Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româneşte

Autor: Neagu Djuvara. 

În generaţia mea, românii din clasa socială mai moţată nu-şi mai trimiteau copiii la şcoală în Franţa, că erau de-acum liceele noastre, şi chiar universităţile, de nivel occidental. De partea tatei, străbunicul, împreună cu cei doi fraţi ai săi, fuse-se pribeag la Paris în 1848 şi poate că de-abia de atunci s-a deprins cu franceza. Apoi şi-a trimis cei doi fii să facă bacalaureatul şi studiile superioare la Paris. În fine, tata şi frate-su făcuseră liceul francez, de mici, la Berlin. De partea mamei, că era din neam de boieri mari, "franţuzirea" începuse cu fo două generaţii mai devreme. Aşa că aveam, înaintea mea, cel puţin trei generaţii cu şedere sau studii în Franţa. Dar, repet, în generaţia mea nu mai era moda. Dacă totuşi ne-a pus mama interni la liceu în Franţa, pe frate-meu, Răzvan, de 15 ani, eu de 12, e fiindcă era văduvă de război, cu venit din ce în ce mai firav şi, paradoxal, cu amîndoi copiii în străinătate, cel mare cu o bursă, eu cu liceul plătit de bunicul meu, mama cînd venea şi ea lîngă noi, şezînd la o pensiune de clasa a treia, o scotea mai ieftin. Pe lîngă că, departe de Bucureşti, nu mai riscam să fim molipsiţi de năravurile copiilor de bani gata ai celor din "societatea" bucureşteană care supravieţuiseră marii exproprieri din 1918-1922. 

Şi aşa am sosit în primele zile ale lui octombrie 1928 la liceul naţional din Nisa (Nice, sau Nizza pe italieneşte). De ce tocmai la Nisa, pe Mediterană, oraş de lux? Fiindcă bunicul, Trandafir Djuvara (cu prenume tradiţional în familie, de pe vremea cînd emigraseră strămoşii din munţii Pindului; dar acum, îmi părea cam caraghios – Auzi! să-l cheme pe un bărbat "trandafir", adică "roză"!) venea în fiecare iarnă trei-patru luni acolo să-şi oblojească reumatismele. Că era destul de bogat, dar de o zgîrcenie cumplită – şi totuşi, aş zice: " în ţară trăia ca un sărac, dar la Nisa şi la Paris trăgea la hoteluri de cinci stele". 

Prima impresie la liceu – clădire mare de piatră cenuşie, relativ nouă, de doar 20-25 de ani, dar totuşi parcă puşcărie, curţi mari cu asfalt, ciment sau nisip, fără nici un tufiş de pomi – prima impresie, zic, o am cînd mergînd cu mama şi fratele pe o lungă galerie cu grilaj de fier, dînd spre o curte mare de recreaţie (ne duceam să ne luăm rufăria de la magazie) am aruncat o privire în curte, că era tocmai recreaţia: ce să văd? Joaca din curte mi s-a părut că se rezumă la vreo patru-cinci grupuri cu bătăi în toată regula! Aoleo, îmi zic, aşa or fi franţujii? La şcoala primară de la Sinaia, sau la gimnaziu, nu ţineam minte nici o încăierare… Trebuie să pun însă un bemol: asta se petrecea în Franţa meridională şi, mai grav, la liceul din Nisa venea gramadă de corsicani, şi corsicanul e cumplit – negru în cerul gurii! 

În patru ani mi-am făcut, totuşi, patru prieteni cu care am rămas legat toată viaţa. (Unul din ei a murit anul trecut, celuilalt nu-i dau nici lui prea mult de-acum). Iar profesorii mi-au fost aproape toţi simpatici, şi unul chiar drag. Era cînd ajunsesem în clasa a 2-a. (În Franţa numărătoarea începea invers: clasa întîi primară e clasa a 11-a, a 6-a e anul întîi de liceu; a 2-a era deci clasa a zecea. În anul următor se trecea un prim bacalaureat, deci după clasa întîia, iar apoi se scindau clasele, se trecea la "Filosofie", pentru cei care alegeau umanităţile, şi la "matematică elementară", pentru cei ce vroiau să devină ingineri, cercetători ştiinţifici etc.). În clasa a 2-a, pe profesorul de franceză, latină şi greacă îl chema Musso (fără – lini şi pronunţat franţuzeşte Müssó). Era scund, nervos, cu păr vîlvoi, şi chiar de făcea trei ore la rînd, numai în picioare vorbea. Am uitat să spun că la 12 ani intrasem în clasa zisă a 6-a, cu toate că făcusem în ţară primul an de liceu, deci cam cu aceleaşi materii la matematică, istorie, geografie, ştiinţe naturale – doar că aici începeam şi latina, căci în Franţa se făcea atunci (dacă alegeai) latina pe toată durata liceului. 

Şi iată că eu, românaşul, străinul, luasem la sfîrşitul anului premiul întîi, căruia acolo i se zice "prix d' excellence". Atunci directorul liceului (francezii le zic directorilor "provizor") a sfătuit-o pe mama să mă facă să sar anul următor, doar cu ceva pregătiri în vacanţă, şi am intrat deci direct în a 4-a. Cînd a aflat bunicul, s-a făcut foc şi pară, şi cum nici eu, nici mama n-am cedat, a încetat să-mi plătească şcoala, şi cu maică-mea n-a mai vorbit pînă la moartea lui, şase ani mai tîrziu. El avusese poate dreptate, căci în primii doi ani după acea "săritură" am mers greu de tot, de n-am mai ajuns la "premiul de excelenţă" decît în anul bacalaureatului. Dar socotesc: dacă nu săream clasa a 5-a, nu mi-aş fi isprăvit doctoratul în drept înainte de a pleca la război; n-aş fi fost în primul an de istorie la Sorbona pe aceeaşi bancă cu viitoarea mea soţie, Franca (de care-s despărţit de numai 47 de ani, dar nu divorţat); nu s-ar fi născut fiică-mea Domnica, nici nepoata mea Sandra, nici strănepoata Zoe… Şi poate cine ştie ce alte minuni sau nefericiri n-ar mai fi avut loc în viaţa mea. Deci, are de grijă Cel de Sus. 

Revenind la profesorul Musso, trebuie să spun că erudiţia lui, inteligenţa lui, metoda lui de învăţămînt mi-au rămas un model de viaţă. 

Pe la mijlocul anului, mama, sosită din ţară, s-a dus să-l vadă, să mai pară că se preocupă de învăţătura odraslei. Musso i-a spus că sînt cam zburdalnic şi cam inegal, dar – cu un zîmbet parcă ar fi zis "Fiţi liniştită, cucoană!" – "e cel mai inteligent din clasă." M-am dus să-l vizitez odată, 40 de ani mai tîrziu, într-un concediu, pe cînd lucram în Africa. M-a primit cu bucurie şi m-a ţinut la masă. Şedea într-un apartament frumos pe Place Massena, în centru. Stînd la masă cu fereastra deschisă spre spate, unde se vedea în depărtare colina zisă Mont Boron şi sus de tot, grămadă de cruci de marmură şi de cavouri ale cimitirului, mi-a zis: "De aici, o văd în continuare pe mama!" N-o părăsise pînă la moartea ei. Şi ținînd eu minte că avea reputaţia de a fi sever cu fetele, la liceul de fete… am intrat la idee. 

Nu v-am vorbit şi de colegii mei extraordinari pe care i-am avut în decursul anilor! În a 6-a eram în clasă cu cei doi fii ai regelui Cambodgiei, Sisovath Monivong şi Sisovath Monireth. De primul am auzit că s-a urcat pe tron, scurt timp, că l-au schimbat franţujii, aşa-zişii protectori ai Cambodgiei; al doilea, cică a ajuns prim-ministru, dar l-au ucis revoluţionarii lui Pol Pot, ăl cu studii în Franţa, care a dezlănţuit cel mai mare genocid din istoria recentă, ucigînd, se zice, 2.000.000 din 6.000.000 de compatrioţi. 

În clasă cu frate-meu era viitorul rege al Afghanistanului, Zaher Khan. Zeci de ani am cărat cu mine o fotografie în care sînt amîndoi, zîmbitori şi cu bluza cenuşie ostentativ pătată cu cerneală. Dar cînd i-am scris de la Paris, în 1948, pe vremea cînd îmi căutam de lucru cu disperare, n-a catadicsit să-mi răspundă. Eram naiv să cred că sub maximă presiune sovietică, se putea răspunde din Afghanistan unui pîrlit de refugiat dintr-o ţară satelit a URSS. 

Dar cel mai pitoresc dintre feciorii de împărat cu care m-am aflat condiscipol, a fost Osman, un nepot al ultimul sultan osmanlîu. Eu aveam 13 ani şi eram pirpiriu. El avea 16 şi era mare, gras, umflat, prostuţ cred, şi nu se supăra cînd îşi băteau joc de el camarazii. Era poreclit Pahidermul. Mai avea o specialitate la gradul suprem: era petoman. Ştiţi ce-i asta? Că nu găsiţi în DEX: la Expoziţia Universală de la Paris din 1900 apăruse un fenomen care dădea spectacole la care se înghesuia lumea (mi-a povestit bunicu-meu, care a asistat), unde timp de o oră, pe cînd trăncănea de verzi şi uscate, individul scăpa cîte un vînt sonor, modelat după înţelesul cuvintelor sau frazelor, mai subţire, mai gros, mai scurt şi sec, mai lung şi ondulat… Avusese un succes nebun şi i se spusese "le pétomane", de la verbul "péter" (a scăpa un vînt). Osman al nostru era de acelaşi soi. Într-o noapte, în dormitorul de vreo 35-36 de paturi, s-a întîmplat, lucru neaşteptat, că a lipsit supraveghetorul care se culca la mijlocul dormitorului, într-un pat înconjurat de patru perdele albe (supraveghetorii erau tineri foşti studenţi "în pană", li se spunea pioni). O fi fost bolnav, fără a avea timpul să prevină din vreme. Nu puteam scăpa aşa chilipir! Ne-am adunat vreo 10-12 în jurul patului lui Osman, înveliţi în cearşafuri (nu se ştie niciodată!) şi l-am rugat să-şi dea drumul. Culcat pe burtă în pielea goală, Osman şi-a pornit tirul de artilerie, iar noi număram în cor – dar în şoaptă – 45… 46… 47… Deodată, cel dintre noi care vedea mai bine uşa dormitorului strigă: "Daida, d'Artagnan!" (daida însemna "păzea!" în dialectul de la Nisa, iar d'Artagnan era porecla supraveghetotului general, după eroul din "Cei trei muşchetari"). O zbughim fiecare către patul lui, înveliţi în alb ca nişte stafii, pe cînd Osman, care nu înţelesese alarma, îi dădea înainte… 48… 49, pînă s-a au-zit strigătul lui d'Artagnan: "Osman! Nu ţi-e ruşine?"… De fapt, sigur că nu-i era ruşine, că la turci trasul unui vînt sonor, după masă, e chiar o datorie, o cinstire… 

Dar vai, fraţilor! Am rătăcit pînă aici fără a atinge măcar subiectul care figurează în titlu! Staţi, că vin la obiect (sau la subiect). 

După anul cu dl. Musso a trebuit să plec la Paris, fiindcă Răzvan îşi luase bacalaureatul şi pe vremea aceea Nisa n-avea Universitate, iar el voia să facă medicina. Mama a ales unul din marile licee din Paris, cel în care întîmplător se afla acum director fostul "provizor" de la Nisa, care mă cunoscuse. Dar nu era din cele mai vechi licee de la Paris, ca "Henri IV", unde fusese bunicul, sau "Louis le Grand", unde fusese frate-su Alexandru, care va face carieră politică, de mai multe ori ministru liberal şi de care I.G. Duca a scris, după moartea lui prea timpurie în ianuarie 1914, că era "după mulţi, cel mai mare orator din generaţia sa". Liceul meu, Lanson de Sailly", era mai modern şi situat nu în "Cartierul Latin", ci in cartierul devenit cel mai şic în secolul XIX, în vestul Parisului. Dar de bună reputaţie şi dimensiuni şi mai mari ca cele vechi. 

Intram aşadar în clasa 1-a, adică ultima înainte de primul bacalaureat şi de clasa de filosofie, după care urma să iau al doilea bacalaureat. Atmosferă în contrast brutal cu cea de la Nisa. Eu venisem, cum am spus mai sus, cu o bluză gri plină de ştersături de peniţă şi chiar puţin zdrenţuită jos; cămaşă sport şi cravată ioc. Camarazii, cu cravate, cămăşi bine călcate, unele chiar scrobite. S-au uitat toţi la mine cu sfială. Cu atît mai mult cu cît aveam originalitatea să car cu mine, atîrnînd de o sfoară lungă şi grosolană, o sticluţă de cerneală, căci aveam snobismul de a scrie mai departe cu toc şi peniţă, cînd toţi camarazii aveau, bineînţeles, stilouri. Pînă în ziua cînd profesorul de franceză, latină, greacă m-a rugat, gentil, să văd dacă părinţii nu-mi puteau cumpăra un stilou, că pentru a doua oară îmi scăpasem călimara pe jos pătînd parchetul clasei cu cerneală! Pînă la sfîrşitul anului "mă dădusem pe brazdă": eram ca şi colegii, cu complet-veston de la "Old England", cravată şi chiar cămaşă cu plastron. 

