Am citit un interviu cu Dragoş Buhagiar despre teatru şi lumea lui. Dacă nu ştiaţi, pe maestrul Buhagiar, nu îl dau pe spate criticii de teatru. Reproduc aici un fragment din interviul cu pricina pornind de la întrebarea "cât contează sau vă influenţează în vreun fel reacţiile publicului de specialitate, ale criticilor?"
Vă mărturisesc că nu. Nu o spun cu bucurie şi nici cu infatuare. Nu, pentru că aprecierile sunt superficiale. Când o să văd o analiză cu referinţe, chiar şi cu interpretările personale, n-o să am nici o problemă. S-a mai întâmplat, mai sunt vreo două persoane, aşa, care mai scriu câte ceva… Eu vreau să văd că plasează spectacolul din punct de vedere plastic, pentru că noi nu lucrăm aşa, pe cer, ci ne raportăm la un curent artistic, la un fenomen plastic, la ceva. Fiecare spectacol e o temă de culoare, de proporţii. Când o să văd analizate lucrurile, şi nu aprecieri de genul "această idee a avut-o regizorul şi n-a avut-o scenograful", "e o idee bună", "e o idee proastă", "excelent decorul"…
Ceea ce nu înseamnă că impresiile trebuie să fie neapărat pozitive. Ele pot fi şi negative, dar trebuie judecate strict în funcţie de o anumită structură, de un anumit spaţiu, nu pe găşti. Teatrul românesc, la ora asta, e format din găşti. Sunt regizori în jurul cărora gravitează omuleţi, ca la constelaţii, pentru că le e uşor să se ia după trei steluţe ofilite. După părerea mea, persoanele specializate în critică trebuie să fie, la rândul lor personalităţi cu puncte de vedere, independente – ştiu că sună ideal – şi să aibă, ca şi creatorii, demnitate, să-şi asume nişte afirmaţii.
La un moment dat am vrut să-mi pun la bătaie nişte spectacole, unele pe care le consider foarte proaste, altele mediocre şi câteva bune. Am făcut multe mediocre şi puţine foarte proaste sau foarte bune, să zicem. Am vrut să fac un fel de workshop în care să le discutăm, să învăţăm să analizăm un spectacol eu şi ceilalţi.
Am făcut propunerea Senatului UNITER, le-a sunat foarte bine, inclusiv cronicarilor din Senat, şi poate o să găsim ceva bănuţi şi un spaţiu pentru aşa ceva.
Să revenim. A existat, de exemplu, un comentariu care susţinea că scenografia mea pentru "Toţi fiii mei" de la Naţionalul bucureştean este ca cea pe care a făcut-o Liviu Ciulei în spectacolul lui după aceeaşi piesă. Or, nu e deloc aşa. Primul lucru pe care-l face scenograful este să citească textul. Iar la Arthur Miller nu prea poţi face metamorfoze. E un autor care te obligă. Dacă spune se întâmplă "în spatele unei case", tu trebuie să faci o casă. Dar pădurea din Ostrovski sau alte păsărele nu poţi să faci. E drept, începi să te gândeşti la personaje, la cum erau şi la ce-ar fi putut avea, la cum putea să arate chestia. Eu am adus piscina pustie, care ar fi putut să însemne ceva. E doar un exemplu. Astfel de aprecieri "subţirele" sunt foarte uşor de demontat.
Aşadar, n-am cum să fiu influenţat, pentru că discuţiile sunt mult sub ştacheta pe care mi-am fixat-o eu. Chiar dacă nu-mi iese ceva, ştacheta e tot acolo. Cred că oamenii de teatru ar trebui să studieze istoria arhitecturii, istoria artei, istoria costumului. Sunt obligatorii, măcar la un master. Altfel, nu putem vorbi. Noi, scenografii, ne asumăm nişte zone. Eu fac istoria artei din clasa a V-a. Îmi asum filiaţii şi afinităţi în ce fac, nu pornesc de la zero, ci de la o încărcătură.
Nici cu actorii nu e mai bine..
Eu mă simt liber şi iubit. Nu oriunde, e drept. Dacă mă duc la Bucureşti, se vor uita toţi suspect la mine şi se vor întreba "Ce-o mai fi vrând şi ăsta? Ce-o mai face?" Sau: "Aoleu! Ne cheamă la repetiţie! Nu ne putem duce la telenovelă. Ce ne facem?". Ce să vă spun? Că au fost cazuri în care mă rugam de actori să vină la probe? Să fim serioşi! E un tip de efort pe care nu mai sunt de acord să-l fac. Mai bine îmi iau cotiga după mine şi mă duc în oraşele unde se face teatru, ceea nu înseamnă că nu voi mai lucra în Bucureşti. În ianuarie-februarie o să lucrez cu Horaţiu, la Teatrul Metropolis, în condiţii contractuale. Metropolis nu are angajaţi, aşa că va fi mai uşor, n-o să dureze nu ştiu cât o achiziţie. La Sibiu şi la Timişoara m-am simţit ca acasă. La Iaşi, la fel. Ne înţelegem, ne apreciem, stăm împreună, e frumos.
Interviul a apărut în revista YORICK
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu