Regizorul rus, căruia i se va juca în premieră vineri spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă“ la Teatrul Bulandra din Bucureşti, spune că deseori înţelegi, la maturitate, că e mult prea târziu să spui „te iubesc“ şi, mai ales, că îţi pare rău. Yuriy Kordonskiy (45 de ani), faimos pentru spectacolele „Inimă de câine“ sau „Sorry“, a dramatizat romanul lui Pavel Sanaev. Spectacolul e o întoarcere poetică în timp, în lumea bunicilor şi a traumelor copilăriei, rememorând anii ’80 ai Rusiei comuniste.
„Adevărul": Ai scris dramatizarea la „Să mă îngropaţi în dosul plintei" de Pavel Sanaev. De ce ai ales acest roman?
Yuriy Kordonskiy: De fapt, am urmat sfatul soţiei mele, Nataşa. Căutam o piesă puternică şi ea mi-a recomandat romanul lui
Sanaev. Mi-a spus că e un material grozav pentru un spectacol. Am citit romanul care s-ar traduce „Să mă înmormântaţi în dosul plintei" şi am înţeles că soţia mea avea dreptate: era unul dintre cele mai puternice texte cu care am lucrat vreodată.
Te-ai sfătuit cu autorul în privinţa adaptării?
Da, am vorbit cu Pavel Sanaev. Romanul relevă o imensă cantitate de dragoste indiferent de cât de grea e povestea şi de greu de dus. Ecranizarea din Rusia de acum câţiva ani s-a focusat însă numai pe partea neagră a omenescului, iar Sanaev a fost foarte nefericit de rezultat. În mine însă dramaturgul a avut încredere, îmi ştia şcoala de teatru - marca Dodin, ştia de unde vin, ştia cine sunt.
Personajul central al piesei este Saşa Saveliev, un băieţel de 9 ani, interpretat de Marian Râlea.
Da, spectacolul vorbeşte despre memoria unui copil de 9 ani care îşi aminteşte de copilăria lui. El e matur acum, dar îşi aminteşte cum a trăit cu bunica şi cu bunicul lui, cum nu era lăsat să-şi vadă mama decât o dată sau de două ori pe lună. Bunicii săi sunt totuşi foarte deosebiţi. Am accentuat pe modul în care ei apar portretizaţi, pe modul în care aceştia se poartă cu copilul. Singurul vis al lui Saşa este să fie cu mama sa, să îi păstreze amintirea într-o cutie în care ţine jucăriile pe care ea i le-a dat. Într-un fel, jucăriile îi ţin locul mamei. Saşa păstrează toate amintirile în cutia aceea.
Marian Râlea este şi copil, şi adult. Cum reuşeşte el să împace cele două identităţi? Cum îl transformă incursiunea în copilărie?
E o poveste despre memorie, despre timp, despre modul cum vezi lucrurile când eşti copil, apoi când eşti matur. Eroul e o persoană care
încearcă să-şi găsească un drum printr-un labirint al memoriei, încearcă să se regăsească, încearcă să uite, încearcă să ierte. Marian Râlea, în cele două ipostaze, este excepţional, sensibil şi cameleonic, parcurgând cele mai profunde şi mai intime stări. Totuşi, el nu este un narator omniscient despre familie sau despre el însuşi. Dimpotrivă, va căuta şi va afla unele răspunsuri.
La repetiţii, m-au impresionat profunzimea psihologică şi poeticitatea textului, ca şi decorul mobil, dureros de gol, sub umbra crengilor, semnat de Nina Brumuşilă.
Acţiunea se întâmplă într-o ţară cu un context specific, în 1980 - anul Jocurilor Olimpice de la Moscova. Sunt situaţii foarte specifice. Şi, totuşi, tot ce se întâmplă în piesă are legătură cu ce se întâmplă cu noi acum.
Ce înseamnă plinta în viziunea lui Sanaev?
Când mama, interpretată de Andreea Bibiri, îl iartă, copilul Saşa înţelege că viaţa la bunica a devenit trecut. Dar, dacă tocmai acum, când fericirea a devenit viaţă, se termină totul? Saşa spune că, dacă se întâmplă să moară, să fie înmormântat acasă, în dosul plintei, în camera mamei.
„În SUA, lumea n-ar înţelege cum e cu şpaga la doctori"
E o întoarcere spre inocenţă, o căutare a timpului pierdut în sensul dat de Proust?
În anii '80 se petreceau ultimele respiraţii ale comunismului, era o celebrare a puterii, cu festivităţi, cu cântece, cu imnuri. Eu aveam doar 14 ani, în acea perioadă. Îmi amintesc foarte bine nesfârşitele ştiri despre congrese, despre Brejnev, nu pot să uit emisiunile şi discursurile interminabile. Era o imensă falie între ideologia oficială, ceea ce era prezent la televiziune şi ceea ce trăiau oamenii în bucătării, în camere micuţe şi friguroase. Trăiam nebunia cu statul la cozi pentru nişte bomboane drăguţ colorate pentru copii. Era o distanţă uriaşă între minciuna oficială şi adevărul dureros din vieţile oamenilor mărunţi.
Are textul şi accente de manifest politic?
Nu e o piesă politică, nu prea mi-a păsat de asta, într-un anumit sens, lucrurile nu s-au schimbat. Sunt puţini artişti care au pus o lumină asupra acestei perioade, viaţa mică a celor pierduţi în asemenea apartamente nu a fost considerată un obiect de artă.
În România, Yuriy Kordonskiy a montat primul spectacol, în 2001, la Bulandra
E o întoarcere spre rădăcinile tale, spre Rusia pe care ai părăsit-o în urmă cu un deceniu pentru a emigra în SUA?
Nu e vorba despre o piesă rusească, ci despre una universală. Nu e vorba despre trecut, ci despre prezent, despre cum trăim acum, despre cum îi privim pe părinţii şi bunicii noştri după nişte ani. Astfel, nu contează, dacă acţiunea se întâmplă în Bucureşti, în Londra, în Moscova. Adevărurile sunt oricum valabile, spectacolul putea fi montat oriunde.
De ce, totuşi, ai ales să montezi acest spectacol în Bucureşti, şi nu în SUA?
E bine că o montez aici, pentru că unele semnificaţii vor fi mai uşor înţelese. Ar fi greu să explici în America de ce o asistentă medicală primeşte o mică „atenţie" ca să facă analizele unui copil. În piesă, o asistentă primeşte o conservă de sardine, de altfel, foarte apreciată în vremurile comuniste. În România, ca şi în Rusia, avem un „déjà vu" legat de asta. În America, lumea s-ar uita mirată la un asemenea gest. În România, ca şi în Rusia, actorii, lumea înţeleg atât de bine gestul micii şpăgi, nu e nevoie să dai explicaţii.
Simţi totuşi că eşti acasă pe tărâmul american?
În vară, am cumpărat o casă într-o pădure din New England, Connecticut. E prima casă pentru familie, în SUA. Am avut aşadar curaj să ne facem, în sfârşit, o casă. E un sentiment diferit, sunt foarte fericit, nu mai am acel sentiment de provizorat. Băiatul nostru are 14 ani. Dacă-i spui că este american, se simte insultat, deşi trăieşte de la cinci ani în SUA. El spune că e din Rusia, mai ales că acasă vorbim numai în ruseşte.
Vei monta şi la Sibiu, vara aceasta, „Cronica incidentelor din dragoste", text adaptat tot de tine pentru scenă. De ce preferi să faci tu dramatizările?
Din păcate, toate marile piese au mai fost montate. Asta nu înseamnă că nu vreau să fac Shakespeare, Cehov sau O'Neill, dar, întotdeauna, e interesant să descoperi ceva nou. Întotdeauna, când faci o dramatizare, poţi să pui foarte mult din tine însuţi acolo: pot să aleg ce să las din text, pot să aleg la ce să renunţ, pot să fiu eu însumi, pot combina personaje. E un fel de creaţie, pun mult din mine însumi în textele dramatizate. „Cronica incidentelor din dragoste", a polonezului Tadeusz Konwicki, e greu de adaptat, pentru că textul e foarte secvenţial şi cinematografic.
„Studenţii mei nu sunt încă cinici"
Povesteşte-mi despre relaţia ta cu studenţii. Predai din 2001 regie şi actorie la Universitatea Wesleyan din SUA.
Am şi ore despre Cehov - seminarii de literatură. Alături de studenţi, mă simt mai tânăr, e un aer curat cu ei în jur. Alături de ei nu mi-e frică de nimic, de ideea de a avea succes, de bani, de critici. Nu ştim ce facem, nu ştim ce va ieşi. încerc să-i urmăresc, pentru că sunt plini de energie şi de idei. Nu vreau să le dau din înţelepciunea mea. Îmi place să-i provoc, să îi las liber să creeze, nu-i judec prin ceea ce ştiu, îi judec prin regulile lor, nu prin ale mele. Îmi place că studenţii mei nu sunt încă cinici, încă nu ştiu nimic legat de cinism. Din păcate vor deveni cinici, în patru-cinci ani. Acum, ei sunt ca o apă pură. După ce bei apă direct de la munţi, îţi dai seama că ceea ce ai băut tu până atunci nu era atât de curat şi poţi face diferenţa. Studenţii îmi amintesc că viaţa e frumoasă, indiferent cât de dură este.
„Victor şi Mariana îmi sunt şi părinţi, şi copii"
Mariana Mihuţ, Claudiu Stănescu, Marian Râlea şi Yuriy Kordonskiy, în repetiţii
Cum apar bunicii prin lumina Marianei Mihuţ şi a lui Claudiu Stănescu?
