Teatrul e o chestiune de viaţă şi de moarte

Un munte de talent, un munte de sensibilitate şi, de multe ori, un munte de tandreţe”, astfel l-a descris regizorul Alexandru Darie pe actorul Mihai Constantin. Artist în toată puterea cuvântului, acesta joacă pe scenele bucureştene de o jumătate de secol. Iar “a doua casă”, cum el însuşi mărturiseşte, îi este Teatrul Bulandra. Mihai Constantin a interpretat, de-a lungul anilor, partituri de amploare, în spectacole de referinţă. A fost Leontes din “A douăsprezecea noapte”, spectacol cu prilejul căruia l-a întâlnit pe Giorgio Strehler la Piccolo Teatro. A fost un Claudius tulburător în “Hamlet”, spectacolul regizat de Tompa Gabor. A fost, în alt “Hamlet”, pus în scenă de Liviu Ciulei, Groparul. A jucat Woyzeck, Solionîi, ducele de Kent şi un Oblomov de neuitat. În “Sfârşit de partidă”, de Samuel Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu, spectacol al Teatrului Metropolis pe care-l puteţi vedea în stagiunea curentă, veţi descoperi un Clov interpretat pe linia fină unde se întâlnesc geniul şi meşteşugul. Joacă, de asemenea, în “Imnul (Ajutorul)”, de Gyorgy Schwaida (Teatrul Metropolis) şi în “S-a sfârşit cum a-nceput”, de Sean O’Casey (TNB).

Crede că dăruirea îi scurtează zilele actorului, dar ştie că actoria nu se poate face “din vârful buzelor”. Despre cinstea şi credinţa fără de care nu se poate în teatru, despre bucuria de a face ce-ţi place, despre trecut şi prezent, am stat de vorbă cu Mihai Constantin, într-o cabină din Teatrul Bulandra.

Cum arată o zi ideală din viaţa lui Mihai Constantin?

Cei mai importanţi sunt copiii mei. Mă bucur extraordinar ori de câte ori pot să stau cu ei şi să-i duc la diferite activităţi, mai ales sportive. Nu vreau să-i chinuiesc cu matematici! Vreau să se bucure de copilărie. Copiii mei sunt minunaţi. Matei are 11 ani, Maria are 8 ani. Fac tot felul de lucruri. Maria face balet de aproape 6 ani, pian, Matei e un tenisman pasionat şi asta îşi doreşte să facă, dar nu numai. Acum văd că a devenit pasionat şi de teatru, dar mi se pare cam devreme.

Va juca în spectacolul la care lucraţi acum, “Din însemnările unui necunoscut”, nu-i aşa?

Nu ştiu, poate, datorită unui concurs de împrejurări. M-a întrebat regizorul dacă nu vreau să-l aduc şi pe el aici. I s-a părut distractiv şi a venit deja de câteva ori, dar are un program destul de delicat: meditaţii, pian, engleză, antrenament, şcoală după-amiază. Iar noi repetăm mai ales după-amiaza la Teatrul Bulandra.

Ce-mi puteţi spune despre spectacol?

Ţin mult la el, pentru că proiectul a început acum mai bine de trei ani, la ideea profesorului meu de suflet, Ion Cojar. Din păcate, s-au întâmplat foarte multe schimbări în distribuţie şi din acest motiv s-a amânat atât. Când domnul profesor n-a mai fost, regizorul Alexandru Darie a preluat proiectul. E o ambiţie a mea să-l ducem la bun sfârşit. Aşa am promis aproape în ultimele clipe de viaţă ale domnului Cojar, căruia i se va şi dedica spectacolul. Nu pot să fiu decât extrem de interesat, ca şi ceilalţi, să iasă un lucru bun, cu care să ne mândrim.

De altfel, cu Alexandru Darie aţi colaborat mult…

Am avut o colaborare foarte frumoasă, dar ne leagă şi o prietenie veche. Ţin minte că eram un puşti când am venit în teatru şi m-am trezit vorbind despre piese şi despre proiecte artistice cu Ducu (regizorul Alexandru Darie – n.red.), ceea ce înainte nu făceam. Nu eram atât de interesat. Eram abia la început. Atunci el mi-a stârnit interesul pentru noi şi noi piese, ceea ce mi se pare nemaipomenit. Am făcut împreună “Mephisto”, după textul lui Horia Gârbea, la sala de la Grădina Icoanei. Acolo ne-am cunoscut şi ne-am apropiat. Am intrat apoi într-un text mai complex, “Poveste de iarnă”, de William Shakespeare.

Un spectacol care a avut un succes nebun.

A fost un spectacol frumos, plăcut, care te bucura. Era o mare plăcere să vii la teatru să-l joci. Din păcate, n-a avut o viaţă foarte lungă, dar ţin la el foarte mult, în primul rând pentru că este ultimul spectacol în care m-a văzut tata (actorul George Constantin – n.red.). În al doilea rând, pentru că datorită acestui spectacolu l-am cunoscut pe Giorgio Strehler, la Milano. Există şi o mică filmare, un fragment de la sfârşitul spectacolului.

Strehler a venit la noi, ne-a felicitat, am stat de vorbă după spectacol. Nu obişnuia să stea la spectacolele invitate la Piccolo Teatro. Venea, băga capul şi ieşea. Se pare că, în cazul nostru, a stat la cel puţin prima parte a spectacolului, ceea ce pentru noi, la vremea aceea, a fost un mare compliment.

Atunci aţi început o poveste lungă la acest teatru. De ce Teatrul Bulandra?

Sunt un om statornic, căruia nu-i plac mutările. Aici am avut norocul să fiu de la început şi sper să rămân aici până la sfârşit. Acest teatru este un fel de a doua casă a mea. În momentul de faţă, nu mă văd actor la nici un alt teatru din Bucureşti. Aici mă simt extraordinar, apreciat, iubit (nu de toţi, bineînţeles, că nu se poate!). Aici există un spirit care mă copleşeşte şi mă face să iubesc nemăsurat acest teatru. De altfel, s-a tot vorbit într-o vreme despre “spiritul Teatrului Bulandra”.

Există sau e un mit?

Există (îmi place că cred că există şi acum). Este vorba despre un stil de teatru diferit de cel din alte părţi. Voi ar trebui să simţiţi asta mai clar. Într-un spectacol cu o distribuţie în care sunt actori de la mai multe teatre, în cazul actorilor de la “Bulandra” se simte imediat o mică diferenţă. De stil.

Este, desigur, şi o chestiune de şcoală. Nu mă refer în primul rând la mine, care am trăit lângă mari actori dintotdeauna, ci la cei care n-au trăit într-un mediu artistic. Când am debutat eu aici, se şi intra mai greu. Existau comisii, formate din actori şi regizori minunaţi – Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Liviu Ciulei. Eu m-am angajat în teatru printr-un concurs organizat de domnul Ciulei.

Sunt aici din 1985, când am jucat în primul spectacol, “Dimineaţa pierdută”, după romanul Gabrielei Adameşteanu, regizat de Cătălina Buzoianu, în care jucau mari actori: Tamara Buciuceanu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş etc. A fost o adevărată şcoală. Apoi a urmat “A treia ţeapă”, de Marin Sorescu, în regia lui Ion Caramitru.

Dar Liviu Ciulei cum v-a ales pentru “Deşteptarea primăverii” şi “Visul unei nopţi de vară”?

În 1990 s-a organizat concurs pentru tineri actori, pentru revigorarea trupei, ceea ce acum nu mai e posibil. Posturile sunt blocate pe viaţă! Parcă unii ar dori să scape de actori.

Pentru “Visul unei nopţi de vară”, în care am jucat Leul, nici n-a fost greu să mă aleagă! Răgeam şi atât. Dar contextul extraodinar în care am nimerit m-a făcut fericit. Trăiam atunci în altă lume, în care nu-mi doream să demonstrez nimic. Eram bucuros pentru simplul fapt că exist într-un spectacol important al unui regizor remarcabil.

Acum nu mai e aşa?

Acum s-au schimbat datele problemei. Dar nu în bine. Trăim în cu totul alt context. Înainte teatrul era o bucurie. Acum, ca actor, eşti nevoit să faci tot felul de alte lucruri ca să poţi trăi. E dramatic şi se reflectă şi în ce se întâmplă pe scenă. Sărăcia asta care ne cuprinde pe toţi te obligă să faci compromisuri. Eu, din fericire, am avut noroc şi am reuşit mai bine. Această sărăcie se reflectă în sufletul actorului. Cu cât reuşeşti să dăruieşti mai mult din sufletul tău publicului, cu atât poţi să fii un actor mai bun. Iată marea armă a artistului, dacă putem spune aşa. Dacă sufletul, mintea şi trupul îi sunt împovărate de griji şi compromisuri, lucrurile de agravează. Sufletul trebuie să fie sănătos.

Mi-aţi vorbit despre bucuria începutului. Care sunt, acum, bucuriile şi nefericirile dvs., ca actor?

Eu sunt un fericit al sorţii. Am avut posibilitatea să mă întâlnesc cu texte şi roluri mari fără să le caut. E un mare noroc. Am jucat alături de oameni de spirit extraordinari. A fost o plăcere să lucrez, de exemplu, cu Tocilescu. Pentru mine, e o mare fericire că am avut şansa să aleg această meserie, pe care o fac cu plăcere, cu pasiune şi cu uşurinţă. Nu e un chin.

Mai simţiţi mirajul sau a devenit rutină?

Rutina e cel mai mare duşman. Însă am obosit puţin. E nevoie de studiu individual intens, fără de care nu se poate. Când încerci să construieşti un rol, se creează un fel de conflict de lucru între regizor şi actor. Trebuie să fii abil, înţelept, înţelegător, răbdător, să ai energia necesară să ajungi la un numitor comun.

Deşi am obosit puţin, joc cu pasiune în continuare. Sunt fericit că pot să fac ce-mi place.

Adrian Pintea zicea că arta lui Mihai Constantin are profunzime. Ce să însemne ea?

Adi a fost un om important în viaţa mea, un prieten apropiat, un actor şi un teribil de sensibil… Îi spuneam că limba română sună ca limba engleză când o vorbeşte el, că sunt mândru că sunt român când îl aud pe el vorbind. După ce-i citeam interviurile, îl sunam copleşit de lucrurile minunate pe care le spunea. Era atât de spiritual şi de inteligent… Plecarea lui dintre noi a fost o lovitură.

Mă surprinde că a spus aşa ceva despre mine. Eu n-am urmărit niciodată să fiu profund. Am urmărit să fiu cinstit în primul rând cu mine şi, în al doilea rând, cu cei care mă privesc. Or, dacă faci actorie, cu cinste şi cu credinţă, la fiecare reprezentaţie, te consumi enorm. Îţi scurtează din zile.

Iar altfel nu se poate.

Nu. Nu poţi face teatru din vârful buzelor.

Cum vedeţi teatrul înainte de a intra în lumea lui şi cum îl vedeţi acum?

Nu-l vedeam în nici un fel. Eram puşti şi voiam să mă fac actor pentru că mi-am dat seama că tata se trezeşte mai târziu decât tatăl unui vecin, care se trezea dimineaţa la ora 5.30! Apoi… Nici nu ştiu cum a trecut totul atât de repede.

Dar tatăl dvs. ce rol a jucat când aţi ales teatrul?

Mi-a spus să nu mă fac actor. I-am ascuns dorinţa mea de a face teatru. De altfel, nici nu ştiam nimic despre teatru. Săracul de el îmi plătise, vreme de doi ani, meditaţii la economie politică, geografie etc. Voiam să dau la ASE. Când mi-am dat seama că acolo nu e de mine – poate că a fost meritul meu – i-am spus. Cred că mai erau zece zile până la examenul de admitere. S-a mirat îngrozitor. De altfel, nici nu i-am spus în casă. Mi-era frică de o scatoalcă… I-am spus când eram amândoi pe stradă că aş vrea să dau examen la Institut. Dar n-aveam habar de nimic.

I-a displăcut ideea?

Da, clar, pentru că e vorba despre o meserie extraordinară, pentru care, dacă nu ai aptitudini adevărate, eşti amărât pe viaţă. Dacă ai talent, poţi face lucruri pe care alţii nu pot nici măcar să le gândească sau să le simtă. Pe de altă parte, dacă ai talent, dar nu te ţii de meserie, ea te părăseşte.

O lecţie de neuitat primită de la tata?

Pe lângă faptul că a fost un actor foarte mare, tata a fost un om normal, n-a luat-o razna! Cred că a fost unul dintre cei mai modeşti oameni pe care i-am cunoscut, alături de mama, şi ea o personalitate în operă. Tata a avut întotdeauna măsură şi a ştiut să mă facă să înţeleg că teatrul nu e o joacă, ci o chestiune de viaţă şi de moarte.

Sursa articolului: revista YORICK