Eminescu şi Băsescu

Clocoteşte actualitatea? Facem apel la Eminescu. Iată un fragment din articolul "ZIARUL «PRESA», ÎN REVISTA SA...", scris de Mihai Eminescu.

 

"La noi lucrurile se petrec după culise. Am văzut miniştri intrând, ieşind şi reintrând de câte trei ori în cabinet, aci Stan înlocuind pe Bran, aci Badea-Radu înlocuit prin Radu-Badea. Aceste premeneli ministeriale se fac de către capul cabinetului cu mai puţină scrupulozitate decât cum s-ar face din partea unui prăvăliaş cu calfele sale. Un asemenea cabinet, viţiat deja în principiul existenţii sale, este chemat a face alegeri; reuşita [î]i este asigurată de mai înainte, cum ne probează experienţa (…).

 

Când în acest raport — care e direct între tron şi naţie — intervin miniştrii sau prin violenţă sau prin corupţiune, deci prin toate mijloacele de cari dispune maşina atotputerniciei guvernamentale ca să falsifice libera espresiune a ţării, întrebăm: nu este acest amestec corumpător sau violent al miniştrilor o atingere adusă direct prerogativelor tronului?

Întrebăm dacă tronul poate să stea indiferent şi nepăsător când se produc fapte de-o violenţă sau de-o corupţiune manifestă? De bună seamă că nu, căci, daca am admite o asemenea teorie monstruoasă, ea ar însemna o adevărată abdicare a şefului statului în
mâna ministrului X sau Y pe care l-a fi însărcinat cu opera consultării.

 

Am demonstrat cât este de mare disproporţiunea între puterile de rezistenţă ale alegătorilor la noi faţă cu guvernanţii. Această disproporţiune este şi rămâne un rău care nu se poate remedia decât printr-un control mai sever din partea şefului statului.

 

Ştim că "Presa" nu se mulţumeşte numai cu analogii sau teorii emise de articole de fond de prin ziare străine, ci că, asemenea advocaţilor ce vor anume paragrafe de legi, ea cere autori competenţi în materie. Deci îi facem şi această plăcere, citind pe John Stuart Mill.

 

Iată propriile cuvinte ale autorului englez:

Dacă drumurile, căile ferate, băncile, asigurările, marile companii pe acţiuni etc.; dacă apoi corporaţiunile municipale şi birourile care atârnă de la ele ar deveni atâtea departamente ale unei administraţiuni centrale; dacă impiegaţii tuturor acelor întreprinderi diverse ar fi numiţi şi plătiţi de către stat, dacă ei ar fi să aştepte numai de la stat înaintarea şi fericirea lor, atunci nici libertatea presei, nici constituţiunea populară a legislaţiunii noastre n-ar împiedica ca Englitera să nu mai fie liberă decât cu numele.

 

Cu cât maşina administrativă ar fi mai ingenioasă şi mai eficace, cu cât s-ar concentra în ea mai multă inteligenţă şi energie, cu atât răul ar fi mai mare.

 

Toată inteligenţa şi toată capacitatea ţării s-ar concentra într-o numeroasă biurocraţie către care ţara ş-ar îndrepta necontenit ochii, mulţimea pentru a primi ordinele şi direcţiunea; oamenii capabili sau lacomi pentru a obţine înaintare personală.

 

Acest tablou ipotetic făcut de autorul englez e trăsătură cu trăsătură portretul ţării noastre.

Dacă însă un asemenea pericol există chiar pentr-o veche ţară parlamentară ca Englitera, bogată, industrială, c-o puternică clasă de mijloc, ce să mai zicem de noi, unde guvernul este totul, ţara nimic.

 

Începem cu comuna.

Cine nu ştie că îndată ce ministeriul se schimbă, de la comuna rurală cea mai obscură până la populata capitală, consiliile comunale se dizolvă şi se numesc primari după chipul şi asemănarea ministrului.

 

Administraţia? Se dizolvă consiliile judeţene, se schimbă prefecţii şi subprefecţii în acelaşi chip.

 

Justiţia? Urmează acelaşi exemplu.

 

Şi administraţia şi justiţia se conferă numai pro forma în numele Domnitorului; în realitate ele nu mai sunt ale ţării ci ale partidului de la putere.

 

Miile de funcţionari de prin toate celelalte ramuri ale serviciilor publice, toţi amovibili şi la discreţia guvernului, tremurând pentru existenţa lor la orice zvon de criză ministerială, strămutările de militari şi de profesori, favorurile toate de care dispune un guvern necontrolat, de vreme ce le distribuie pentru a preface pe cei însărcinaţi cu controlul în complici ai săi, toate acestea, cari se petrec ziua-n amiaza mare, dau oare cuvânt "Presei" de-a pretinde în mod serios că şeful statului nu are altă misiune decât de-a le sancţiona prin tăcerea şi abţinerea sa?

 

Dresat cum este corpul electoral, ca şi caii de la manej, cari la un semn se-ntorc când la dreapta când la stânga, ar fi foarte uşor pentru un guvern ca s-aducă într-o Cameră absolut pe oricine ar pofti; pretinde însă "Presa" că şeful statului n-ar avea nimic de zis?

 

Să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Noi credem că suntem mai buni apărători ai principiului monarhic şi mai cu seamă ai monarhiei constituţionale când susţinem că şeful statului, care are dreptul de a-şi da miniştri în judecată, are încă şi mai mult pe acela de a-i controla în toate actele lor constituţionale şi de-a lua sub scutul şi patronajul său corpul electoral oricând îl vede violentat de către miniştri.

 

Să cităm un exemplu. Cînd pentru prima oară s-a violentat alegerile la 1867, cînd s-au tolerat ca în mijlocul capitalei, în vederea tronului, să se insulte Senatul, dizolvat atunci, cînd ministeriul au permis să se înceapă lucrările drumului de fier înainte de-a se fi convocat noul Senat spre a-şi da aprobarea la concesia Stroussberg, s-ar fi putut refuza şefului statului dreptul de-a uza de prerogativele sale prin singurul fapt, invocat de "Presa", că ministeriul reuşise a-şi înjgheba, prin mijloace ilegale, o majoritate oarecare?

 

Încheiem răspunsul nostru cu următoarea reflecţiune.

Am declarat în programul nostru că suntem în contra conspiraţiunilor, în contra a orice act de violenţă, că voim sincer consolidarea monarhiei constituţionale, că e departe de noi de-a da lecţiuni oricui; suntem însă în drept a cere cooperarea factorilor statului, conform cu destinaţiunea lor, ca cel puţin de-acum înainte să ne apropiem de adevăratele principii ale unui regim constituţional.

 

Mihai Eminescu în Timpul la 20 martie 1880. Fragment din articolul "ZIARUL «PRESA», ÎN REVISTA SA...".