Prin viaţa lor, chiar şi prin conflict, bătrânii sunt incredibil de bogaţi, nişte personaje fabuloase. A fost poate şi încercarea lui Sanaev de a-şi ierta bunica, foarte agresivă, dominantă, uneori violentă. E bine să ne întrebăm: care e sensul pentru care trăim? De ce nu suntem în stare să oprim lupta dintre noi? De ce nu suntem în stare să vorbim onest? De ce suntem atât de orgolioşi? E o piesă despre oameni în sensul general, se poate întâmpla oriunde. Dar, deja, uneori, la maturitate, de cele mai multe ori e prea târziu să spui „te iubesc", să spui „îmi pare rău". Uneori, se întâmplă să răneşti pe cine iubeşti cel mai mult. E un text despre timp, memorie, despre imposibilitatea de a vorbi cu oamenii care chiar contează pentru tine.
Mariana Mihuţ a fost o neuitată Inna în „Sorry", spectacolul tău din 2004, în care joacă alături de Ion Caramitru. Cum e în rol de bunică acum?
A fost clar de la început că, de fapt, căutam o piesă pentru Mariana Mihuţ, ceva puternic, interesant, care să i se potrivească. Ea e chiar într-un moment al vieţii ei în care poate să înţeleagă şi să urmărească personajul bunicii foarte bine. Mariana e foarte diferită de ceea ce a făcut în spectacolul după Alexandr Galin - în rolul Innei care îi spune bărbatului iubit „Sorry" -, e foarte puternică din nou, dar în cu totul alt sens.
Ai o relaţie cu totul deosebită şi cu Victor Rebengiuc, distribuit aproape în toate spectacolele tale, de la „Unchiul Vania" la „Inimă de câine".
Când vorbesc despre Victor şi Mariana, mă gândesc la părinţii mei şi la dualitatea sentimentelor mele faţă de ei. Sunt foarte legat de ei, ca familie, îi sun din SUA cel puţin o dată pe lună. Pe de o parte îmi sunt părinţi, pe de altă parte ei sunt aceia care depind de mine. Uneori sunt naivi, copilăroşi, poznaşi, şi eu - mult mai bătrân. Am văzut fotografii de când erau mai tineri, am fost în casa lor de multe ori. Am observat de-aproape cum trăiesc, l-am urmărit pe Victor cum găteşte şi aşază masa. Relaţia lor este incredibilă. E atât de minunat să-i vezi cum vorbesc unul cu celălalt. Simţi la ei o tihnă şi o frumuseţe a unei vieţi trăite împreună. Actorii buni nu ascund niciodată nimic. Asta se întâmplă cu Victor şi cu Mariana: se deschid complet, 100% sau, mai bine zis, 200%. De fapt, asta e natura teatrului şi a actorului bun: o deschidere absolută. Devenim vulnerabili tocmai pentru că nu ascundem nimic.
Teatru sau viaţă, ce alegi, ce sacrifici?
Teatrul e numai o parte din viaţă. Viaţa poate fi mai frumoasă decât teatrul. Familia, copilul, prietenii sunt esenţiali, pentru că frumuseţea se află lângă noi pe lumea aceasta. Ai nevoie să atingi pământul, să îţi împrospătezi respiraţia cu aer curat, să simţi cum miroase vinul, să ai modelul concret al frumuseţii vieţii. Trăirile astea le aduci cu tine în teatru, te ajută să ajungi în altă dimensiune, iar la întoarcere simţi nevoia să le atingi din nou. Un apus de soare care nu a fost filmat sau pictat vreodată poate fi mai frumos decât orice formă de artă. Viaţa poate fi mai frumoasă decât teatrul. Dacă nu simţi viaţa asta, dacă nu o atingi, nu poţi face teatru.
"Kordonskiy este un meteorit care a căzut în România. Stăteam şi noi liniştiţi şi deodată, poc, vine ceva ce ne magnetizează."
Victor Rebengiuc
actor
„Bulandra e biografie"
-S-a născut la Odessa, Ucraina, în 1966.
-Iniţial pregătit ca informatician, el a mai absolvit, în 1995, încă două facultăţi la secţiile actorie şi, respectiv, regie de teatru şi film, la clasele celebrului Lev Dodin, în cadrul Academiei de Artă Teatrală din Sankt Petersburg.
-Kordonskiy s-a mutat în New York în urmă cu un deceniu şi îşi împarte viaţa profesională între SUA şi Europa.
-A montat la Teatrul Bulandra din Bucureşti „Unchiul Vania" (2001), „Căsătoria" (2003), „Sorry" (2004) şi „Crimă şi pedeapsă" (2006).
-Pentru „Unchiul Vania", de A. P. Cehov, regizorul a obţinut premiul UNITER pentru regie în 2002.
-„Da, Bulandra e deja biografie pentru mine, o parte din viaţă. «Unchiul Vania» va împlini în curând 10 ani, în luna mai, de când se joacă: a avut premiera la 12 mai 2001", spune regizorul.
-La Sinaia, a mai pus în scenă „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea" (2004), iar la Teatrul Naţional din Bucureşti „Inimă de câine" ( 2005), adaptată după nuvela cu titlul omonim, de Mihail Bulgakov.
Sursa articolului: Adevărul Literar şi Artistic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu