Începutul verii aduce cu sine, printre multe alte bucurii, şi sfîrşitul anului şcolar. Îmi amintesc, cu oarecare nostalgie, de vremurile cînd importanţa capitală a carnetului de note, a diplomelor, a examenelor (mai exact, a rezultatului lor), a mediilor, a sutimilor şi a altora de acest fel scădea brusc sub adierea atît de îndepărtată, încă, dar atît de insistentă a vacanţei, cu valurile, nisipul şi discotecile ei ori, dimpotrivă, cu brazii, stîncile şi cabanele ei – refugii din calea oricăror nenorociri şcolăreşti.
Printre atîtea şi atîtea sfîrşituri-începuturi pline de dulceaţă stăruie însă gustul amărui al sfîrşiturilor-sfîrşituri, "definitive" – sfîrşitul "generalei", apoi al liceului, apoi al facultăţii –, cînd, dintr-o dată, conştiinţa că în locul răului ştiut (şi care, la urma urmei, nici nu era chiar aşa de rău!) vei da piept cu Necunoscutul, oricît de promiţător ambalat, te arunca direct în miezul dilemei hamletiene. Cum va fi dincolo – dincolo de zidurile şcolii familiare, dincolo de chipurile (şi de metehnele) profesorilor vechi, dincolo de prieteniile "eterne" –, în viaţa cea nouă, misterioasă şi, pe cît de atrăgătoare, pe atît de plină de spaime? Ce binefaceri copleşitoare – şi ce primejdii înfiorătoare – ascunde viitorul?
Îmi închipui că, în ciuda atîtor schimbări şi transformări ce separă tinerele generaţii de azi de tinerele generaţii de ieri, unele întrebări rămîn mereu aceleaşi. Singura problemă e că ajungem la această concluzie abia cînd e un pic cam tîrziu pentru ca împăcarea (dintre ieri şi azi) să mai poată avea loc...
M-am pomenit gîndind la asemenea lucruri în momentele mai trenante (nu foarte multe, totuşi) ale unui spectacol de absolvire unde m-a invitat o profesoară de la UNATC. Pentru că am ajuns aici, trebuie să mă opresc o clipă şi să detaliez puţin. Într-o vreme – care s-a încheiat acum vreo cinci ani –, scriam des şi pe larg despre învăţămîntul teatral.
Scriam, în majoritatea cazurilor, "de rău". Nu din plăcere şi nici de a dracului ce sînt, ci fiindcă aveam convingerea că lucrurile nu sînt aşezate pe făgaşul care duce spre succes, adică spre excelenţa în materie de arta actorului şi a regizorului de teatru. Nu socoteam că Şcoala Românească de Teatru, vocabule pompoase prin care se înţelege, de obicei, Universitatea Naţională de Artă Teatrală (şi Cinematografică, dar acesta e un domeniu separat) din Bucureşti, face pentru studenţii ei ce făcea, cîndva, Institutul de Artă Teatrală (şi Cinematografică), pe care l-am absolvit eu însămi.
Socoteam că nu se mai lucrează cum trebuie acolo şi că rezultatele acestei defazări-delăsări-decăderi încep să afecteze tot mai puternic calitatea teatrului românesc ca întreg. Ca urmare, nu doar că unii "dascăli" m-au tîrnosit prin presă şi au pus interdicţie asupra prezenţei mele la spectacolele studenţeşti, dar chiar un june absolvent de la Regie s-a ridicat întru apărarea sînului grav rănit, pasămite, al umilitei Alma Mater, făcîndu-mă, vorba ceea, cum i-a venit la gură. A fost, pentru mine, semnalul că trebuie să mă opresc.
De atunci încolo nu am mai scris nimic despre studenţi şi ale lor isprăvi pînă anul trecut, cînd aceeaşi profesoară m-a invitat, "în particular", să văd un spectacol. În rest, am evitat mai departe contactele prea strînse şi prea dese cu universitatea bucureşteană, chiar dacă, între timp, am mai primit cîte un semn de-acolo şi chiar dacă, între timp, tot mai multe glasuri au început să se pronunţe drastic împotriva metodelor de pregătire a studenţilor la Teatru, ca şi împotriva produselor acestor metode. Uneori, distanţa garantează buna-înţelegere.
Într-o sufocantă zi de iunie am luat, totuşi, drumul Casei de Cultură a Sectorului 4, unde un grup de masteranzi ai UNATC prezenta spectacolul Tango de Slawomir Mrozek, "proiect coordonat de Alexandru Unguru şi Gelu Colceag", după cum grăieşte foaia primită la faţa locului. Ce să înţelegi de aici? Gelu Colceag este rectorul UNATC, iar Alexandru Unguru, din cîte ştiu, un proaspăt absolvent de Regie. Să fi conceput ei această mizanscenă împreună? Dacă nu, care dintre ei a făcut ce anume? Dar... important este ce a ieşit pe scenă. Pe scenă – pe podea, mai bine zis, căci actorii evoluează la acelaşi nivel cu scaunele spectatorilor – a ieşit un spectacol vioi şi, în genere, bine ritmat, care, dincolo de inexplicabile şi întristătoare scăpări într-o vulgaritate de cea mai pură esenţă dîmboviţeană (ce rol expresiv are, bunăoară, closetul plasat în mijlocul decorului şi folosit, perfect nemotivat, de foarte multe ori?), încearcă să pună o întrebare cu adevărat importantă: sîntem oare dispuşi, cei ce ne plîngem fără încetare de felul cum arată prezentul, să ne asumăm răspunderea pentru felul cum am configurat noi înşine trecutul?
Răspunsul, doar schiţat (şi-i foarte bine că e doar aşa), este, fireşte, NU.
Actorii în devenire, deşi cu experienţă profesională inegală – unii, precum talentata Ioana Anastasia Anton (bunica demenţialei familii din piesa dramaturgului polonez), laureată a Premiului UNITER pentru debut în 2008, apare deja în cîteva spectacole "mature"! –, au izbutit, sub bicefala conducere regizorală, să închege o echipă al cărei joc, nesigur la început, a dobîndit pe parcurs unitate şi substanţă, aşa încît Diana Cavallioti (distinsă, alături de Ioana, cu premiul Galei UNATC pentru rol secundar), Sorin Dobrin, Alex Vlad, Mihai Munteniţă, Andreea Enache Mateiu şi Marius Drăguş se impun (în această ordine) atenţiei privitorului ca potenţiali interpreţi cu viitor promiţător. Care viitor ar trebui să fie – să nu uităm! – nu doar al lor, ci şi al teatrului românesc ca artă.
Alice Georgescu este critic de teatru. Articol apărut în Dilema Veche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu