemeş, atât timp cât el nu ne-a cerut să fim părtași la suferința lui?
Prin curajul dovedit în decembrie 1989, Călin Nemeş nu a încercat să convingă pe nimeni că viața trebuie disprețuită. Din contra, a fost la un pas de moarte şi a supraviețuit. A rămas dârz în faţa morții pentru a da câștig de cauză vieții. Unei vieți pe care lanțurile minciunii nu puteau s-o mai suporte.

Suntem obișnuiți să vedem eroism în tot ceea ce ține de viață. Când liberul arbitru se revoltă şi preferă morții, viața trăită în viciile promiscuității morale, începem să acuzăm. Să fie adevărat că numai cine are tăria de a înfrunta destinul luptând cu valurile vieții devine un erou demn de admirație publică? Fie, dar atunci să recunoaștem şi că nici o sinucidere nu ridică numai probleme personale.

Tragedia sinuciderii lui Călin Nemeş e tragedia morții speranței celor care au plătit cu grele suferințe eliberarea de comunism. Nu sinuciderea lui Călin a ucis speranța martirilor din 1989. Ci lanțul misterios al paradoxurilor şi al compromisurilor în care trăim noi, supraviețuitorii martirilor. Trăind în uitare şi indiferenţă nu facem decât să nu ținem cont de un adevăr elementar: nimeni, niciodată nu s-a sinucis din indiferenţă.

Asta e lecția pe care cei care luptă cu uitarea, îi împiedică să condamne sfârșitul unui om care a dus logica vieții până la mormânt.
Călin Nemeş a fost un astfel de om. Toți cei care l-au cunoscut l-au plâns şi i-au respectat alegerea sfârșitului. Nu este simplu şi nici ușor nu e să accepți că eroul de la Cluj a înțeles că nu-şi mai poate folosi libertatea câștigată prin suferință decât pentru a muri.

Şi ce poate fi mai tragic decât o moarte devenită într-o clipă fatală o opțiune finală şi definitivă în ciuda faptului că ea, moartea, nu e decât un viciu absurd.
Tragedia opțiunii lui Nemeş ne îndurerează sufletele poate şi din pricina faptului că la anumite înălțimi sufletești izvorul cel mai tainic al vieţii rămâne fără de înțeles.

Blog Archive

Venetia

imagine 1 venetia imagine 2 venetia
imagine 3 venetia imagine 4 venetia

Colegii de BloG