Un interviu captivant cu un regizor incomod.
Radu Afrim în dialog cu Alex Savitescu în revista Suplimentul de Cultură.
Stiti bancuri cu ardeleni? Le veti uita, dupa ce veti fi citit raspunsurile personajului de fata. Nascut acum patru decenii si un pic, la Beclean, in Bistrita, Radu Afrim s-a apucat de teatru cind avea deja 30 de ani impliniti. Strabatuse pina atunci Europa, facuse o facultate de Litere si se simtea pregatit sa se ia la trinta cu spectacolele si cu publicul. In 11 ani de cariera, a adus neconventionalul in scena, a creat spectacole memorabile si a provocat dezbateri intense. Si a devenit un foarte bun fotograf. Unul care nu se uita la televizor, pentru ca-i ajung vizorul aparatului si propriii ochi.
Spuneai mai demult ca nu prea mergi la piese de teatru, pentru ca, asteptind sa inceapa spectacolul, constati ca incepe doar textul. Avem un teatru cu prea putin har sau cu prea multi regizori nesinceri cu ei insisi?
Nu ma refeream neaparat la asta, ci la un anumit tip de teatru. Un tip de teatru care, sub eticheta minimalismului, pe care eu il apreciez foarte mult in film, arhitectura sau in design, este, de fapt, foarte sarac si plictisitor. Eu sint de parere ca spectacolul trebuie sa existe si dupa cuvinte. Piesa de teatru este cuvint pentru noi, profesionistii: o luam, o citim acasa seara. Oamenii nu citesc teatru la ei acasa. Eu militez pentru vocea regizorului, pentru o personalizare a textului, si atunci ma mira cind regizorii prefera uniformizarea. Exista anumite teatre in Romania unde spatiul te obliga sa faci doar text: oameni care stau pe scaun, pentru ca astea sint conditiile tehnice. Insa, cind un regizor face doar asta tot timpul, spectacolele sint cam la fel, chiar daca piesele sint scrise de autori diferiti. Si, mai ales daca sint si aceiasi actori, spectacolul devine atit de subtil, incit nici nu se mai vede.
E un teatru “scolaresc”?
Sa stii ca poate sa fie foarte bine interpretat. Pot sa fie niste partituri de actori foarte tari, cu niste actori foarte buni, cu un text foarte bine intuit si interpretat. Insa, cind faci de zece ori la fel acelasi lucru... Exista si aceasta formula: teatrul lectura sau teatrul radiofonic. De ce sa fac intr-o scena de teatru ceea ce se poate face la radio sau intr-o lectura cinstita, cu foile in mina? Din punctul meu de vedere, nu cred ca o sa fac asa ceva. Toti regizorii par sa faca asta dupa o anumita virsta, atunci cind devine mai greu sa-ti impingi imaginatia foarte departe si cind ritmul nu mai este cel pe care il suportai la 20 sau la 30 de ani. Eu nu prea cred in texte de genul: “Ma ascund subtil in spatele actorilor”! Si asta, pentru ca il iei, de exemplu, pe Victor Rebengiuc, unde, sincer, trebuie citeva indicatii, citeva sugestii de regie. Restul e arta actorului: el iti va face o bijuterie de rol, indiferent cu cine ar lucra!
Cred ca orice spectacol de teatru are nevoie de un dirijor. Si asta, chiar daca exista mai multe tipuri de regizor: cel care supravegheaza munca disciplinata a actorilor, timp de doua luni; regizorul dictator, care nu lasa actorul sa faca un pas fara el; regizorul care doar sugereaza, care doar intuieste in actor si care, prin workshop-uri, ajunge la final. Dar nu cred ca scaunul regizorului trebuie sa ramina gol.
In care dintre tipologiile de mai sus te-ai incadra?
Ai sa te miri, dar depinde foarte mult de trupa cu care lucrez. Sint dictator pina la un punct, sint perfectionist, dar ma bucur sa vad ca un actor vine cu niste improvizatii haioase, din punct de vedere estetic. Sint fericit sa rid ca idiotul de niste improvizatii pe care nu eu le-am dat, ci de unele cu care vine actorul! Nu stiu daca ma incadrez in ceva anume, totusi: sint multe povesti, se zice ca sint super-dur, ca “Aoleo! Cum e cu Afrim?! “. Se mai si telefoneaza de la un teatru la altul pe tema asta. Unii sint insa socati sa afle ca m-am imblinzit, probabil si odata cu virsta.
Ai spus, la un moment dat, ca iti place “joaca”. Este joaca asta “motorul” pe care trebuie sa-l aiba orice creator, fie el de teatru, de film, de texte sau de orice?
Numai prin “da” pot sa-ti raspund. N-am facut niciodata teatru din obligatie: dimpotriva, am evadat dintr-un teatru dupa o saptamina, pentru ca simteam ca n-o sa se poata lucra cu “joc”, cu “distractie”. Sigur, tensiunea apare oricum in ultima perioada de lucru, cind trebuie sa incepi sa ansamblezi, iar teatrele din Romania nu au niciodata totul pregatit la timp, iar jocul devine ceva isteric, nervos, ceva ce mai bine nu incepeai.
Chiar ai fugit din teatru?
Da, chiar am fugit dintr-un teatru, dupa o saptamina de lucru. Mi-am luat bagajul si am plecat noaptea, iar pompierul din teatru, singurul care ramasese la ora aia, a strigat dupa mine: “Stie dom’ director ca plecati? “. Evident, domnul director nu stia ca eu plec. Si am facut lucrul asta pentru ca aveam convingerea ca nu va iesi nimic bun din experienta asta.
Aduci foarte multi tineri in sala, la spectacolele tale, poate mai multi decit alti regizori romani. Cum iti explici lucrul asta?
De ce? Ar fi pacat sa explic eu lucrurile astea, dar e vizibil de ce. Pentru ca textele sint toate noi, autorii astia din Europa pe care eu ii fac sint tineri, in general, si vorbesc pentru cei de virsta lor. Textele au ingredientele usor comerciale, sociale, fara a fi teziste, extremist-politice. Si nici nu sint texte greoaie, care sa-i sperie pe saracii oameni. Stii de ce multi tineri? Pentru ca Braila, de exemplu, are numai licee si acolo e clar care poate sa fie limita de virsta. Asa cred ca e si la Timisoara, care, desi e oras universitar, nu cred ca salile alea sint umplute de studenti. La Bucuresti, publicul e amestecat. Sper ca si la Iasi vor veni mai multi tineri. In Romania, publicul de teatru e tinar. In toamna, o sa lucrez la Munchen: ei, cind am ajuns acolo si am coborit in statia de metrou si am intrebat-o pe o tinerica de saispe ani unde e Residenz Theater, mi-a zis: “Scuza-ma, eu sint foarte tinara si nu le am pe astea cu teatrul. Intreaba pe cineva mai in virsta! “. Iar acel imens teatru era la doi pasi. Romania, din acest punct de vedere, este altfel. Inca...
Primul tau aparat foto a fost, din ce am inteles, un Pentax...
Cu exponometru independent, da... Cu ala am facut primele fotografii in Occident, pe filme foarte scumpe. Si am stricat de-a filme... Nimeni nu m-a instruit si atunci, iesind din tara prima data, voiam sa fotografiez, dar nu stiam prea multe despre asta. Era ca-n filme! Dupa aia, au aparut “digitalele”, dar eu cu tehnica sint “varza”.
Cu care dintre “tatucii” fotografiei, care au folosit marca asta, iti place sa te identifici?
Dar care dintre ei a folosit Pentax?
Henri Cartier-Bresson, de exemplu, care, mi se pare, te-a influentat cumva in instantaneele pe care le faci.
A folosit Pentax? Ei, uite ce bine, pentru ca Bresson este un fotograf pe care il apreciez foarte mult. Dar eu, din pacate, eu nu sint un foarte bun fotograf de instantanee sau de reportaj, pentru ca sint destul de timid. Mi-e rusine sa fotografiez lumea. Eu cred ca regizez mai mult, imi place sa aranjez dinainte totul.
Pasiunea pentru fotografie pare, cel putin la prima vedere, oarecum antagonica celei pentru teatru. Cum le impaci?
Nu par, pentru ca teatrul e o arta de imagine, iar cuvintul nu mi se pare cel mai important. Este o munca paralela. Daca nu am facut citeva fotografii in timpul unui proiect, inseamna ca nu m-am atasat de acel proiect. Cam asa simt eu lucrurile. Uite, de exemplu, in toate orasele in care am lucrat, am fotografiat actorii din distributie. Si nu avea nici o legatura cu spectacolul, ci cu alt context, care sa aminteasca de orasele in care am lucrat. Am exploatat la maximum orasele in care am facut spectacole. E ciudat, sa stii, ca ma simt paralizat cind mi se strica aparatul foto. Asta mi s-a intimplat si acum, la Iasi, pina mi l-a reparat cineva. Din spectacole nu prea pot sa fac fotografii. Eu sint foarte concentrat acolo si nu pot face doua lucruri la fel de bine.
Povesteai cindva despre drumul de citiva kilometri pe care il faceai pina la bunici si de frica fata de bivolii negri care iti apareau in cale. Si, de asemenea, despre fascinatia pentru un copac preferat, pe care nu puteai sa-l descrii. Ce era copacul asta pentru tine, in decorul acela?
Sa stii ca era fantastic si mai exista inca. Avea o coroana extraordinara... Nu stiu, nu aveam inca notiuni estetice in cap, dar ma fascina. Era copacul la care stiam ca trebuie sa ajung si, ca de acolo, mai aveam foarte putin pina la casa bunicilor. Un singur copac pe linia orizontului poate sa fascineze pe oricine. In vara asta, am fotografiat acei bivoli din nou. Acolo, lucrurile au ramas neschimbate. Acolo imi fac eu casa acum. Si sint foarte fericit ca am reusit acest lucru. Deja sint la virsta la care pot sa am astfel de nostalgii!
Te bate gindul retragerii acolo?
E foarte bine sa stii sa te retragi la un moment dat. Mi-am facut casa la Beclean si pentru ca eu nu m-am atasat de nici un alt oras din Romania. Nu vad de ce m-as atasa de Bucuresti sau de Cluj si nici nu sint genul sa ma duc in alta tara. Vreau sa am gradina mea, ciinele meu, pisica mea. Cind va fi asta, nu stiu!
De unde a aparut pasiunea pentru teatru? Din spectacolele pe care le-ai vazut cu parintii, cind erai copil, pe litoral?
Singurul spectacol pe care l-am vazut atunci a fost Gaitele si, da-ti seama, era singurul spectacol care nu ma atragea in momentul acela. Nu mi-a placut teatrul atunci. Cind eram copil, filmele indiene mi se pareau mult mai naturale decit teatrul. Si asta, desi erau atunci multe piese ferite de viata adevarata, nu mi-au placut niciodata. In familie nu am nici un om de teatru. Stiu, istoria teatrului romanesc este scrisa de fii sau de nepoti de regizori. Iti dai seama, la inceput nimeni nu m-a luat in serios: “De unde a mai aparut si asta?”.
Si destul de tirziu.
Nu pot sa ma pling: am fost totusi destul de rapid. Ma feresc sa spun cuvintul “ascensiune”. De asta si acum ma injura foarte multi, si bine fac. Pe bune, ar fi nasol altfel. Cred ca am fost norocos fata de colegii mei de regie, fata de multi altii. Am si riscat, am trecut Carpatii cind trebuie, am ajuns la Bucuresti fara a avea nici un spate, nici un ban, nici unde sa locuiesc. Am facut spectacole pe putini bani sau pe gratis, la inceput.
Ai vizitat Europa, facind autostopul. Asa ai scris intr-o scurta autobiografie. Ce te-a apucat?
Era in 1992. Eu nu iesisem nicaieri, iar la virsta aia poti sa faci orice. In plus de asta, in Occident autostopul e gratis. Mergeam din Bruxelles, la Paris, la Amsterdam si la Marea Nordului, la Ostende. Doar asa am putut vedea Occidentul, pentru ca am avut atunci o bursa la Filologie la Bruxelles. Iar mie nu-mi placea facultatea aia, sincer, si sigur ca trebuia sa dau la final niste examene care urma sa se echivaleze in Romania. Evident, a venit o sesiune foarte grea de examene. Nu vreau sa-ti spun cit de greu m-am descurcat, intr-un timp foarte scurt, pentru a lua examenele alea. Dar eu m-am folosit intens de bursa aia Tempus pentru a vedea lumea, pentru a o fotografia. Atunci mi-am consumat pasiunea pentru Europa. Europa nu ma mai atrage acum. Acum ma atrage Africa, apoi Cuba. Ce sa vezi in Europa acuma? O lume, sigur, mai deschisa la minte, magazine, cluburi – ceea ce e si la noi mai nou –, dar astea sint lucruri pentru o anumita virsta.
Ai renuntat la televizor. Asa i-ai spus lui Eugen Istodor, in “Catavencu”, anul trecut. E pe bune?
Da, e pe bune! Dar nu am renuntat din enervare sau din sictir la televizor, ci pentru ca am uitat ca mai exista. Mutindu-ma dintr-un hotel intr-altul, am inlocuit total televizorul cu computerul. Ma mai uit la emisiuni cu mine, rar, cind mi se par cit de cit reusite. Este rau, pe de o parte, ca nu mai sint conectat. Pe de alta parte, exista chioscurile de ziare, de unde ai aflat in cinci minute esentialul. Filmele mele preferate le vad pe computer. Nu imi place televizorul, pur si simplu. Nu vreau sa critic, pentru ca nu stiu ce e acolo. Singurul lucru rau e cind te trezesti in jurul tau cu niste oameni care vorbesc despre unii pe care nu ii cunosti. Iar lumea crede, cind toti vorbesc despre nu stiu ce gagica misto care prezinta stirile, iar tu nu stii cine e aia, ca te dai mare. Dar tu chiar nu stii cine e aia! Eu nu stiu ce prezentatoare sint in voga, ce politicieni sint. Te gindesti carei societati iti mai apartii? Eu nu mai stiu pe nimeni. Si asa se creeaza o mica tarisoara in tara mare. Eu nu mai am timp sa ma uit la televizor.
Energia din teatru o disipi prin fotografie.
Da. Repetitia se incheie la doua si reincepe la cinci dupa-masa. Unii dorm trei ore, eu le traiesc intens, facind fotografii. Pentru mine e esential sa fac lucrul asta.
Spuneai intr-un interviu ca “iti esti” enervant de cuminte. Ce ar face Radu Afrim ca sa se simta impacat cu el insusi?
Sint enervant de cuminte apropo de un spectacol foarte indraznet din strainatate, facut de regizori straini, dar si pe astia ii numeri pe degete. Exista, de exemplu, in Italia de astazi, citiva regizori care spun lucrurile la extrem. Si cind spun “la extrem”, spun ca ei nu isi iau niciodata pe ei veste de salvare. Eu imi iau intotdeauna niste precautii. Eu pot sa zic ca am jucat intotdeauna in sistem de stat, finantat de primarii, de Ministerul Culturii. Or, dincolo ei au un grad mai mare de libertate.
Mi-e mila de spectatori de multe ori, cind spectacolul e extrem. In acelasi timp, am urit de multe ori spectatorul roman. De exemplu, atunci cind a venit Pippo Delbono, un fabulos regizor italian, si, la mijlocul spectacolului, intr-un moment pe care el l-a gasit sublim iar spectatorii vulgar, au iesit din sala. In momentul ala, am zis ca publicul ala nu merita sa fie iubit. Dar, dupa aia, face publicul un gest frumos si-l ierti... Teatrul e o arta foarte perversa, pentru ca ai spectatorul “acolo”, poate sa fie dur, sa fie rau, poate sa aiba curaj sa... Artistul vizual, fotograful pot sa-si expuna lucrarea si sa fuga de acolo. Eu, regizorul de teatru, trebuie sa stau cu publicul in sala. Eu simt ca, uneori, atenuez niste adevaruri, niste asprimi pe care simt ca trebuie sa le pun in piese. Din punctul asta de vedere, eu imi pun niste intrebari extrem de serioase legate de viitorul meu in aceasta meserie.
Scena cu plecarea publicului din sala mi-a adus aminte de miezul spectacolului lui Silviu Purcarete, de acum doi ani, de la Iasi, Uriasii muntilor: o lume in care teatrul moare atunci cind spectatorii isi omoara actorii si personajele. Asta ai simtit si tu, “live”?
Atunci, la spectacolul regizorului italian, eu am simtit ca sintem in urma. Si in teatru, si in literatura, sintem in urma cu 50 de ani in ceea ce priveste receptarea. Televiziunea a cam distrus lumea, nu pentru ca este “cheap” si “low”. Sa luam, de exemplu, nuditatea si paradoxul utilizarii ei in exces la televizor: cu cit este folosita mai mult, cu atit devine “mai tabu”. Aceiasi oameni care vad nuditate la televizor, o resping la teatru.
Din toata documentarea pe care mi-am facut-o, ma ingrijoreaza profund un singur lucru: ca ti-ai inventat un an sabatic pentru 2011, despre care a tot scris presa noastra cotidiana ca despre un lucru serios. Cit de mult m-ai dus de nas in acest interviu?
Ha-ha-ha! Sa stii ca ma contrazic fara sa mint... fara sa vreau! Exista mici minciuni simpatice, cu care poti sa traiesti pina la adinci batrineti.
Am inteles ca te-ar putea enerva o singura intrebare: “Afrime, de ce nu faci film?”. Risc si eu: de ce?
Nu ma enerveaza intrebarea, ci faptul ca nu pot sa dau un raspuns. Am primit doua scenarii de la un producator foarte bun din Romania, dar scenariile nu erau pentru mine, si nu poti sa debutezi in film cu ceva ce nu simti ca e pentru tine, ce nu te obsedeaza. Niciodata nu mi s-a impus o piesa de teatru, ci am ales eu ceva din obsesiile mele. Sa debutezi in film e mai riscant ca in teatru: un rateu in teatru e mai putin vizibil, unul in film e catastrofal. Prefer sa mai amin lucrurile. Toata lumea imi spune: “Ai ochi!”. Eu am vazut film mult, mai mult, cred, decit cineastii – ma indoiesc ca ei vad teatru mult! –, dar e mai bine sa ramin deocamdata la nivelul de consumator.
Si, totusi, in spectacolul care are premiera astazi la Nationalul din Iasi, avem parte si de film...
E un film foarte bun, facut de un regizor foarte bun: Alex Condurache. S-a filmat in conditii speciale, foarte grele, la minus 9 grade Celsius, la iesirea din Iasi, pe o strada. 15 accidente ale 15 ingerasi care trebuie loviti de masini. Am zis: “Hai sa vedem ce poate iesi!” , iar Alex s-a descurcat de minune. Initial, in planurile mele suprarealiste, voiam 15 masini in scena, de la TIR pina la Salvare, elicopter si asa mai departe. Dar mi-am dat seama ca astea sint fantasme!
Un inger pazitor cere ajutorul oamenilor. Au oamenii atita putere?
Sa stii ca ingerii nu cer ajutorul oamenilor. Ei sint raniti de oameni si, daca l-ai citit pe Plesu, stii ca el zice acolo ca ingerii n-au vointa. Ei nu fac nimic din proprie initiativa, ei executa niste ordine, dar sint totusi simpatici. Ei asculta dorintele oamenilor. Ei sint aici, in piesa, aproape trimisi la scoala de corectie, sa fie accidentati, dar nu stiu sa ceara ajutorul oamenilor, ci asteapta sa vada ce vor face oamenii cu ei. Aici vorbim despre oameni raniti, nu neaparat despre ingeri. Nimeni nu este urecheat in acest spectacol: e vorba despre foarte mult umor si, de asemenea, despre foarte multa tristete.