Profesorul principal, cel de franceză, latină şi greacă, era, ca şi Musso (am uitat să spun), trecut pe la Ecole Normale Supérieure (Şcoala Normală Superioară), pepiniera de profesori universitari, şi foarte rari erau profesorii de liceu care ieşiseră din acea şcoală prestigioasă. Îl chema Moog şi era evreu, cu o figură parcă ieşită dintr-o caricatură din "Porunca Vremii". Scund, bătrînel, cu barbă căruntă şi ochelari fără braţe, de le zice pe franţuzeşte "pince-nez", că ţin ciupind partea fină a nasului, între ochi. Îmbrăcat ultra-clasic, pantaloni gri vărgaţi, ca de jachetă, şi veston negru. Un singur lucru contrasta cu ţinuta severă: îl vedeam de la primul etaj, unde era clasa noastră, cînd străbătea o curte interioară îndreptîndu-se către uşa de intrare. La cîteva zeci de metri era un pom. Un singur pom. Dl. Moog se oprea o clipă, clătina puţin din cap, apoi scuipa la rădăcina pomului un scuipat de dimensiuni gigantice. Era probabil tehnica lui de a-şi drege vocea înainte de a intra la curs. Sau, poate, veniseră părinţii lui de la Bucureşti?

Nu era sever, dar nici nu zîmbea. La el în clasă nu se glumea, nu se rîdea. Dar după un an cu el, ieşeai cu capul tobă. 

Din prima oră de franceză ne-a dat un sfat: ca să învăţăm să scriem frumos, să ne alegem un mare stilist din trecut – nu chiar trecut foarte vechi, ca limba să fie încă cea prezentă, şi ne-a recomandat patru autori: Gustave Flaubert, Guy de Maupassant, Pierre Loti (marinarul cu nume de împrumut, care s-a împrietenit cu Carmen Sylva şi i-a consacrat o carte) şi, în fine, unul şi mai recent, cred Georges Duhamel. Am ales Flaubert, dar nu din "Madame Bovary", ci din "Salammbô", acea frescă impresionantă a războiului Cartaginei împotriva unei revolte a sclavilor. Deja atins grav de morbul istoriei, mă entuziasmasem la citirea romanului, cu un an înainte. Tehnica recomandată era următoarea: odată culcat seara, ca o pregătire la adormire, să citeşti încet, timp de o jumătate de ceas, doar o pagină în fiecare seară. Adormi cu acea muzică a frazelor. Cred că am fost singurul din clasă să fi luat sfatul în serios. După trei luni eram primul la franceză; după şase luni eram trimis de liceu la "Concursul general" pe ţară; iar la bacalaureat m-a felicitat examinatorul de la oral pentru teza scrisă (o critică a unui sonet). 

După ani de zile am aflat de la Cioran că şi el folosise aceeaşi metodă, dar cu un rafinament în plus: nu alesese – din epoca pe care o conside-ra cea mai perfectă din scrierea limbii franceze, mai cu seamă pentru un autor de maxime scurte, secolul al XVIII-lea – nu alesese, zic, un autor celebru, un Voltaire, un Rousseau, un Diderot, ci, fiindcă, îmi zicea mie, în veacul acela toată lumea din "societate" învăţa să scrie o limbă corectă şi aleasă, un autor de mîna a doua, necunoscut, de pildă Memoriile Doamnei de X, fostă doamnă de onoare a ducesei de Y. Şi aşa a ajuns el să mînuie cu adevărată virtuozitate (că intervine şi geniul în alegerea cuvîntului) o limbă care a lăsat în secolul XX cîteva capodopere scrise în stilul veacului perfecţiunii limbii franceze. 

Dl. Moog m-a mai învăţat altceva tot atît de important, pentru a scrie ceva inteligent şi corect în orice domeniu, nu numai literatură, ci orice: administraţie, politică, industrie, orice. Cînd ai de tratat un subiect, întîi să faci un plan – şi să te ţii de el. Textul să aibă un început, o prezentare; apoi un miez, o dezvoltare; în sfîrşit, o concluzie, o încheiere. Frazele să fie cît mai scurte și cît mai clare. Ciocănit ani de-a rîndul cu aceste precepte, tînărul intelectual care le lua la suflet se găsea apoi bun la redacţie în orice meserie. 

Această disciplină intelectuală putea fi transferată de tînărul străin în ţara lui şi folosită în limba lui cu aceeaşi dragoste de limbă curată şi autentică precum aceea încercată de limba franceză. Cred că perioada cea mai fastă a oratoriei noastre parlamentare, de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă la catastrofa comunistă, s-a datorat în mare parte unor intelectuali români cu studii în Franţa. 

Cînd va îndrăzni oare un editor să publice o culegere de mari oratori parlamentari, de la 1848 la 1948? Ce surprize am avea, şi ce lecţie pentru parlamentari (Moment, fraţilor, nu vorbesc de cei de acum, Doamne fereşte! Vorbesc de cei de mîine, sau poimîine – copiii copiilor voştri, pesemne!). 

Atît poate nădăjdui Moş Neagu în acest îngrijorător început de veac şi de mileniu.

Sursa articolului: revista Plai cu Boi